CURENTUL PROGRESIST. Episodul al II-lea. Drumul spre Est
România a ieșit din comunism privind spre Occident cu admirația unei societăți care fusese ținută aproape o jumătate de secol în afara propriei sale geografii istorice, iar această întoarcere, proiectată mai întâi ca recuperare economică și politică, avea să devină în timp o transformare culturală mult mai profundă decât își imaginaseră generațiile care au trăit Revoluția și înainte de aceasta. Odată cu economia de piață, pluralismul, libertatea de circulație, NATO și Uniunea Europeană, au pătruns în spațiul românesc concepții noi despre individ, familie, autoritate, identitate, minorități, gen, religie și raportul dintre tradiție și libertate, toate formate în Occidentul postbelic și instituționalizate cu mult înainte ca România să se poată întâlni direct cu ele. Progresismul nu a venit, așadar, sub forma unei doctrine anunțate solemn la frontieră, ci a pătruns prin legislație, universități, organizații civice, televiziune, cultură populară, corporații, mobilitate academică, limbaj administrativ și aspirația firească a românilor de a aparține unei lumi din care fuseseră excluși.
Occidentul imaginar și Occidentul real
România postcomunistă a pornit către Vest cu imaginea unui Occident pe care îl cunoscuse fragmentar, prin posturi de radio ascultate clandestin, filme, reviste aduse pe ascuns, produse rare, rude plecate, povești despre libertate și comparații inevitabile cu cenușiul economic și moral al regimului socialist multilateral dezvoltat. În această reprezentare colectivă, Occidentul însemna prosperitate, respect pentru proprietate, democrație parlamentară, libertate religioasă, universități puternice, instituții funcționale și o ordine socială în care munca, competența și inițiativa individuală puteau produce ascensiune.
Această imagine nu era falsă, însă era incompletă și, mai ales, întârziată în raport cu transformările care avuseseră loc în societățile occidentale în ultimele decenii ale secolului XX. România aspira, în mare măsură, către Occidentul liberal și anticomunist al anilor 1950–1960, către Europa reconstrucției economice, a creștin-democrației, a statului bunăstării și a proprietății private, în timp ce Occidentul real traversase deja revoluția culturală a anilor 1960, secularizarea accelerată, feminismul, extinderea drepturilor minorităților, schimbarea familiei, liberalizarea moravurilor și trecerea către valorile postmaterialiste ale autonomiei individuale și autoexprimării.
România nu se întorcea, prin urmare, într-un loc rămas nemișcat în așteptarea ei, ci intra într-o civilizație care își modificase între timp limbajul public, instituțiile și criteriile morale, iar decalajul dintre Occidentul imaginat și Occidentul întâlnit avea să explice o parte importantă din tensiunile apărute ulterior.
Pentru generațiile formate în comunism, libertatea occidentală însemna mai ales dreptul de a vorbi, de a circula, de a întreprinde, de a vota și de a nu mai trăi sub controlul unui stat totalitar. Pentru generațiile occidentale formate după război, libertatea ajunsese să includă, din ce în ce mai mult, autonomia corporală, pluralitatea stilurilor de viață, recunoașterea diferențelor identitare, egalitatea de gen, protecția minorităților și contestarea normelor culturale tradiționale.
Cele două sensuri ale libertății nu erau neapărat incompatibile, însă proveneau din experiențe istorice diferite. Estul ieșea dintr-o dictatură care distrusese proprietatea, inițiativa, asociațiile independente și încrederea socială, în vreme ce Vestul discuta limitele unei ordini liberale deja consolidate și extinderea emancipării către domenii pe care vechea concepție despre cetățenie le tratase drept private.
România a încercat să recupereze simultan ambele etape, fără a avea întotdeauna timpul intelectual necesar pentru a le distinge.
O occidentalizare comprimată
Transformarea românească de după 1989 nu poate fi înțeleasă ca o simplă tranziție economică de la planificare la piață, fiindcă aceasta a reprezentat o occidentalizare comprimată, desfășurată într-un interval istoric foarte scurt și supusă unei presiuni enorme de sincronizare legislativă, instituțională și culturală.
În societățile occidentale, numeroase schimbări privind drepturile civile, statutul femeii, libertatea sexuală, relația dintre religie și stat sau protecția minorităților au fost precedate de conflicte sociale îndelungate, dezbateri filosofice, mișcări civice și acumulări juridice care au permis, chiar dacă nu fără rupturi, o anumită interiorizare a noilor norme.
În România, multe dintre aceste transformări au ajuns printr-un proces de adaptare accelerată, legat de integrarea euro-atlantică și de obligația statului de a-și compatibiliza instituțiile cu standardele occidentale. Legislația privind nediscriminarea, egalitatea de tratament, protecția minorităților sau reforma administrației a fost adoptată nu numai ca rezultat al unor evoluții interne, ci și ca parte a condiționalităților integrării europene, ceea ce a produs încă de la început o diferență între norma juridică și gradul ei de interiorizare socială.
Această distanță dintre legislație și cultură nu trebuie interpretată automat ca dovadă a incapacității românești de modernizare, fiindcă ea apare aproape inevitabil atunci când ritmul schimbării instituționale depășește ritmul transformării valorilor. Legile pot fi adoptate într-o sesiune parlamentară, instituțiile pot fi create prin hotărâre de guvern, iar strategiile pot fi redactate într-un ciclu administrativ, însă reprezentările despre familie, autoritate, religie, rolurile sociale sau identitatea colectivă se formează în generații și nu pot fi rescrise prin simpla publicare a unui act normativ.
România a trăit astfel una dintre contradicțiile caracteristice modernizărilor accelerate: a trebuit să adopte instituțiile unei lumi pe care nu avusese timpul să o parcurgă cultural în aceeași succesiune.
Această occidentalizare comprimată a produs modernizare reală, dar și confuzie, deoarece numeroase concepte au intrat în limbajul public înainte de a fi înțelese, iar anumite politici au fost recepționate fie ca obligații birocratice, fie ca simboluri ale apartenenței europene, fără a deveni imediat rezultate ale unei deliberări interne autentice.
Integrarea europeană ca proces cultural
Aderarea României la Uniunea Europeană a fost prezentată preponderent în termeni economici, instituționali și geopolitici, prin accesul la piața unică, fonduri europene, libertatea de circulație, securitate juridică și apartenența la un spațiu politic stabil, însă proiectul european nu a fost niciodată exclusiv economic.
Construcția europeană s-a definit treptat printr-un ansamblu de valori privind demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și protecția drepturilor omului, iar aderarea la Uniune a presupus adoptarea nu numai a acquis-ului comunitar, ci și a unui anumit limbaj normativ despre societate și persoană.
Acest limbaj nu trebuie confundat integral cu progresismul, deoarece o mare parte dintre principiile europene aparțin, cel puțin în discuție, tradiției liberale clasice și ordinii constituționale postbelice, însă evoluția instituțiilor europene a integrat treptat teme asociate egalității de gen, nediscriminării, protecției minorităților, incluziunii și diversității, transformându-le în componente ale politicilor publice naționale.
În cazul României, această integrare valorică a avut un efect dublu. Pe de o parte, a consolidat drepturi și instituții care lipseau sau funcționau precar, oferind cetățenilor protecții juridice mai clare și obligând statul să abandoneze practici discriminatorii. Pe de altă parte, a creat impresia că modernizarea culturală trebuie realizată printr-o succesiune de standarde adoptate din exterior, ceea ce a alimentat, în anumite segmente ale societății, percepția că europenizarea reprezintă mai curând disciplinare decât apartenență deliberată.
Adevărul istoric se află, însă, între aceste două interpretări. Țara noastră nu a fost pur și simplu constrânsă să accepte o cultură străină, fiindcă aderarea europeană a răspuns unei aspirații colective autentice și a fost susținută de o majoritate consistentă a societății. În același timp, viteza integrării și slăbiciunea dezbaterii intelectuale interne au făcut ca anumite norme să fie preluate fără suficientă mediere culturală, iar acest deficit de traducere avea să fie exploatat ulterior de discursurile care prezintă orice extindere a drepturilor ca pe o ofensivă împotriva identității naționale.
Universitatea, mobilitatea și noua elită culturală
Un rol decisiv în transmiterea noilor idei l-a avut transformarea sistemului universitar și integrarea României în Spațiul European al Învățământului Superior, prin Procesul Bologna, care a urmărit compatibilizarea diplomelor, mobilitatea academică și apropierea sistemelor universitare europene.
Procesul a fost discutat în România mai ales prin prisma structurii studiilor, a creditelor transferabile și a recunoașterii calificărilor, însă consecințele sale culturale au depășit cu mult reorganizarea administrativă a universităților. Mobilitatea studenților, bursele, masteratele internaționale, participarea la proiecte europene și integrarea cercetătorilor români în rețele academice occidentale au creat generații profesionale care au intrat în contact direct cu dezbaterile despre gen, identitate, multiculturalism, mediu, drepturile minorităților, echitate și responsabilitate socială.
Pentru o parte a tinerilor români, această experiență a reprezentat eliberarea de provincialismul intelectual, accesul la cercetare contemporană și descoperirea unor teme pe care universitatea românească postcomunistă le tratase superficial sau deloc. Pentru alții, contactul cu vocabularul academic occidental a produs o adopție rapidă a conceptelor, uneori înainte ca acestea să fie confruntate serios cu realitățile locale.
A apărut astfel o elită culturală și profesională care nu se mai forma exclusiv în interiorul instituțiilor românești, ci într-un spațiu transnațional al universităților, organizațiilor europene, fundațiilor, corporațiilor și rețelelor civice. Această elită nu poate fi redusă la o categorie ideologică unitară, însă ea a devenit principalul vehicul prin care sensibilitățile progresiste occidentale au fost traduse în limbaj românesc.
Fenomenul nu trebuie judecat prin opoziția simplistă dintre „agenți ai influenței externe” și „apărători ai tradiției”, fiindcă mobilitatea intelectuală reprezintă una dintre condițiile dezvoltării oricărei culturi moderne. Problema apare atunci când traducerea dispare, iar conceptele sunt transferate fără examinarea diferențelor de istorie, structură socială și nivel de dezvoltare.
O societate nu devine intelectual matură prin refuzul ideilor venite din afară, dar nici prin repetarea lor impecabilă.
Societatea civilă și limbajul drepturilor
După 1989, organizațiile neguvernamentale au ocupat un spațiu lăsat liber de prăbușirea instituțiilor comuniste și de incapacitatea statului de a răspunde rapid problemelor sociale, contribuind la apărarea drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, protecția minorităților, reforma justiției, libertatea presei și dezvoltarea comunitară.
Finanțarea internațională și parteneriatele occidentale au fost esențiale pentru construcția acestui sector, iar odată cu ele au intrat în România limbaje profesionale și concepte dezvoltate în marile organizații internaționale: incluziune, advocacy, discriminare structurală, egalitate de șanse, participare, vulnerabilitate, diversitate și reprezentare.
Aceste concepte au făcut posibilă descrierea unor realități pe care societatea românească le tratase prin tăcere, fatalism sau paternalism, contribuind la vizibilitatea violenței domestice, discriminării romilor, excluziunii persoanelor cu dizabilități, inegalităților de gen și abuzurilor instituționale.
În același timp, profesionalizarea sectorului civic a produs uneori o ruptură de limbaj între organizații și comunitățile cărora li se adresau, deoarece terminologia proiectelor internaționale putea deveni mai sofisticată decât capacitatea societății de a o asimila, iar nevoia de a corespunde priorităților finanțatorilor risca să înlocuiască înțelegerea lentă a problemelor locale.
Această tensiune nu anulează contribuția societății civile, dar explică de ce anumite cauze perfect legitime au fost percepute ca importuri culturale. Atunci când o problemă reală este formulată într-un limbaj complet exterior experienței cotidiene a comunității, reacția poate viza nu fondul revendicării, ci forma prin care aceasta intră în spațiul public.
Progresismul românesc s-a format tocmai în această zonă de intersecție dintre injustiții locale și vocabular global.
Corporația ca instituție culturală
Multinaționalele au fost întâmpinate în România ca vehicule ale investiției, eficienței manageriale, salariilor mai bune și culturii organizaționale occidentale, dar acestea au devenit, treptat, și spații de transmitere a unor norme privind diversitatea, egalitatea de șanse, comportamentul profesional, hărțuirea, incluziunea și responsabilitatea socială.
Pentru sute de mii de angajați, mai ales în marile orașe, corporația a fost primul mediu în care au întâlnit proceduri clare împotriva discriminării, criterii transparente de promovare, coduri etice, politici de concediu parental, inițiative de diversitate sau programe de voluntariat. Într-un stat cu instituții adesea arbitrare și într-o economie în care relațiile personale continuau să cântărească greu, acest tip de ordine profesională a avut o forță civilizatoare reală.
Odată cu el a venit însă și un limbaj cultural format în sediile occidentale, adaptat unor societăți cu alte conflicte istorice și alte configurații demografice. Politicile globale au fost aplicate uneori uniform, iar angajații români au fost invitați să participe la conversații despre rasă, identitate sau reprezentare construite în principal din experiența americană și vest-europeană.
Astfel, s-a produs un fenomen interesant: România a început să importe nu numai tehnologie managerială, ci și conflictele culturale ale societăților care controlau marile rețele economice globale.
Corporația a devenit, fără să-și propună neapărat o misiune ideologică, una dintre instituțiile care au familiarizat clasa mijlocie urbană cu valorile progresiste, pentru că normele organizaționale influențează în timp comportamentele și modifică treptat ceea ce oamenii consideră acceptabil.
Cultura populară și educația sentimentală a Occidentului
Influența occidentală nu a venit numai prin tratate, directive, universități și proiecte, ci și prin forme aparent mai ușoare ale culturii populare, care au pătruns în România cu o forță incomparabil mai mare decât literatura filosofică sau discursul instituțional.
Filmele, serialele, muzica, publicitatea, revistele, televiziunea și, ulterior, platformele digitale au prezentat publicului românesc alte modele de familie, alte raporturi dintre sexe, alte forme de autoritate și alte reprezentări ale succesului individual.
Cultura populară nu formulează teorii, însă produce familiaritate, iar familiaritatea precedă adesea acceptarea. Un tip de relație, identitate sau comportament care apare repetat în filme și seriale încetează treptat să mai fie perceput drept complet exterior, chiar dacă societatea nu îl adoptă imediat.
În acest sens, occidentalizarea culturală a României a fost și o educație sentimentală, pentru că imaginarul colectiv s-a schimbat înainte ca vocabularul politic să poată descrie în întregime schimbarea.
Televiziunea comercială a introdus individualismul consumerist, cultura celebrității, sexualizarea publicității și competiția pentru vizibilitate cu mult înainte ca progresismul să devină temă explicită de controversă. Internetul și rețelele sociale au accelerat apoi circulația tuturor curentelor, dizolvând granița dintre dezbaterile occidentale și spațiul românesc.
De aici provine unul dintre paradoxurile perioadei: România a devenit cultural globalizată înainte de a deveni instituțional stabilă.
Valorile românești și rezistența structurii profunde
Cu toate acestea, societatea românească nu a absorbit mecanic noile valori, deoarece structura sa culturală continua să fie modelată de familie, religie, insecuritate economică, memoria comunismului, neîncrederea în instituții și dependența de rețele informale de solidaritate.
Cercetările European Values Study și World Values Survey plasează societățile est-europene, inclusiv România, mai aproape de valorile tradiționale și de supraviețuire decât statele nord-vestice ale Europei, ceea ce înseamnă o importanță mai mare acordată familiei, religiei, securității și ordinii, precum și o disponibilitate mai redusă pentru anumite forme de autoexprimare individuală.
Această orientare nu trebuie tratată automat ca întârziere morală, fiindcă valorile de supraviețuire se formează în societăți care au cunoscut insecuritatea, autoritatea arbitrară și fragilitatea instituțiilor, iar familia devine puternică tocmai pentru că statul este slab, încrederea interpersonală rămâne redusă, iar individul nu se poate sprijini suficient pe instituții impersonale.
În Occident, autonomia persoanei s-a extins pe terenul unei prosperități și al unor sisteme publice construite timp de decenii. În România, individul era invitat să devină autonom într-o societate în care spitalul, școala, administrația și piața muncii continuau să funcționeze precar, ceea ce făcea ca desprinderea de familie și comunitate să fie nu numai o alegere culturală, ci și un risc material.
De aici se naște o parte importantă a rezistenței românești față de progresism: acesta a fost perceput uneori ca filosofie a autonomiei într-o societate în care autonomia nu avea încă infrastructură.
Ruptura dintre Bucureștiul global și România profundă
Progresismul românesc s-a dezvoltat mai ales în marile orașe, în mediile universitare, culturale, corporatiste și civice, acolo unde mobilitatea internațională, educația și contactul direct cu instituțiile occidentale au creat condițiile unei convergențe valorice accelerate.
În același timp, o mare parte a țării continua să trăiască în localități mici, comunități rurale sau regiuni afectate de depopulare, sărăcie, infrastructură precară și slăbirea serviciilor publice, pentru care dezbaterile despre identitate, reprezentare sau limbaj păreau îndepărtate de presiunea zilnică a supraviețuirii.
Această fractură nu este numai ideologică, ci materială. Când o elită urbană vorbește despre autonomie și autoexprimare, iar o comunitate periferică se confruntă cu lipsa medicului, a transportului și a locurilor de muncă, diferența de limbaj devine diferență de lume.
Progresismul românesc a comis de multe ori greșeala de a interpreta această distanță ca simplă ignoranță sau ostilitate față de modernitate, fără a înțelege că valorile nu pot fi desprinse complet de condițiile materiale care le susțin. Conservatorismul local nu reprezintă întotdeauna o doctrină articulată, ci poate fi forma culturală a insecurității, după cum progresismul urban nu reprezintă întotdeauna rezultatul unei reflecții filosofice profunde, ci și marca apartenenței la o categorie socială globalizată.
Conflictul dintre cele două Românii a fost agravat de faptul că fiecare a început să o descrie pe cealaltă prin caricaturi: una ca provincie înapoiată și intolerantă, cealaltă ca elită dezrădăcinată și obedientă față de modelele occidentale. În realitate, ambele exprimau experiențe românești autentice, dar dezvoltate în ritmuri istorice diferite.
Import, adaptare sau mimetism
Întrebarea dacă progresismul a fost importat în România primește, în acest punct, un răspuns mai nuanțat decât permit disputele publice. Da, o mare parte a vocabularului, a politicilor și a instituțiilor sale a venit din Occident, însă orice modernizare românească majoră a fost legată de circulația ideilor europene, de la liberalism și constituționalism până la codificarea juridică, industrializare și reforma educației.
Importul cultural nu reprezintă prin el însuși o problemă, fiindcă nicio societate modernă nu se dezvoltă în izolare intelectuală.
Dificultatea începe atunci când importul nu este urmat de adaptare, când ideile sunt preluate ca semne ale superiorității culturale și aplicate fără examinarea compatibilității lor cu structura socială, istoria și nevoile țării.
În asemenea situații apare mimetismul, fenomen asupra căruia cultura română a reflectat încă din secolul al XIX-lea, atunci când Titu Maiorescu vorbea despre formele fără fond, iar Eugen Lovinescu apăra sincronizarea ca mecanism necesar al modernizării.
Tensiunea dintre cei doi continuă să fie surprinzător de actuală: Maiorescu avertizează asupra instituțiilor adoptate fără baza socială capabilă să le susțină, în timp ce Lovinescu observă că formele occidentale pot produce treptat fondul de care au nevoie.
România postcomunistă le-a dat, într-un sens, dreptate amândurora. Integrarea occidentală a introdus instituții și valori care au modificat efectiv societatea, însă acolo unde formele au fost aplicate mecanic, fără educație, deliberare și traducere culturală, ele au produs reacție și neîncredere.
România și modernitatea pe care nu a formulat-o
Ajuns în România, progresismul a întâlnit o societate care dorea să fie occidentală, dar nu își clarificase raportul cu propria tradiție, o elită care învățase repede limbajul integrării, dar nu construise o filosofie românească a modernizării, și instituții care adoptau norme europene fără a putea explica întotdeauna cetățenilor sensul lor.
Această absență a unei medieri intelectuale interne reprezintă probabil una dintre cele mai mari vulnerabilități ale perioadei postcomuniste. România a discutat intens despre aderare, reformă, privatizare, combaterea corupției și absorbția fondurilor, însă a reflectat mult mai puțin asupra tipului de societate pe care încerca să îl construiască.
Occidentalizarea a fost tratată ca destinație, nu ca proces de selecție și interpretare.
În lipsa unui proiect cultural propriu, elitele românești au oscilat între imitația entuziastă și respingerea defensivă, fără a formula suficient de convingător o poziție capabilă să păstreze libertățile și drepturile modernității occidentale, dar să le așeze într-o arhitectură compatibilă cu istoria, coeziunea socială și interesele României.
De aici provine intensitatea actualelor războaie culturale: progresismul este perceput de unii drept expresia inevitabilă a modernizării și de alții drept instrument al dezagregării identitare, pentru că societatea românească nu a construit încă spațiul intelectual în care aceste idei să poată fi analizate fără obligația adeziunii totale sau a respingerii totale.
Drumul progresismului spre Est nu a fost, prin urmare, o simplă deplasare geografică a unor idei, ci întâlnirea dintre două temporalități istorice: Occidentul postindustrial, preocupat tot mai mult de autonomie și recunoaștere, și România postcomunistă, preocupată încă de securitate, proprietate, reconstrucție instituțională și recuperarea unei identități mutilate de regimul totalitar. Din această ”întâlnire” nu putea rezulta o copie fidelă.
A rezultat o societate hibridă, în care legislația europeană coexistă cu valori tradiționale, mediile urbane globalizate conviețuiesc cu comunități aflate în logica supraviețuirii, iar aceeași persoană poate susține libertatea economică, familia tradițională, integrarea europeană, protecția mediului și anumite forme ale egalității sociale fără a simți nevoia de a se înscrie într-o doctrină coerentă.
România nu este, așadar, nici complet progresistă, nici omogen conservatoare, ci o societate traversată de curente pe care le preia, le adaptează și le amestecă fără a le numi întotdeauna.
Pentru a înțelege ce urmează, va trebui să coborâm din istoria generală a occidentalizării către sociologia concretă a celor care au adoptat progresismul în România, către mediile în care acesta s-a consolidat, către limbajul pe care l-a creat și către distanța dintre valorile declarate public și convingerile reale ale societății.
Pentru că ideile nu cuceresc o țară în mod uniform, iar România progresistă nu este întreaga Românie, după cum România tradițională nu mai poate pretinde că reprezintă singură identitatea națională.
Între acestea se formează astăzi conflictul cultural care va decide nu numai felul în care vor fi interpretate familia, educația, religia, drepturile sau identitatea, ci și capacitatea României de a transforma ideile primite într-o concepție proprie despre modernitate.
În episodul al III-lea al serialului „Curentul progresist”, din cadrul rubricii „România dintre Imperii”: „Cine sunt progresiștii României: sociologia unei elite culturale, de la universitate și societate civilă până la corporație, presă și marile orașe”.
