CURENTUL PROGRESIST. Episodul al III-lea.
Sociologia unei elite culturale, de la universitate și societate civilă până la corporație, presă și marile orașe
Progresismul românesc nu poate fi înțeles prin alcătuirea unei liste de persoane, partide, organizații sau publicații, fiindcă influența sa nu provine din existența unei structuri centralizate și nici din disciplina unei mișcări politice clasice, ci din convergența unor medii sociale care împărtășesc, în proporții diferite, aceeași aspirație către occidentalizare, aceeași încredere în extinderea autonomiei individuale și aceeași suspiciune față de autoritățile tradiționale ale familiei, religiei, națiunii sau comunității. În România, progresismul este mai puțin o doctrină în sensul riguros al termenului și mai curând o cultură a apartenenței, formată în universități, organizații civice, corporații multinaționale, industrii creative, redacții, profesii liberale și comunități urbane conectate la circuitul global al ideilor, în interiorul cărora anumite valori devin nu numai convingeri morale, ci și semne ale educației, competenței și modernității.
O categorie culturală înainte de a deveni o categorie politică
România progresistă nu coincide integral cu electoratul unui partid și nici nu poate fi delimitată printr-un simplu criteriu ideologic, deoarece majoritatea celor care îi împărtășesc sensibilitățile nu au studiat teoria critică, nu îl citesc pe Foucault, nu cunosc genealogia politicii identitare și nu simt nevoia de a-și construi o identitate doctrinară coerentă. Aceștia recunosc însă un repertoriu comun de valori, exprimat prin atașamentul față de drepturile individuale, toleranță, egalitatea de gen, protecția minorităților (în special a LGBTQ), libertatea alegerilor personale, ecologie, diversitate și integrare europeană, iar această proximitate morală poate produce o solidaritate mai puternică decât adeziunea formală la o organizație politică.
Sociologic, progresismul apare mai frecvent în mediile urbane, în rândul generațiilor tinere, al persoanelor cu studii superioare, al celor care au beneficiat de mobilitate internațională și al profesioniștilor integrați în instituții occidentale sau transnaționale, însă niciuna dintre aceste caracteristici nu funcționează ca o regulă absolută. România cunoaște universitari profund conservatori, antreprenori tradiționaliști, tineri religioși și comunități rurale capabile să susțină forme consistente de solidaritate socială, după cum mediile progresiste conțin persoane cu opinii economice conservatoare, individualism accentuat și o disponibilitate redusă pentru redistribuție.
Această combinație aparent contradictorie devine inteligibilă dacă progresismul românesc este privit mai întâi ca stil cultural și abia ulterior ca opțiune politică, deoarece el indică, pentru numeroși adepți, apartenența la o lume percepută drept educată, mobilă, cosmopolită și compatibilă cu standardele occidentale. Opiniile despre familie, gen, minorități sau religie nu funcționează doar ca răspunsuri la probleme publice, ci și ca semnale prin care individul comunică mediului social cine este, ce tip de educație posedă, la ce univers cultural aderă și de ce fel de societate dorește să se delimiteze.
În această privință, progresismul românesc poate fi analizat prin conceptul de distincție elaborat de Pierre Bourdieu, potrivit căruia gusturile, limbajul și preferințele culturale nu exprimă exclusiv alegeri personale, ci participă la delimitarea pozițiilor sociale. Acceptarea anumitor valori devine, în unele medii, o formă de capital cultural, pentru că indică familiaritatea cu vocabularul instituțiilor occidentale, cu dezbaterile academice internaționale și cu normele unei clase profesionale conectate la economia globală.
Nu rezultă de aici că asemenea convingeri ar fi lipsite de autenticitate, ci numai că acestea îndeplinesc simultan o funcție morală și una socială, așa cum valorile tradiționale pot exprima atât credințe profunde, cât și apartenența la o comunitate în interiorul căreia familia, religia și națiunea oferă recunoaștere, protecție și continuitate.
Universitatea și formarea limbajului legitim
Universitatea reprezintă unul dintre principalele spații în care progresismul dobândește legitimitate intelectuală, nu pentru că toate instituțiile academice românești ar fi devenit progresiste, ci pentru că integrarea în cercetarea europeană și internațională a introdus teme, concepte și criterii de evaluare formate în marile centre universitare occidentale.
Studiile de gen, teoriile postcoloniale, cercetările despre minorități, etica mediului, politicile incluziunii, discriminarea structurală sau intersecționalitatea au intrat în universitățile românești prin proiecte internaționale, traduceri, mobilități, doctorat, conferințe și publicații indexate, iar pentru generațiile academice mai tinere familiaritatea cu acest vocabular a devenit parte a competenței profesionale.
Procesul nu trebuie redus la o presupusă colonizare intelectuală, fiindcă universitatea modernă funcționează prin circulația globală a cunoașterii, iar izolarea față de dezbaterile internaționale ar condamna cercetarea românească la provincialism. În același timp, importul teoretic produce o problemă reală atunci când conceptele sunt aplicate mecanic unei societăți ale cărei traiectorii istorice diferă substanțial de experiențele care le-au generat.
Teoriile despre rasă, de exemplu, au fost formulate în mare măsură în contextul sclaviei, segregării și conflictelor americane, în timp ce România are propriile istorii ale discriminării, între care marginalizarea romilor ocupă un loc central, dar nu poate fi înțeleasă integral prin copierea categoriilor americane. În mod asemănător, analiza colonialismului occidental poate oferi instrumente importante pentru cercetarea raporturilor de dominație, însă aplicarea ei automată Europei de Est riscă să ignore experiența imperială, comunismul, ocupația sovietică și poziția ambiguă a regiunii, aflată istoric între periferie europeană și spațiu de interferență geopolitică.
Adevărata maturitate academică nu constă în respingerea acestor teorii, ci în capacitatea de a le supune unei traduceri intelectuale exigente, prin care conceptele universale sunt confruntate cu istoria locală, iar România încetează să mai funcționeze doar ca teren empiric pentru paradigme construite în altă parte.
În lipsa acestei traduceri, universitatea riscă să producă o elită foarte bine pregătită pentru a reproduce limbajul cercetării globale, dar insuficient înzestrată pentru a formula categorii proprii de interpretare a societății românești.
Societatea civilă și moralizarea spațiului public
Organizațiile civice au reprezentat, după 1989, unul dintre principalele laboratoare ale modernizării democratice, contribuind la apărarea libertății presei, monitorizarea alegerilor, reforma justiției, combaterea discriminării, protejarea mediului și sprijinirea grupurilor vulnerabile. Într-un stat postcomunist slab, corupt și adesea incapabil să-și protejeze cetățenii, societatea civilă a îndeplinit funcții pe care instituțiile publice fie nu le înțelegeau, fie nu doreau să le îndeplinească.
Această contribuție istorică explică prestigiul de care sectorul civic continuă să se bucure în rândul tinerilor și al populației educate, iar cercetări recente indică faptul că aproximativ jumătate dintre români declară că au încredere în organizațiile neguvernamentale, nivelul fiind mai ridicat în rândul celor cu vârste între 18 și 30 de ani. Același studiu arată că majoritatea respondenților consideră societatea civilă necesară funcționării democrației.
Cu toate acestea, societatea civilă românească nu este o reprezentare miniaturală a întregii societăți, deoarece proiectele, finanțarea, expertiza și rețelele sale au fost construite în mare măsură prin conectarea la prioritățile democratizării occidentale. O parte a literaturii academice a observat că primele programe masive de dezvoltare civică au urmărit „normalizarea” postcomunistă a României printr-o combinație de anticomunism, liberalism politic și economie de piață, ceea ce a favorizat apariția unei elite civice foarte active, dar nu întotdeauna reprezentative pentru structura socială mai largă.
Această origine a produs o tensiune pe care societatea civilă nu a reușit mereu să o depășească: pe de o parte, organizațiile au introdus în spațiul public teme neglijate și au apărat persoane lipsite de voce instituțională, iar pe de altă parte, limbajul lor a devenit uneori atât de dependent de terminologia proiectelor și a finanțărilor internaționale încât comunicarea cu societatea reală s-a redus la o pedagogie unilaterală.
Atunci când românul este tratat numai ca beneficiar al educării civice și rareori ca interlocutor capabil să formuleze obiecții legitime, progresismul își pierde dimensiunea emancipatoare și dobândește o tonalitate administrativă, în interiorul căreia societatea pare împărțită între cei care cunosc direcția istoriei și cei care trebuie ajutați să o accepte.
În această zonă se formează una dintre cele mai persistente critici adresate progresismului românesc: nu neapărat faptul că apără drepturi sau minorități, ci impresia că își transformă valorile într-o poziție de superioritate morală, iar dezacordul într-o dovadă de inferioritate culturală. Se insistă prea mult ”lăsați, știm noi mai bine ce și cum!”.
Corporația și progresismul managerial
În marile orașe, corporația multinațională a devenit una dintre cele mai eficiente instituții de socializare culturală, deoarece aceasta nu oferă numai loc de muncă, salariu și posibilitate de avansare, ci și un ansamblu de reguli, proceduri și valori care structurează comportamentul profesional.
Politicile privind diversitatea și incluziunea, egalitatea de șanse, combaterea hărțuirii, protejarea persoanelor vulnerabile sau responsabilitatea socială au fost introduse în România în primul rând de companii integrate în rețele globale, iar cercetările realizate asupra mediului organizațional românesc arată că aceste inițiative au devenit treptat o componentă explicită a managementului resurselor umane, chiar dacă aplicarea lor rămâne neuniformă și uneori mai puternică la nivel declarativ decât în experiența angajaților.
Pentru numeroși profesioniști români, corporația a oferit primul mediu instituțional în care promovarea putea fi separată, măcar parțial, de relațiile personale, în care discriminarea putea fi reclamată prin proceduri formale, iar comportamentele abuzive ale superiorilor puteau fi supuse evaluării. Într-o societate obișnuită cu arbitrariul administrativ și cu dependența de relații informale, aceste mecanisme au produs o modernizare autentică a raporturilor profesionale.
În același timp, compania globală a transferat în România și un vocabular construit în alte contexte sociale, iar angajații au fost invitați să participe la inițiative privind rasa, identitatea, pronumele, reprezentarea sau echitatea, chiar și atunci când problemele concrete ale organizației locale țineau mai curând de salarizare, precaritate, diferențe regionale, nepotism sau accesul inegal la funcții de conducere.
Această disjuncție dintre agenda simbolică și realitatea materială poate explica de ce unii angajați adoptă limbajul progresist în cadrul profesional fără a-l transforma într-o convingere personală. Corporația produce, în acest sens, nu numai adeziune, ci și conformism organizațional, deoarece angajatul învață repede ce formule sunt recompensate, ce opinii sunt considerate compatibile cu cultura companiei și ce subiecte trebuie tratate cu prudență.
Progresismul managerial nu se bazează întotdeauna pe o filosofie a emancipării, ci și pe gestionarea riscului reputațional, pe standardizarea globală și pe interesul companiilor de a funcționa într-un mediu divers fără conflicte juridice sau publice. Tocmai de aceea, firme care susțin politici de incluziune în anumite piețe își pot ajusta rapid discursul atunci când contextul politic sau comercial se schimbă, după cum reacțiile divergente ale companiilor occidentale față de ofensiva anti-DEI din Statele Unite au demonstrat că angajamentul corporativ rămâne influențat de interese economice și reglementare.
A confunda progresismul corporatist cu activismul civic ar însemna, prin urmare, ignorarea diferenței dintre convingerea morală și strategia instituțională.
Presa, industriile creative și producerea sensibilității publice
Progresismul românesc și-a găsit un spațiu privilegiat în anumite redacții, platforme culturale, festivaluri, industrii creative și comunități artistice, acolo unde sensibilitatea față de minorități, libertatea expresiei personale și contestarea normelor tradiționale au fost asociate cu modernitatea culturală.
Presa nu transmite doar informații, ci selectează subiectele care merită vizibilitate, stabilește vocabularul în care ele pot fi discutate și decide, prin repetiție, ce tip de suferință devine inteligibilă pentru public. În România, teme precum violența domestică, discriminarea romilor, drepturile persoanelor cu dizabilități, hărțuirea sexuală sau dificultățile comunităților LGBTQ au intrat treptat în spațiul public și datorită unor jurnaliști și instituții media.
Această contribuție nu poate fi redusă la propagandă, fiindcă vizibilitatea publică a unor experiențe ignorate constituie una dintre funcțiile esențiale ale presei într-o democrație. Problema începe atunci când selecția morală a subiectelor este însoțită de o distribuție la fel de selectivă a empatiei, iar suferințele compatibile cu limbajul progresist primesc atenție, în timp ce precaritatea economică, declinul rural, dezindustrializarea, insecuritatea muncii sau degradarea comunităților tradiționale rămân interpretate ca teme secundare ori sunt cedate integral discursului populist.
O cultură publică devine vulnerabilă atunci când un singur curent ajunge să monopolizeze vocabularul compasiunii, pentru că grupurile ale căror dificultăți nu sunt recunoscute de acel vocabular vor căuta alte forme de reprezentare, chiar dacă acestea sunt oferite de actori radicali sau autoritari.
În acest sens, succesul conservatorismului populist nu poate fi explicat numai prin manipulare, rețele sociale sau nostalgie, deoarece el se hrănește și din abandonul simbolic al unor categorii pentru care progresismul urban nu a găsit un limbaj convingător.
Metropola, ca teritoriu al autonomiei
Bucureștiul, Clujul, Timișoara, Iașul și celelalte centre universitare sau economice importante oferă mediul social în care valorile progresiste se dezvoltă cel mai ușor, deoarece orașul mare slăbește controlul comunității tradiționale, permite anonimatul, aduce împreună persoane cu stiluri de viață diferite și pune individul în contact cu universități, corporații, industrii creative, comunități internaționale și organizații civice.
Libertatea urbană nu este numai juridică, ci și existențială, pentru că individul poate ieși din identitatea atribuită de familie sau localitate și își poate construi o biografie mai puțin dependentă de originea socială. Orașul devine astfel spațiul natural al autonomiei, iar progresismul îi oferă limbajul prin care această autonomie poate fi justificată moral.
Vizibilitatea comunităților LGBTQ, a mișcărilor feministe și a inițiativelor civice este concentrată în principal în marile centre urbane, unde există organizații, evenimente culturale și rețele sociale capabile să transforme experiența individuală într-o cauză publică. Deși România rămâne mult sub media europeană în privința acceptării căsătoriei între persoane de același sex, datele Eurobarometrului arată existența unei minorități sociale consistente care susține asemenea forme de recunoaștere, iar diferențele dintre mediile urbane educate și restul societății sunt relevante pentru înțelegerea conflictului cultural.
Marile orașe românești nu sunt însă enclave complet desprinse de țară, ci spații în care modernitatea globală conviețuiește cu precaritatea locală. În aceeași metropolă pot coexista profesioniști integrați în economia digitală, studenți mobili internațional, lucrători prost plătiți, pensionari dependenți de sisteme publice fragile și migranți interni veniți din regiuni sărace.
Progresismul urban tinde uneori să se exprime ca și cum experiența clasei mijlocii educate ar reprezenta forma universală a modernității, ignorând faptul că autonomia individuală presupune resurse, educație, siguranță financiară și instituții pe care o mare parte a populației nu le posedă.
Un tânăr cu studii internaționale, venit stabil și acces la servicii private își poate construi identitatea prin alegeri personale. Un cetățean dintr-o comunitate afectată de sărăcie, lipsa locurilor de muncă și depopulare depinde mult mai mult de familie, biserică și solidaritatea locală, iar valorile sale nu pot fi desprinse de această infrastructură socială.
Datele europene privind România indică o diferență materială profundă între mediul rural și urban, riscul de sărăcie sau excluziune socială fiind mult mai ridicat în comunitățile rurale, unde ocuparea forței de muncă, accesul la servicii și perspectivele tinerilor rămân considerabil mai slabe.
În aceste condiții, confruntarea dintre progresism și tradiționalism maschează uneori o ruptură mai profundă între cei care își pot permite autonomia și cei pentru care apartenența comunitară continuă să reprezinte o condiție a supraviețuirii.
Generația Erasmus și identitatea europeană
O categorie distinctă în interiorul progresismului românesc este formată de generațiile care au studiat, lucrat sau trăit în alte state europene și care au interiorizat integrarea continentală nu ca proiect geopolitic abstract, ci ca experiență biografică.
Pentru acești români, Europa nu mai este numai o alianță între state, ci un spațiu cotidian al mobilității, educației, muncii și relațiilor personale, iar identitatea europeană nu vine neapărat în conflict cu apartenența națională, deși modifică felul în care aceasta este înțeleasă.
Contactul cu societăți mai secularizate și mai permisive poate schimba atitudinile față de familie, minorități și autonomie, însă efectul nu este uniform. Migrația poate produce deschidere culturală, dar și întărirea identității naționale, mai ales atunci când persoana experimentează discriminare, precaritate sau sentimentul unei apartenențe incomplete în țara de adopție.
Progresistul român format în Occident nu este, prin urmare, o simplă replică a colegului său occidental, fiindcă el păstrează adesea o relație afectivă puternică cu familia, limba, religia și memoria locală, chiar atunci când susține politici considerate progresiste.
Această identitate hibridă explică de ce progresismul românesc poate apăra simultan integrarea europeană, meritocrația, piața liberă, drepturile minorităților și anumite forme ale patriotismului civic, fără a se regăsi complet nici în stânga economică occidentală, nici în conservatorismul național.
Progresism fără stângă economică
Una dintre particularitățile cele mai interesante ale fenomenului românesc constă în separarea frecventă dintre progresismul cultural și stânga economică.
În Occident, o parte importantă a progresismului s-a dezvoltat în interiorul tradițiilor social-democrate și sindicale, fiind legată de critica inegalităților economice, de extinderea serviciilor publice și de protejarea muncii. În România, memoria comunismului și asocierea stângii cu partidul-stat, corupția și autoritarismul au făcut ca numeroși progresiști să adopte poziții economice liberale, să idealizeze sectorul privat și să trateze statul aproape exclusiv ca sursă de ineficiență.
A rezultat o combinație specifică Europei postcomuniste: liberalism economic, individualism meritocratic și progresism cultural.
Această formulă permite susținerea simultană a diversității, drepturilor minorităților și flexibilizării pieței muncii, fără ca precaritatea, negocierea colectivă, distribuția veniturilor sau accesul universal la servicii publice să primească aceeași atenție.
Contradicția devine vizibilă atunci când discursul despre incluziune coexistă cu o economie care exclude prin sărăcie, educație inegală și acces diferențiat la sănătate, iar companiile pot celebra diversitatea în timp ce externalizează costurile sociale ale muncii.
Indicele european al egalității de gen plasează România în partea inferioară a clasamentului Uniunii Europene, ceea ce indică faptul că modernizarea discursului public nu a eliminat diferențele privind veniturile, accesul la putere, distribuția muncii de îngrijire și participarea socială.
Progresismul românesc riscă astfel să devină generos în domeniul simbolic și auster în domeniul material, apărând dreptul individului de a-și defini identitatea fără a construi instituțiile care îi permit să trăiască liber de sărăcie, dependență și arbitrariu.
Minoritatea activă și majoritatea ambiguă
Deși progresismul beneficiază de o vizibilitate publică importantă, România nu a devenit o societate progresistă în sensul unei convergențe majoritare în jurul valorilor sale, iar datele comparative continuă să indice persistența religiozității, importanței familiei și a orientării către securitate.
European Values Study cercetează tocmai aceste dimensiuni: familie, religie, politică, moralitate, muncă și identitate și arată că societățile europene nu evoluează către un model unic, diferențele dintre tradițiile istorice și regiunile culturale menținându-se chiar și în condițiile modernizării.
Influența progresismului românesc nu trebuie, așadar, măsurată numai prin numărul celor care îi împărtășesc integral valorile, ci prin pozițiile instituționale ocupate de aceștia și prin capacitatea lor de a defini limbajul legitim al spațiului public.
O minoritate educată, urbană și conectată internațional poate avea o influență culturală mult mai mare decât ponderea sa demografică, deoarece lucrează în profesii care produc discurs, norme și reprezentare: universități, presă, publicitate, administrație europeană, companii, cultură, juridic și societate civilă.
Această disproporție dintre dimensiunea numerică și puterea simbolică explică atât eficiența progresismului, cât și reacția adversarilor săi. Pentru susținători, influența instituțională reprezintă o modalitate legitimă de a moderniza o societate lentă și de a proteja minorități pe care simpla regulă a majorității le-ar putea ignora. Pentru contestatari, aceeași influență pare dovada că o elită restrânsă încearcă să redefinească normele colective fără un mandat social suficient.
Ambele interpretări ating o parte a realității, însă devin ideologice atunci când ignoră cealaltă parte. Drepturile fundamentale nu pot fi supuse integral voinței majorității, dar transformările culturale durabile nu pot fi realizate prin dispreț față de majoritate.
Convingere, carieră și conformism cultural
În interiorul mediilor progresiste românești trebuie făcută o distincție pe care discursul public o evită adesea, deoarece nu toți cei care utilizează același vocabular împărtășesc aceeași profunzime a convingerii.
Pentru unii, apărarea minorităților, egalității de gen sau libertății individuale reprezintă rezultatul unei reflecții morale consistente și al contactului direct cu experiențe de discriminare. Pentru alții, progresismul este limbajul profesional al instituției în care lucrează, iar utilizarea sa ține de adaptarea la normele organizaționale. Pentru o a treia categorie, acesta funcționează ca instrument de ascensiune simbolică, prin care individul își afirmă distanța față de o Românie pe care o consideră provincială, profund religioasă și insuficient occidentalizată.
Aceste motivații pot coexista în aceeași persoană, deoarece oamenii nu își construiesc identitățile printr-o singură cauză, iar idealurile morale se amestecă inevitabil cu interese, aspirații profesionale și nevoia de apartenență.
A analiza aceste mecanisme nu înseamnă a delegitima progresismul, după cum observarea intereselor sociale aflate în spatele conservatorismului nu anulează autenticitatea credinței religioase sau a atașamentului față de familie.
Orice curent devine puternic atunci când oferă oamenilor simultan o explicație a lumii, o comunitate de apartenență și o poziție morală din care aceștia se pot considera îndreptățiți să o judece.
Elita care contestă elitele
La noi, în ultimii 30 de ani, progresismul s-a construit prin critica privilegiului, ierarhiei și excluderii, însă succesul său instituțional îl plasează într-o situație paradoxală, deoarece mediile care îl susțin ocupă tot mai frecvent poziții de prestigiu în universitate, cultură, corporații, presă și organizații internaționale.
Curentul care vorbește în numele marginalilor poate deveni, în anumite spații, cultura dominantă a elitelor, iar limbajul emancipării poate funcționa ca limbaj al selecției sociale. Persoana care nu cunoaște terminologia adecvată, nu stăpânește codurile comunicării instituționale sau formulează obiecții într-un registru imperfect riscă să fie eliminată din conversație înainte ca fondul argumentului să fie examinat.
Această evoluție nu este fără precedent, fiindcă fiecare mișcare care obține influență își creează instituții, ierarhii și mecanisme de protejare a propriei legitimități. Tocmai aici devine necesară aplicarea criticii foucauldiene asupra progresismului însuși: orice discurs care definește normalitatea, inclusiv unul construit în numele libertății, poate produce forme de disciplinare, iar orice elită care controlează vocabularul acceptabilității poate transforma diferența de opinie într-o formă de devianță, abatere de la normalitate.
O societate democratică nu poate funcționa dacă minoritățile sunt obligate să accepte normele majorității, dar nici dacă majoritatea este tratată ca material uman ce trebuie corectat de către o elită care se consideră proprietara sensului istoriei.
Progresismul românesc și deficitul de universalitate
Cea mai importantă limită a progresismului românesc nu se află în cauzele pe care le apără, multe dintre ele legitime și necesare, ci în dificultatea de a construi un limbaj capabil să includă întreaga societate.
O filosofie care vorbește despre incluziune trebuie să poată înțelege și cetățeanul religios, familia tradițională, comunitatea rurală, muncitorul afectat de dezindustrializare, pensionarul care se teme de schimbare sau tânărul care nu posedă capitalul cultural al marilor orașe.
În momentul în care asemenea categorii sunt reduse la obstacole în calea modernizării, progresismul abandonează universalismul emancipator din care pretinde că descinde și devine ideologia unei clase culturale.
România are nevoie de protejarea minorităților, de egalitate juridică, de combaterea corupției și a violenței, de acces echitabil la educație și de recunoașterea demnității fiecărei persoane, însă aceste obiective nu pot fi consolidate prin dispreț față de structurile de solidaritate care au permis societății să supraviețuiască unui stat slab și unei istorii traumatice.
Familia, religia și identitatea națională pot produce constrângeri, dar pot oferi și sens, protecție, continuitate și responsabilitate. Autonomia individuală poate elibera, dar poate genera și izolare, anxietate și fragilizarea legăturilor comunitare. O gândire matură nu transformă nici tradiția, nici emanciparea în răspunsuri suficiente pentru întreaga complexitate a vieții sociale.
Progresismul românesc va deveni cu adevărat relevant abia atunci când va putea depăși condiția unei culturi de mediu, stridente și gălăgioase, și va formula o concepție despre modernitate în care drepturile individului, coeziunea comunității, libertatea și responsabilitatea nu mai sunt tratate ca principii condamnate să se excludă reciproc.
Până atunci, va rămâne influent, vizibil și instituțional puternic, dar social minoritar, situat într-un raport ambiguu cu țara pe care dorește să o transforme: suficient de românesc pentru a-i cunoaște vulnerabilitățile, suficient de occidentalizat pentru a-i privi uneori tradițiile cu neîncredere și insuficient de autonom intelectual pentru a construi o sinteză care să nu fie nici copie, nici reacție defensivă.
În jurul acestei incapacități de sinteză se formează ruptura culturală care traversează România actuală, despărțind nu doar opțiuni politice, ci experiențe istorice, niveluri de prosperitate, tipuri de educație și reprezentări radical diferite asupra libertății.
În episodul al IV-lea al serialului „Curentul progresist”, din cadrul rubricii „România dintre Imperii”: „Cele două Românii – de ce conflictul dintre progresism și tradiție ascunde o ruptură socială, economică și generațională mult mai profundă”.
