de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
Economiștii comportamentali au demonstrat de mult că economia nu funcționează exclusiv pe baza capitalului, a tehnologiei sau a dobânzilor. Aceasta funcționează și pe baza unei resurse infinit mai greu de măsurat, dar fără de care nici cea mai sofisticată arhitectură economică nu poate produce performanță durabilă: starea de spirit a unei societăți. Încrederea, optimismul, sentimentul că aparții unei comunități care înaintează și convingerea că viitorul poate fi construit prin propriul efort se transformă, aproape imperceptibil, în investiții, în productivitate, în consum și, în cele din urmă, în prosperitate. Economia nu este doar suma bunurilor și serviciilor produse într-un interval de timp, este expresia psihologică a unei civilizații care crede în ea însăși.
Fotbalul, cel mai popular spectacol al planetei, reprezintă una dintre puținele experiențe capabile să concentreze, în câteva ore, emoțiile unei națiuni întregi, motiv pentru care numeroase cercetări au observat, de-a lungul timpului, că marile victorii sportive produc efecte care depășesc cu mult granițele stadioanelor, influențând consumul, încrederea investitorilor, disponibilitatea pentru muncă și chiar productivitatea pe termen scurt. În oglindă, înfrângerile neașteptate lasă în urmă ceva mai profund decât dezamăgirea unui suporter: acestea fisurează, fie și temporar, acel sentiment colectiv al invincibilității fără de care marile economii își pierd una dintre cele mai importante resurse, energia psihologică a succesului.
Două înfrângeri care spun mai mult decât un rezultat
În această dimineață, două dintre marile puteri fotbalistice ale lumii, Germania și Țările de Jos, au părăsit Campionatul Mondial într-o manieră pe care puțini și-ar fi imaginat-o înaintea competiției. Pentru statistica sportivă, este doar încă o ediție a unui turneu în care favoriții au fost eliminați. Pentru cine privește însă lumea dincolo de tabela de marcaj, imaginea capătă o încărcătură aproape simbolică, deoarece cele două națiuni nu reprezintă doar școli de fotbal remarcabile, ci expresia acelei Europe care, timp de generații, și-a construit identitatea în jurul disciplinei, al rigoarei, al muncii și al performanței.
Când motorul Europei începe să dea semne de oboseală
Nu întâmplător, Germania a fost numită, vreme de decenii, motorul economic al Bătrânului Continent. Nu pentru dimensiunea sa geografică și nici pentru resursele de care dispune, ci pentru extraordinara capacitate de a transforma ordinea, competența și cultura muncii într-un avantaj competitiv aproape imposibil de egalat. Olanda a urmat aceeași logică a excelenței, construindu-și prosperitatea prin comerț, logistică, tehnologie și o eficiență administrativă devenită model pentru întreaga lume occidentală. Ambele state au reprezentat imaginea unei Europe care producea mai bine decât ceilalți, exporta mai inteligent decât ceilalți și își impunea standardele asupra economiei mondiale aproape fără efort.
Depresia unei civilizații
Astăzi, aceeași Europă pare să traverseze un fenomen mult mai grav decât încetinirea unor indicatori macroeconomici. Traversează o depresie a încrederii, iar aceasta este întotdeauna prima etapă a declinului unei civilizații. Fabricile continuă să funcționeze, universitățile continuă să pregătească specialiști, instituțiile continuă să producă reglementări (o, da, multe reglementări!), însă energia care odinioară transforma toate aceste componente într-un proiect istoric coerent pare să se fi risipit într-un amestec de prudență excesivă, birocrație, ezitare strategică și incapacitate de a mai genera acea ambiție colectivă care a făcut din Europa centrul economic al lumii moderne.
O companie și o schimbare de epocă
Există imagini care spun mai mult decât volume întregi de statistică. Faptul că o singură companie americană, Nvidia, a ajuns să concentreze o valoare bursieră comparabilă sau chiar superioară produsului intern brut anual al Germaniei nu trebuie interpretat ca o comparație contabilă între doi indicatori care măsoară realități economice diferite, ci ca expresia spectaculoasă a unei mutații istorice. Lumea nu mai recompensează în primul rând dimensiunea producției industriale, ci capacitatea de a controla tehnologiile care vor defini următoarele decenii, iar centrul acestei revoluții nu se mai află la Berlin, Stuttgart sau Eindhoven, ci în ecosistemele tehnologice americane, acolo unde inteligența artificială, semiconductorii și infrastructurile digitale au devenit noua industrie grea a secolului XXI.
Europa între administrarea prezentului și pierderea viitorului
În același timp, Uniunea Europeană pare preocupată să administreze cu minuțiozitate prezentul, în timp ce alții proiectează viitorul. Reglementările se multiplică într-un ritm impresionant, strategiile devin tot mai sofisticate, obiectivele climatice se extind, iar mecanismele birocratice dobândesc o complexitate fără precedent, însă toate acestea nu reușesc să răspundă întrebării esențiale pe care orice mare putere este obligată să și-o pună: cine va produce următoarea mare revoluție tehnologică, cine va controla următoarele lanțuri globale de valoare și cine va dicta regulile economiei mondiale peste douăzeci de ani?
Simbolurile preced întotdeauna statisticile
Poate că tocmai de aceea imaginile venite de la Campionatul Mondial au produs un ecou atât de puternic. Nu pentru că două echipe au pierdut niște meciuri, ci pentru că înfrângerile lor au părut să se așeze firesc într-un peisaj european în care industria încetinește, productivitatea stagnează, competitivitatea tehnologică se erodează, iar optimismul care a alimentat timp de două secole dezvoltarea continentului este înlocuit, treptat, de reflexul defensiv al conservării a ceea ce a mai rămas.
Bineînșeles, nu trebuie să ne gândim acum că marile civilizații nu intră automat în declin atunci când pierd o competiție sportivă. Acestea intră în declin atunci când încep să considere înfrângerea o întâmplare explicabilă, iar victoria o excepție tot mai rară. Din acel moment, economia încetează să mai fie expresia unei voințe de cucerire și devine un exercițiu de administrare a propriului recul, iar diferența dintre cele două atitudini este exact diferența care separă marile epoci ale istoriei de perioadele lor de amurg.
Astăză, Europa continuă să fie una dintre cele mai prospere regiuni ale lumii, însă prosperitatea acumulată în trecut (când stăpâneau sute de colonii prin lume) nu mai reprezintă o garanție pentru viitor, după cum gloria sportivă istorică nu garantează victoria următorului meci. Marile puteri nu decad în clipa în care alții devin mai puternici decât ele, ci atunci când încetează să mai creadă că pot rămâne ele însele etalonul performanței. Iar dacă această dimineață va rămâne în memoria colectivă a germanilor și a olandezilor ca o dezamăgire fotbalistică, este posibil ca istoria să o rețină, peste ani, ca pe încă o imagine simbolică a unei Europe care, fără să observe, începe să piardă nu doar competițiile, ci și certitudinea că viitorul îi mai aparține.
România: o depresie fără victorie
Dacă pentru Germania sau pentru Țările de Jos un eșec sportiv reprezintă doar o fisură temporară într-o cultură construită pe performanță, pentru România problema este incomparabil mai profundă. De aproape trei decenii, societatea românească traversează o succesiune de dezamăgiri economice, politice și instituționale peste care se așază, din ce în ce mai rar, acele momente de entuziasm colectiv capabile să reconstruiască încrederea unei națiuni.
Fotbalul românesc, odinioară unul dintre puținele spații în care românii își regăseau sentimentul apartenenței la o comunitate capabilă să învingă, nu mai produce aproape niciodată acele explozii de optimism care suspendă, fie și pentru câteva zile, apăsarea cotidiană. În lipsa unor asemenea repere simbolice, depresia economică, neîncrederea în clasa politică, migrația continuă, polarizarea socială și sentimentul că România reacționează permanent la deciziile altora alcătuiesc un climat în care speranța devine o resursă tot mai rară.
Probabil că adevărata provocare a României nu este calificarea la următorul Campionat Mondial și nici creșterea cu câteva zecimi a unui indicator economic. Miza este reprezentată de reconstruirea unei culturi a performanței capabile să redea unei societăți convingerea că succesul nu reprezintă o întâmplare fericită, ci consecința firească a unui proiect național coerent. Pentru că o economie poate fi reformată prin politici publice, însă o națiune nu poate ieși din propria depresie fără motive autentice de a crede, din nou, în ea însăși.
Altfel, rămânem într-o mare depresie politică, economică și, mai ales, socială!
