Dezbinarea socială are, de cele mai multe ori, un autor care nu participă la ea și un beneficiar care rămâne în afara cadrului. Vă invit să facem o incursiune prin istorie, plecând chiar de la practica imperială a lui divide et impera și de la operațiunile de influență din Războiul Rece. Trecem apoi prin psihologia apartenenței la grup, manipularea influencerilor și prin logica algoritmilor care recompensează animozitatea. Aflăm astfel cine încasează dividendele polarizării, de la spațiul digital albanez până la rețelele de socializare din România.
În după-amiaza zilei de 21 mai 2016, în fața unui centru islamic din Houston, două grupuri de protestatari s-au privit cu ostilitate peste o stradă păzită de poliție. Unii răspunseseră chemării paginii „Heart of Texas” de a opri „islamizarea Texasului”, ceilalți veniseră la apelul grupului „United Muslims of America” să apere cunoașterea islamică. Niciunul dintre participanți nu știa că ambele evenimente fuseseră organizate din aceeași clădire de birouri din Sankt Petersburg, sediul Agenției de Cercetare a Internetului, și că întreaga confruntare costase, potrivit președintelui Comisiei pentru informații a Senatului american, cam două sute de dolari în reclame pe Facebook. Episodul, documentat ulterior în raportul Senatului, merită așezat la începutul oricărei discuții despre dezbinare, pentru că arată limpede o lecție pe care societățile o uită cu o ușurință aproape suspectă: cearta are aproape mereu un autor care nu participă la ea și un beneficiar care nu se vede în fotografie.
O artă veche revine cu unelte noi
Romanii nu au inventat principiul pe care posteritatea l-a rezumat prin formula divide et impera, însă l-au practicat cu o rigoare de administratori. Cezar a intrat în Galia chemat, în bună măsură, de rivalitățile dintre triburi, iar aeduii, sequanii și arvernii, prea ocupați să se suspecteze reciproc, au descoperit unitatea abia sub Vercingetorix, când devenise o soluție tardivă. Imperiul britanic a perfecționat aceeași logică prin împărțirea Bengalului în 1905, o măsură prezentată ca reformă administrativă, dar înțeleasă de contemporani drept o separare deliberată între hinduși și musulmani, ale cărei consecințe aveau să se vadă, cu o violență greu de imaginat, în 1947.
Secolul al XX-lea a mutat tehnica din cancelarii în redacțiile de jurnale, scrise și/sau radio-televizate. În 1983, ziarul indian Patriot publica o scrisoare anonimă potrivit căreia virusul HIV ar fi fost creat în laboratoarele Pentagonului. Operațiunea, cunoscută în arhivele Stasi și KGB sub numele INFEKTION, a circulat apoi prin Literaturnaia Gazeta și a ajuns, în câțiva ani, în presa a zeci de state, iar în 1992 Evgheni Primakov, aflat la conducerea serviciului rus de informații externe, recunoștea implicarea sovietică. Ținta nu era o simplă minciună despre o boală, ci încrederea comunităților afro-americane în propriul stat, adică o fisură socială deja prezentă, lărgită metodic din exterior.
Tucidide descria, în a treia carte a Războiului peloponesiac, războiul civil din Corcyra ca pe un moment în care cuvintele și-au schimbat sensul obișnuit, iar îndrăzneala nesăbuită a început să fie numită loialitate față de partid, în vreme ce prudența trecea drept lașitate. Observația rămâne, după două milenii și jumătate, cea mai exactă descriere a societății polarizate: dezbinarea începe în vocabular, înainte de a coborî în stradă.
Laboratorul albanez
Albania ne oferă astăzi un caz de studiu aproape didactic, cu introducere, cuprins și concluzii. Societatea albaneză este acum una dintre cele mai pro-occidentale din Balcani, iar adeziunea la NATO și aspirația europeană se bucură de un sprijin public pe care alte capitale din regiune l-ar invidia copios. Tocmai această stabilitate a transformat spațiul digital albanez într-o țintă. Analiza publicată în mai 2026 de rețeaua BIRN, realizată pe un an întreg de monitorizare media, a identificat trei canale prin care narațiunile Kremlinului pătrund în presa locală: preluarea directă a materialelor agențiilor TASS, RT, RIA Novosti și Sputnik, însumând peste 1.600 de articole reciclate, activitatea paginii de Facebook a ambasadei ruse, cu peste 90.000 de interacțiuni, și rețeaua automatizată Portal Kombat, cunoscută și ca rețeaua Pravda, care a distribuit din 2023 aproximativ cinci mii de articole traduse automat.
Concluzia cercetătorilor depășește însă granițele Albaniei. Dezinformarea nu a forțat intrarea, ci a intrat pe o ușă deschisă de redacții subfinanțate, presate de logica click-ului și lipsite de filtrul editorial care, altădată, separa știrea de zvon. Mesajul transmis nu urmărește convertirea albanezilor la cauza rusă, obiectiv evident imposibil, ci erodarea lentă a încrederii în instituții, în Uniunea Europeană și în Alianța Nord-Atlantică. Un public care nu mai crede nimic devine, pentru un adversar strategic, aproape la fel de util ca unul care crede tot ce i se spune.
Psihologia taberei
Totuși, eficiența acestor operațiuni ține mai puțin de ingeniozitatea propagandiștilor și mai mult de arhitectura minții umane. În vara anului 1954, psihologul Muzafer Sherif a dus douăzeci și doi de băieți de unsprezece ani, aproape aidoma ca origine socială, într-o tabără din Oklahoma, la Robbers Cave, și i-a împărțit în două grupuri. Au fost suficiente câteva zile de competiție pentru ca „Vulturii” și, respectiv, „Șerpii cu clopoței” să-și ardă reciproc steagurile și să-și atace cabanele. Ostilitatea crâncenă a scăzut abia când cercetătorii au introdus obiective comune, imposibil de atins de un singur grup.
Henri Tajfel a mers mai departe, iar la începutul anilor ’70 a demonstrat că nici măcar competiția nu este chiar necesară. Elevi repartizați aleatoriu în grupuri, sub pretextul că preferă pictura lui Klee sau pe cea a lui Kandinsky, au ales să-și favorizeze colegii de grup chiar și atunci când această alegere le reducea câștigul absolut, doar pentru a mări distanța față de ceilalți. Apartenența, oricât de arbitrară, produce loialitate, iar loialitatea produce, aproape automat, un adversar.
În zilele noastre, rețelele sociale au transformat această vulnerabilitate într-un model de afaceri. Un studiu publicat în 2021 în Proceedings of the National Academy of Sciences de Steve Rathje, Jay Van Bavel și Sander van der Linden, pe aproape trei milioane de postări de pe Facebook și Twitter, a arătat că fiecare cuvânt referitor la tabăra adversă creștea cu aproximativ 67% șansele ca mesajul să fie distribuit. Animozitatea față de celălalt s-a dovedit un motor de viralitate mai puternic decât entuziasmul pentru propria cauză.
Algoritmul nu urăște pe nimeni, dar a învățat că ura reține atenția, iar atenția este singura marfă pe care o vinde.
Dezbinarea făcută acasă
Ar fi comod să atribuim fiecare fractură socială unui centru de comandă străin. Realitatea românească din ultimele săptămâni, chiar luni sau ani, arată însă că societatea se poate diviza foarte bine și fără asistență externă, căci noi, românii, suntem teribili de speciali.
Pe 19 august 2026, Merck și Moderna anunțau că studiul de fază a treia INTerpath-001, desfășurat pe 1.137 de pacienți cu melanom operat, în stadiile IIB până la IV, și-a atins obiectivele: terapia individualizată pe bază de ARN mesager, numită intismeran autogene, administrată împreună cu imunoterapia clasică, a redus semnificativ riscul de recidivă și de metastazare. Era primul rezultat pozitiv de fază a treia pentru o terapie oncologică bazată pe ARNm, o veste care ar fi meritat să fie primită ca o victorie a medicinei, deci a tuturor.
Pe rețelele de socializare din România, vestea a fost întâmpinată însă, în bună parte, ca o ocazie de răfuială. O serie de influenceri din zona progresistă și pro-europeană, fără să fi fost provocați de vreo reacție ostilă, s-au grăbit să-i eticheteze pe cei din tabăra suveranistă drept troglodiți, antivacciniști sau retardați, ca și cum un rezultat clinic ar fi fost un trofeu electoral. Efectul acestui tip de discurs merită analizat la rece. Un om care ezită în fața tehnologiei ARN mesager, din neîncredere, din teamă sau din amintirea unei pandemii gestionate adesea cu aroganță, nu va fi convins de o insultă. Va fi doar confirmat în bănuiala că știința a devenit un steag al unei tabere, iar data viitoare când un medic îi va propune un tratament bazat pe aceeași platformă, decizia sa ar putea fi dictată de umilința din comentarii, nu de datele din studiu. Cercetătorii avertizau deja că mitul „cancerului turbo” poate îndepărta pacienții de terapiile viitoare. Disprețul și autosuficiența afișate de cei care se cred apărătorii științei produce, paradoxal, exact același rezultat.
Experiența alegerilor prezidențiale din 2024, anulate de Curtea Constituțională după documentarea unei campanii coordonate pe TikTok, a arătat cât de fragilă devine o democrație când fiecare tabără își percepe adversarul nu ca pe un concetățean care greșește, ci ca pe un dușman care trebuie redus la tăcere. Lecția a fost, din păcate, învățată selectiv. Fiecare parte vede manipularea celeilalte și rămâne oarbă la propriile reflexe tribale.
Din redacția autentică, în tabăra dezbinatorilor
Odinioară, jurnalistul intra în redacție cu un carnețel plin de idei, iar adevărata competiție începea în ședința de sumar, acolo unde fiecare încerca să-i convingă pe ceilalți că subiectul său merită prima pagină. Se negociau detalii și perspective, se contraziceau argumente, se mai renunța la câte o idee, se pleca pe teren, iar textul se întorcea în redacție încărcat de fapte, nu de concluzii prestabilite. Nici acea lume nu era lipsită de presiuni, de interese sau de personaje care aduceau cu ele teme venite din afara redacției, însă acestea conviețuiau cu o cultură profesională în care jurnalistul continua să creadă că rolul său este să descopere realitatea, nu să o confirme pe cea imaginată de altcineva.
Privind astăzi o parte din aceeași generație, ai uneori senzația că timpul nu a produs doar o schimbare de profesie, ci și o discretă mutație de conștiință. Mulți dintre cei care altădată își disputau exclusivități, își apărau independența editorială și își revendicau dreptul de a pune întrebări incomode s-au reconfigurat într-o categorie nouă, aceea a influencerilor politici, capabili să reacționeze aproape simultan la fiecare semnal venit dintr-un centru de comandă nevăzut, ca și cum spontaneitatea însăși ar fi devenit o disciplină perfect organizată. Fenomenul este cu atât mai tulburător cu cât nu vorbim despre tineri care nu au cunoscut jurnalismul autentic, ci despre oameni care au trăit libertatea redacției, care au înțeles diferența dintre informație și propagandă, dintre verificare și loialitate, dintre investigație și execuția unui ordin editorial venit pe căi neoficiale. Tocmai această experiență face transformarea lor greu de privit fără melancolie, pentru că aceasta nu poate fi explicată prin necunoaștere, ci doar prin acceptarea unei concesii repetate până în momentul în care compromisul încetează să mai pară compromis și începe să fie confundat cu normalitatea.
Explicațiile sunt, probabil, numeroase și, într-o anumită măsură, omenești. Presa tradițională s-a contractat, salariile au devenit ”scurte” și nesigure, finanțările independente s-au împuținat, iar rețelele sociale au descoperit că opiniile radicale valorează mai mult decât informația atent verificată. Piața recompensează vizibilitatea, nu echilibrul, iar algoritmii preferă indignarea și zgomotul strdent în locul bunului simț și al nuanței. Toate acestea explică mecanismul economic al fenomenului, dar nu îl absolvă de consecințele sale morale. A fi plătit pentru a scrie și a fi plătit pentru a ajunge, de fiecare dată, la concluzia pe care altcineva a decis-o înaintea ta sunt lucruri profund diferite. În primul caz îți vinzi competența, în al doilea începi, încet, să-ți înstrăinezi libertatea intelectuală. Iar această tranzacție are o particularitate stranie: ea nu produce întotdeauna vinovăție, ci mai degrabă obișnuință. După suficient timp, omul nu mai așteaptă instrucțiunile, ci ajunge să le anticipeze și chiar să creadă că îi aparțin.
Poate că aspectul cel mai apăsător nu îl constituie prezența unor influenceri care promovează interese politice sau economice, ci faptul că printre aceștia se regăsesc jurnaliști care știau foarte bine cum arată libertatea profesională. Au cunoscut-o, au practicat-o și au apărat-o, pentru ca mai târziu să o înlocuiască, aproape fără ezitare, cu confortul unei fidelități remunerate. Iar această transformare lasă în urmă o întrebare incomodă: în ce moment încetează un jurnalist să-și mai vândă timpul și începe să-și vândă propria credibilitate? Răspunsul nu se va ivi, cel mai probabil, în contractele pe care le semnează, nici în postările pe care le publică și nici în onorariile pe care le încasează, ci în clipa aceea tăcută, de câteva secunde, în care închid ecranul și rămân singuri cu ei înșiși, conștienți că omul care i-a făcut cândva jurnaliști trăiește încă undeva, ascuns sub straturile succesive ale unei meserii care, fără să-și schimbe numele, și-a pierdut treptat sufletul.
Contabilitatea dezbinării
Ideea din titlu are, în cele din urmă, inclusiv un răspuns contabil. O putere străină câștigă de fiecare dată când un stat membru al Uniunii Europene și al NATO își consumă energia în războaie interne de simboluri, pentru că o societate care nu mai poate cădea de acord asupra faptelor nu mai poate susține nicio politică externă coerentă, niciun efort de apărare, nicio reformă de durată. Platformele digitale câștigă din fiecare minut de indignare, transformat în date și în publicitate. Antreprenorii politici câștigă o bază electorală mobilizată prin frică și dispreț, mult mai ieftin de întreținut decât una mobilizată prin proiecte. Influencerii câștigă vizibilitate și contracte, iar vizibilitatea lor crește proporțional cu dușmanii pe care reușesc să-i fabrice.
Pierderile se distribuie mai discret, dar ajung la toată lumea. Le suportă pacientul care refuză un tratament din orgoliu rănit, alegătorul care votează împotriva cuiva în loc să voteze pentru ceva, comunitatea care nu mai poate organiza nici măcar o dezbatere despre o pădure, un spital sau o școală fără ca discuția să degenereze în proces de intenție. Le suportă, mai ales, încrederea, acel capital invizibil pe care economiștii l-au numit capital social și fără de care niciun contract, nicio instituție și nicio piață nu funcționează eficient.
Experimentul de la Robbers Cave a avut un final pe care manualele de psihologie îl citează tot mai rar. Copiii care își ardeau steagurile au ajuns să împartă aceeași masă și să călătorească în același autobuz în momentul în care au avut de rezolvat împreună o problemă reală, imposibil de rezolvat separat. Societățile europene au în față asemenea probleme din abundență, de la securitate la sănătate și de la demografie la clima care își schimbă regulile sub ochii noștri. Cine are interesul ca acestea să rămână nerezolvate are, prin urmare, tot interesul ca noi să rămânem certați.
