La Washington, în ultima săptămână plină a lunii septembrie, Donald Trump și Xi Jinping au reluat un ritual pe care ultimele decenii l-au consacrat drept centru de greutate al ordinii mondiale: negocierea directă, fără intermediari, a raporturilor dintre cele două economii care decid, prin simpla lor înțelegere sau dezacord, prețul energiei, al tehnologiei și, în bună măsură, al păcii. Xi a vorbit despre evitarea unei „curse de capturare reciprocă”, Trump a numit întâlnirea una „grozavă”, iar presa americană a remarcat, aproape unanim, că spectacolul diplomatic a fost bogat în protocol și sărac în substanță. Nimeni, la masa aceea, n-a pomenit de Europa. Nu pentru că subiectele discutate, de la Taiwan la Strâmtoarea Hormuz, n-ar privi-o direct, ci pentru că absența acesteia de la negociere a devenit, în ultimii ani, o convenție tacită pe care nimeni nu se mai obosește s-o conteste.
Bogăția care nu mai încape în propriile granițe
Europa importă astăzi aproape tot ce transformă o economie industrială într-o putere strategică. Potrivit datelor citate de Parlamentul European, Uniunea depinde de China pentru circa 90% din materiile prime critice și pentru 98% din magneții (NdFeB) din pământuri rare, esențiali deopotrivă motoarelor electrice, turbinelor eoliene și rachetelor de croazieră. Pentru magneziu, dependența atinge 97%, pentru galiu 71%, pentru grafit 40%. China nu controlează doar zăcămintele, ci și 90% din capacitatea mondială de rafinare, ceea ce înseamnă că o resursă extrasă în altă parte a lumii (Africa și/sau Australia) ajunge tot prin fabrici chinezești înainte să devină componentă utilizabilă. Nici pe latura energetică, tabloul nu e mai liniștitor, dimpotrivă.
Războiul dintre Statele Unite și Iran, deschis din februarie 2026, a închis Strâmtoarea Hormuz și a împins prețurile globale ale petrolului spre un teritoriu pe care ultimul deceniu nu-l mai cunoscuse. Europa a răspuns prin gazul lichefiat american, care acoperă acum 67% din importurile sale de LNG și e proiectat să urce spre 80% până în 2028, dar substituția n-a eliminat vechea dependență, doar a mutat-o în altă parte: Rusia rămâne, paradoxal, al doilea furnizor de LNG al Uniunii, iar importurile din surse rusești au crescut cu 16% în primul trimestru al lui 2026, după ce Europa cheltuise deja 6,7 miliarde de euro pe acest gaz în 2025. O uniune care se declară în război economic cu Moscova continuă să-i cumpere gazul, printr-o rută mai lungă și mult mai scumpă.
Prețul solidarității fără capital propriu
La această factură energetică începe să se adauge, din ce în ce mai covârșitor, una politică. Consiliul European a finalizat, în aprilie 2026, un împrumut de 90 de miliarde de euro pentru Ucraina, parte a unui pachet de sprijin de peste 105 miliarde de dolari agreat la finalul anului trecut, fără însă a recurge la activele rusești înghețate, așa cu anunțase. Solidaritatea cu Kievul rămâne, din multe puncte de vedere, o poziție morală de netăgăduit, dar costul acesteai se adaugă unei economii care nu și-a reconstruit, în același interval, propriile capacități industriale, tehnologice sau militare. Europa cheltuie pentru a susține un front, nu pentru a-și construi un altul, al competitivității proprii, iar diferența dintre cele două tipuri de investiție se va vedea abia peste un deceniu, când miza nu va mai fi cine a plătit mai mult, ci cine a rămas cu o industrie funcțională.
O populație care îmbătrânește mai repede decât se adaptează
Fragilitatea externă găsește, în interior, o structură demografică și sanitară care nu mai poate susține, la nesfârșit, greutatea sistemelor sociale construite în alt secol, avândul inițiator pe celebrul Bismarck. Rata de dependență a vârstnicilor a urcat, în Uniune, de la 26,8% în 2004 la 37% în 2024, ceea ce înseamnă mai puțin de trei adulți activi pentru fiecare persoană de peste 65 de ani. Obezitatea afectează 16,3% dintre adulții europeni, iar diabetul, aproape dublat ca prevalență față de anul 2000, atinge acum 8% din populația adultă a continentului, adică peste 65 de milioane de oameni. Aceste cifre nu descriu o catastrofă iminentă, ci o presiune constantă asupra bugetelor de sănătate și pensii, exact în momentul în care aceleași resurse ar fi fost necesare cercetării, apărării și infrastructurii energetice.
Fragmentarea politică din interiorul propriei case
Presiunea economică și demografică găsește teren fertil în polarizarea politică. În Germania, motorul industrial al continentului, Alternative für Deutschland a ajuns, potrivit sondajului INSA din septembrie 2026, pe primul loc la nivel național, cu 28-29%, în timp ce blocul CDU/CSU a coborât la 19,5%, cel mai slab rezultat înregistrat vreodată în sondaje. Victoria de 43,8% obținută de partid în Saxonia-Anhalt confirmă o tendință, și deloc, nu un accident electoral. Explicația nu se reduce la migrație, deși tema rămâne prezentă în discursul public: cancelarul Friedrich Merz conduce o coaliție cu încredere scăzută, iar economia germană (depășită recent de NVIDIA-o companie privată din SUA) traversează o perioadă de dificultate structurală. Cazul Suediei ilustrează aceeași complexitate, dar cere nuanță, nu alarmism. Țara a traversat, în ultimul deceniu, un val real de violență asociată bandelor criminale, documentat de poliția suedeză și de organizații independente, iar Gӧteborg este încă printre orașele europene cu ratele cele mai ridicate de violență armată. Radicalizarea politică se hrănește adesea mai mult din percepția rămasă în urmă decât din statistica prezentă, iar un text echilibrat are obligația să separe cele două planuri.
Bufnița Minervei și timpul scurs
Hegel scria că bufnița Minervei își ia zborul abia în amurg, adică înțelegerea deplină a unei epoci vine după ce evenimentele sale s-au consumat deja. Europa pare prinsă exact în acest interval, între apusul unei ordini pe care a construit-o timp de câteva secole și zorii uneia pe care Washingtonul și Beijingul o negociază fără s-o consulte. Am și cealaltă jumătate a diagnosticului: economiile puternice nu decad pentru că rivalii lor devin mai buni, ci pentru că refuză distrugerea creatoare a propriilor structuri învechite, protejând industrii, reglementări și rente sociale care, altundeva, ar fi fost deja înlocuite. Așa cum am mai spus aici, la ”România dintre Imperii”, Uniunea Europeană a ales, în ultimele două decenii, reglementarea în locul reinventării, iar rezultatul se vede acum, la o masă de negocieri la care n-a fost invitată.
Ce poate face Europa și ce are de făcut România
Ieșirea din poziția de sală de așteptare nu cere – ca de obicei – un discurs, ci o serie de decizii concrete, iar Europa dispune încă de timpul, deși nu de mult timp, să le ia. O strategie reală de reducere a dependenței de materiile prime critice, cu investiții proprii în extracție, rafinare și reciclare, nu doar cu comunicate despre autonomia strategică. O politică energetică ce diversifică real furnizorii, nu doar schimbă un monopol cu altul mai scump. Redirecționarea unei părți din capitalul politic investit exclusiv în solidaritate externă spre reconstrucția capacității industriale și tehnologice interne. Reforme demografice și de sănătate publică gândite pe termen lung, nu în cicluri electorale de patru ani. Și, poate mai important, un discurs politic capabil să separe problemele reale de exploatarea lor electorală, singurul antidot cunoscut împotriva radicalizării.
Pentru România, miza nu este încă abstractă. Ca important bastion-stat de graniță al Uniunii și al NATO, cu biodiversitatea remarcabilă, cu resurse energetice proprii încă insuficient valorificate, de la gazele din Marea Neagră la potențialul hidroenergetic al Dunării, țara are un interes direct într-o Europă care își recapătă autonomia strategică, nu doar retorica ei. O Uniune dependentă rămâne o Uniune vulnerabilă la presiune, iar o Românie care se mulțumește să urmeze deciziile Bruxelles-ului, fără să contribuie cu propria gândire strategică la conturarea lor, riscă să moștenească aceeași sală de așteptare, de data aceasta cu un loc și mai îndepărtat de masa negocierilor.
