CURENTUL PROGRESIST. Episodul al IV-lea. Cum circulă ideile prin societatea românească
Am pornit de la o nedumerire pe care mi-au repetat-o, în forme diferite, prea mulți oameni ca s-o mai pot trata drept întâmplare: aceeași persoană se declară conservatoare acasă, liberală în afaceri, deschisă la drepturile individuale ale unui vecin sau ale unui coleg, și, în același timp, aproape intransigentă de îndată ce discuția alunecă spre identitatea națională. Un cercetător venit din afară, care ar judeca România strict după sondaje electorale, după dezbaterile de la televizor sau după schimburile de replici din mediul online, ar avea toate motivele să creadă că țara e ruptă în două tabere solide: una progresistă, urbană, occidentalizată, educată, cealaltă tradițională, religioasă, bănuitoare față de tot ce vine impus și grăbit dinspre Occident. Este, părerea mea, o hartă simplă și greșită. Fracturile de azi nu urmează granițele geografiei, urmează meseriile, instituțiile, biografiile fiecăruia.
Și altceva care trebuie spus limpede: harta asta simplistă nu se ține singură în picioare. O bună parte din presă și din analiștii care apar seară de seară în dezbateri trăiesc din această dualitate (progresiști și suveraniști), o întrețin cu bună știință și, de multe ori, chiar o incită. O societate tranșant împărțită în două tabere se vinde mai bine la televizor și strânge mai multe reacții pe rețele decât una complicată, plină de nuanțe și de identități care nu intră în niciun format de emisiune. Delimitarea clară nu descrie realitatea, ci întreține o piață de audiență și de polemică, iar cine trăiește din aceasta are tot interesul s-o păstreze vie.
Consider că nu mai există un bloc progresist și unul tradiționalist care se privesc peste un gard. Există un profesor universitar conservator care predă alături de un coleg pentru care „tradiție” e un cuvânt suspect. Există un preot care se ocupă de sărăcie și de marginalizare mai atent decât o fac ONG-urile care revendică aceste teme drept ale lor. Există un funcționar public care rostește zilnic vocabularul incluziunii fără ca acesta să-i fi schimbat vreo convingere. Există tineri crescuți în universități occidentale, cu joburi în companii multinaționale, apărători convinși ai integrării europene, și, totodată, oameni pentru care familia și identitatea națională rămân nenegociabile. Nu sunt contradicții. Acesta este, părerea mea, portretul robot al românului contemporan.
România nu e o țară împărțită între progresiști și conservatori. E o țară în care cele două tabere trec prin aceleași instituții, prin aceleași generații și, foarte des, prin aceeași persoană.
Greșeala pe care o repetăm de ani buni e să tratăm „progresist” și „suveranist” ca pe două identități tari, gata făcute, când sunt de fapt etichete elastice pe care le lipim peste realități complet diferite. Un CEO poate impune politici de diversitate în firma lui fără să fi citit vreodată o pagină de teorie critică. Un istoric literar poate lupta pentru libertatea academică și pentru proiectul european, convins totuși că fără familie, religie și memorie națională nicio societate nu rezistă mai mult de o generație. Diferența dintre discursul asumat ideologic și discursul impus de birou nu se vede în vocabular, se vede în ce se întâmplă când presiunea instituțională dispare.
De aici pornește și confuzia cu care tratăm progresismul românesc, ca și cum ar fi o mișcare politică unitară. Nu, nu este. E o coincidență de limbaj între lumi care nu comunică prea mult între ele: universitatea – care importă teorii din marile rețele academice occidentale, corporația – pentru care diversitatea și incluziunea sunt întâi politică de personal și abia apoi, poate, convingere, birocrația europeană – pentru care acest vocabular e pur și simplu limba de lucru, fără de care nimic nu mai funcționează, și o parte a presei culturale, racordată direct la dezbaterile de la Bruxelles. Patru medii diferite, patru motive diferite, un singur cuvânt, „progresism”, care le înghite pe toate și le face să pară un singur lucru.
Trebuie spus la fel de clar și celălalt lucru: o parte din iritarea pe care o stârnește progresismul nu vine din conținutul lui, ci din volumul la care se exprimă. Cine stăpânește azi mijloacele tehnice ale comunicării, oratoria, scrisul pe rețele, ritmul rapid al reacției publice, ajunge automat mai vizibil, iar vizibilitatea asta se confundă ușor cu forța ideilor. Nu pentru că are dreptate se aude mai tare progresismul în spațiul public românesc, ci pentru că are la îndemână instrumentele potrivite momentului, și le folosește apăsat, uneori până la stridență. Restul societății, mai puțin priceput la asemenea instrumente sau pur și simplu mai puțin dispus să le folosească, ajunge să pară tăcut și, prin extensie, minoritar, deși nu e.
Exact aceeași dizolvare a nuanței se întâmplă și de partea cealaltă. Sub eticheta „suveranist” stau, deopotrivă, un preot pentru care singura busolă e tradiția creștină, un istoric preocupat de patrimoniu și de continuitatea civilizației europene, un economist liberal care nu vrea nimic de-a face cu intervenția culturală a statului și un naționalist pentru care identitatea e cheia care descuie orice discuție. Îi punem pe toți patru în aceeași oală și ne mirăm apoi că discuția publică nu duce nicăieri.
Nu spun asta din teorie. Am văzut, în institute de cercetare, oameni profund europeni care resping fără menajamente progresismul cultural occidental. Cunosc manageri de corporații globale care cred sincer în politicile de incluziune ale firmei, dar care n-ar semna niciodată un manifest ideologic. Știu antreprenori care trăiesc din piața europeană și din capital străin, dar care nu cedează un milimetru când vine vorba de comunitatea din care au plecat. Nu sunt excepții rare, ci reprezintă profilul cel mai comun pe care-l întâlnești azi în România, dacă te uiți dincolo de titlul de ziar.
Adevărul e mai puțin comod decât împărțirea în două tabere: nu se ceartă „progresiștii” cu „tradiționaliștii”, ci două proiecte de modernizare. Unul spune că libertatea individuală trebuie extinsă mereu, chiar dacă asta obligă la rescrierea instituțiilor moștenite. Celălalt acceptă schimbarea, dar numai atât cât nu rupe solidaritățile fără de care o comunitate nu mai există ca atare. Amândouă au un cost dacă sunt duse până la capăt. Individul absolutizat transformă comunitatea într-o hârtie administrativă, fără memorie și fără obligații reciproce. Tradiția absolutizată sacrifică libertatea persoanei pe altarul unor norme care nu mai răspund la nimic din ce se întâmplă azi.
Greșeala noastră n-a fost că am vorbit prea mult despre progresism sau despre conservatorism, ci că am folosit categorii dintr-o lume mai simplă ca să explicăm o societate mult mai complicată decât atât, și că am lăsat o piață de audiență și o mână de voci stridente să treacă drept întreaga discuție. România nu se mai împarte în Est și Vest, în urban și rural, în progres și tradiție. E un spațiu prin care ideile circulă pe rețele profesionale, prin universități, corporații, instituții și comunități intelectuale, și produc alianțe pe care vechile tipologii pur și simplu nu le pot cuprinde.
Cine vrea să înțeleagă conflictul cultural de azi din România trebuie să pornească de aici: nu se ceartă două Românii, ci două moduri diferite de a ne imagina propria modernitate.
