Eurostat scoate salariile din lista explicațiilor comode pentru pierderea competitivității: costul orar al muncii a crescut în România cu numai 1,8%, printre cele mai mici ritmuri din Uniunea Europeană, în timp ce productivitatea pe oră lucrată a scăzut cu 1,2%, industria pierde producție, iar inflația rămâne cea mai ridicată din UE. Dacă munca românilor nu s-a scumpit, atunci merită căutat cu mai multă atenție ceea ce face România scumpă.
Ani la rând, aproape fiecare discuție despre competitivitatea economiei românești ajungea, mai devreme sau mai târziu, la salarii, iar demonstrația părea suficient de comodă încât să nu mai necesite prea multe verificări: salariile cresc repede, productivitatea nu le urmează, companiile pierd competitivitate, prețurile urcă, iar România își consumă avantajul unei economii care intrase în Uniunea Europeană cu un cost redus al muncii.
Datele publicate acum de Eurostat obligă la o lectură diferită, fiindcă în trimestrul al doilea din 2026 costul orar al muncii a crescut în România cu numai 1,8% față de aceeași perioadă a anului trecut, în timp ce media Uniunii Europene a fost de 3,2%, Polonia a ajuns la 4,7%, Cehia la 5,6%, Ungaria la 7,8%, iar Lituania la 9,6%. România și Luxemburg au înregistrat cele mai mici creșteri ale componentei salariale dintre statele Uniunii.
Așezată singură, cifra ar putea fi interpretată drept o veste bună pentru competitivitate, fiindcă presiunea salarială asupra întreprinderilor românești crește mult mai lent decât în economiile cu care concurăm pentru investiții, producție și piețe. Numai că economia reală refuză această explicație simplă, iar tocmai de aici începe partea interesantă a poveștii.
Salariul crește cu 1,8%, productivitatea pe oră scade cu 1,2%
În același trimestru în care costul muncii românești a avut una dintre cele mai mici creșteri europene, productivitatea muncii calculată pe persoană ocupată a scăzut cu 0,8%, iar productivitatea calculată pe oră lucrată a coborât cu 1,2%, cea mai mare reducere înregistrată între statele Uniunii Europene. Media UE a crescut, în schimb, cu 0,9% pe persoană ocupată și cu 0,8% pe oră lucrată, Lituania a avansat cu 3,5% pe persoană, iar Letonia cu 3,4% pe oră.
Diferența este fundamentală, fiindcă salariul măsoară prețul muncii, în timp ce productivitatea arată câtă valoare economică este produsă prin acea muncă, iar competitivitatea apare tocmai din raportul dintre cele două, împreună cu tehnologia, energia, capitalul, organizarea producției și infrastructura care îi permit angajatului să transforme timpul de lucru în valoare.
Un muncitor român poate costa mai puțin decât unul ceh, polonez sau maghiar și poate deveni, în același timp, mai puțin competitiv dacă lucrează cu tehnologie mai veche, într-o întreprindere subcapitalizată, cu energie scumpă, finanțare costisitoare, infrastructură deficitară și procese administrative care consumă timp fără să producă valoare.
În acest punct, discuția despre „salariile prea mari” începe să semene cu o explicație rămasă în urmă față de economia pe care pretinde că o descrie.
Fabrica românească pierde tocmai când munca se scumpește cel mai puțin
Industria oferă verificarea cea mai severă a acestei contradicții, deoarece producția industrială românească a coborât în iulie cu 6,3% față de aceeași lună din 2025, după o scădere anuală de 5,6% în iunie, în timp ce costul muncii rămâne printre cele mai puțin dinamice din Uniune.
Dacă salariile ar reprezenta cauza dominantă a pierderii competitivității, România ar trebui să beneficieze acum de poziția sa relativ favorabilă, fiindcă întreprinderile românești suportă o creștere a costului muncii considerabil mai redusă decât cele din Polonia, Cehia, Ungaria sau statele baltice. Realitatea statistică merge însă în direcția opusă, ceea ce mută investigația către structura costurilor din jurul muncii și către cantitatea de capital, tehnologie și organizare pe care economia o pune la dispoziția fiecărei ore lucrate.
România începe astfel să descopere limita modelului competitiv construit în jurul forței de muncă ieftine, deoarece salariul redus poate atrage o investiție atunci când diferența de productivitate este suportabilă, însă își pierde puterea de seducție atunci când energia, finanțarea, fiscalitatea, logistica și instabilitatea administrativă consumă avantajul înainte ca produsul să ajungă pe piață.
Inflația de 6,3% și iluzia unei ieftiniri
La prima vedere, statistica inflației din august ar putea aduce o veste încurajatoare, pentru că România a coborât de la 9,2% în iunie și 8,2% în iulie la 6,3% în august, însă această succesiune trebuie citită cu atenție înainte de a concluziona că economia s-a ieftinit. România păstrează cea mai ridicată rată anuală a inflației din Uniunea Europeană, aproape dublă față de media UE de 3,2%, iar în august prețurile au crescut cu încă 0,3% față de iulie. Explicația se află în modul de calcul al ratei anuale.
Inflația anuală compară nivelul prețurilor dintr-o lună cu nivelul aceleiași luni din anul precedent, ceea ce înseamnă că indicatorul funcționează asemenea unei ferestre mobile de douăsprezece luni. Atunci când o lună din 2025 în care prețurile au înregistrat un salt puternic iese din această comparație și este înlocuită cu o lună în care variația este mai redusă, rata anuală poate coborî sensibil chiar dacă prețurile continuă să crească de la o lună la alta.
De aceea, trecerea de la 8,2% la 6,3% nu poate fi tradusă prin afirmația că prețurile românești au scăzut cu 1,9 puncte procentuale, fiindcă Eurostat măsoară în august o creștere lunară de 0,3%. Ceea ce s-a diminuat este viteza anuală măsurată față de o bază de comparație care conține deja scumpirile puternice ale anului trecut, iar această diferență dintre nivelul prețurilor și rata lor de creștere devine esențială pentru orice discuție serioasă despre puterea de cumpărare.
Pentru omul care intră în magazin, prețul nu revine automat la nivelul anterior atunci când inflația coboară de la 8% la 6%, după cum automobilul care reduce viteza de la 80 la 60 de kilometri pe oră continuă să înainteze, numai că parcurge distanța într-un ritm mai mic.
Munca ieftină într-o economie scumpă
Aici cele două statistici, aparent fără legătură, încep să spună aceeași poveste: costul muncii crește în România cu 1,8%, inflația anuală rămâne la 6,3%, productivitatea pe oră scade cu 1,2%, iar industria pierde peste 6% din producție într-un an, ceea ce descrie o economie în care omul nu devine principalul factor de scumpire, dar sistemul economic construit în jurul muncii sale consumă tot mai mult din avantajul costului salarial.
Această distincție contează enorm pentru politica economică, fiindcă un diagnostic greșit produce inevitabil tratamente greșite. Dacă presupunem că problema este salariul, răspunsul va fi moderarea veniturilor și păstrarea forței de muncă ieftine. Dacă problema se află în productivitatea capitalului, energie, tehnologie, infrastructură, finanțare, fiscalitate și administrație, comprimarea salariilor poate produce efectul invers, împingând oamenii competenți către economii în care ora lor de muncă este mai bine echipată și, tocmai de aceea, mai bine plătită.
Polonia, Cehia și Ungaria oferă aici o comparație incomodă, fiindcă toate trei înregistrează creșteri ale costului muncii superioare României, fără ca această dinamică să producă automat deteriorarea pe care o vedem în industria românească.
Productivitatea nu se cere angajatului, se construiește în jurul lui
Una dintre confuziile persistente ale discursului economic românesc tratează productivitatea aproape ca pe o calitate morală a angajatului, de parcă muncitorul german ar produce mai mult fiindcă muncește moralmente mai intens, iar muncitorul român ar produce mai puțin dintr-o insuficiență personală pe care managementul și politica economică nu au cum să o corecteze.
Productivitatea unei ore depinde însă de utilajul folosit, software-ul disponibil, organizarea fluxului, calificarea acumulată, calitatea managementului, accesul la capital, cercetarea incorporată în produs, infrastructura logistică și energia consumată pentru fiecare unitate de producție, iar toate acestea sunt rezultatul investițiilor și al instituțiilor cu mult înainte de a deveni responsabilitatea omului aflat la capătul liniei de producție.
Un angajat care operează o instalație automatizată de ultimă generație poate produce într-o oră o valoare de câteva ori mai mare decât un angajat la fel de harnic care lucrează cu tehnologie depășită, iar diferența va apărea în statistica productivității ca și cum ar aparține oamenilor, deși o parte decisivă aparține capitalului construit în jurul lor.
România continuă să discute prea mult despre costul omului și prea puțin despre costul mediului economic în care îl obligă să producă.
Avantajul salarial pe care îl putem pierde tocmai încercând să-l păstrăm
Forța de muncă relativ ieftină a contribuit substanțial la atragerea investițiilor străine după aderarea la Uniunea Europeană, însă avantajele bazate pe cost au o durată economică limitată, fiindcă întotdeauna va apărea o regiune în care salariile sunt mai mici, iar automatizarea reduce treptat ponderea muncii în costul produselor industriale.
Competiția următorului deceniu se va purta asupra valorii produse de fiecare oră, iar aici România are nevoie de o deplasare a capitalului către tehnologie, automatizare, inteligență artificială, cercetare aplicată, infrastructură și formare profesională, astfel încât salariul mai mare să poată deveni rezultatul unei productivități superioare și să nu mai fie privit ca adversarul ei.
Datele Eurostat din trimestrul al doilea oferă tocmai avertismentul de care această schimbare avea nevoie: munca românilor se scumpește mai încet decât aproape oriunde în Uniune, iar economia produce mai puțin cu fiecare oră lucrată, ceea ce mută responsabilitatea de la salariul angajatului către calitatea capitalului și a organizării economice care îl înconjoară.
Dacă salariul nu mai este problema, unde căutăm?
România poate recupera competitivitate prin investiții care cresc valoarea produsă de fiecare oră lucrată, iar aceasta înseamnă automatizare și inteligență artificială introduse în producție, energie la costuri compatibile cu industria, finanțare accesibilă pentru modernizarea întreprinderilor, infrastructură logistică, cercetare conectată la economie și o administrație care reduce timpul improductiv impus companiilor. Menținerea salariilor la niveluri reduse poate conserva pentru o perioadă avantajul statistic al costului muncii, însă o economie care pierde productivitate și producție industrială în timp ce oamenii ei rămân relativ ieftini riscă să transforme tocmai această ieftinătate într-un simptom al subdezvoltării, în loc să o folosească drept treaptă către o arhitectură economică bazată pe tehnologie, capital și valoare adăugată.
