Sistemul de pensii din România e un butoi cu pulbere lăsat să ardă la foc mic

Bugetul pensiilor s-a adâncit anul trecut cu aproape 44 de miliarde de lei, un salariat mai finanțează azi aproape un pensionar întreg, iar din 2031 sistemul va primi, într-un singur deceniu, încă un milion de pensionari pe care nimic din aritmetica actuală nu-i va putea susține.

Un salariat cu un venit brut de 9.500 de lei plătește azi, lunar, aproximativ 1.825 de lei către sistemul public de pensii. Banii nu ajung în vreun cont al său. Se duc, direct și integral, către pensia unui om aflat deja la vârsta retragerii, într-un sistem în care raportul dintre cei care contribuie și cei care primesc s-a apropiat, periculos, de 1 la 1. Bugetul asigurărilor sociale de stat, cel care plătește exact aceste pensii, a încheiat anul 2024 cu un deficit de 25,16 miliarde de lei și anul 2025 cu aproape 44 de miliarde, acoperit printr-o subvenție de 35,44 miliarde de lei de la bugetul de stat (atenție, bani împrumutați de la străini!), aproape 23% din veniturile totale ale sistemului. Nimic din aceste cifre nu descrie o dificultate temporară. Descriu însă un butoi cu pulbere lăsat să ardă la foc mic, în timp ce discuția publică se mută mereu în altă parte.

Matematica pe care nimeni n-o spune la microfon

Contribuția de 21,25% reținută din salariul brut se redistribuie în timp real: fiecare leu plătit azi de un angajat activ acoperă, în aceeași lună, pensia cuiva aflat deja în sistem, fără să se acumuleze vreodată pentru cel care îl plătește. Limita aritmetică e simplă și dură: cât timp un contribuabil finanțează, practic, un singur pensionar, pensia medie nu poate depăși, sustenabil, contribuția medie lunară. Orice promisiune de pensii mari și în creștere, făcută în afara acestei limite, cere bani din altă parte a bugetului, nu din sistemul care le poartă numele. Casa Națională de Pensii Publice număra, în aprilie 2026, 4.682.638 de pensionari, cu optzeci de mii mai mulți decât în anul precedent, la o pensie medie de 2.783 de lei.

Mitul excedentului

În spațiul public circulă, periodic, un calcul care pretinde contrariul acestei fragilități: șase milioane de plătitori de CAS, înmulțiți cu salariul mediu și cu procentul de 25%, ar produce un excedent de miliarde pe care statul l-ar deturna în tăcere. Calculul ignoră faptul că 4,75 puncte procentuale din cei 25% merg obligatoriu spre Pilonul 2, spre conturile private ale fiecărui angajat, nu spre fondul care plătește pensiile de azi. Numai în 2025, 21,92 miliarde de lei au urmat acest traseu. Ignoră, de asemenea, că numărul real al contribuabililor care plătesc integral CAS este mult sub cei șase milioane vehiculați, pentru că evaziunea, munca nedeclarată și contractele part-time apropie raportul contribuabili-pensionari de aceeași graniță periculoasă de 1 la 1. Execuția bugetară publică, auditată, spune exact opusul: statul nu retrage bani din pensiile românilor, ci toarnă anual, din impozite generale, zeci de miliarde ca să acopere diferența dintre ce colectează și ce costă promisiunile deja făcute.

Pensiile speciale: o inechitate reală, un efect mic

Pensiile magistraților ilustrează, la altă scară, aceeași tensiune. Cu o medie de peste 25.500 de lei lunar pentru aproximativ 5.850 de beneficiari, susținută de stat cu circa 1,1 miliarde de lei anual, acestea contrastează dur cu pensia medie națională de 2.783 de lei și alimentează, pe bună dreptate, indignarea publică. Aritmetica arată însă o realitate incomodă pentru orice discurs populist: desființarea integrală a acestor pensii speciale ar aduce fiecărui pensionar obișnuit doar câțiva zeci de lei în plus pe lună (în jur de 30 de lei), o sumă simbolică raportată la un sistem cu peste 4,6 milioane de beneficiari. Inechitatea rămâne reală și cere o corecție politică. Acesta nu rezolvă, însă, criza de fond a sistemului, îi mută doar centrul atenției.

2031: pragul pe care îl vede doar Banca Națională

Componenta cel mai puțin discutată a crizei este pur demografică. O analiză recentă a Băncii Naționale a României arată că, începând cu 2031, numărul pensionarilor va crește brusc, cu 20% până în 2040, adică aproximativ un milion de oameni în plus, exact în intervalul în care numărul contribuabililor stagnează. Angajații din România lucrează, în medie, doar 33 de ani, cel mai puțin din regiune, față de 40 de ani în Germania. Vârsta de pensionare rămâne, la rândul ei, sub media Uniunii Europene (65 de ani pentru bărbați, 62 de ani și 7 luni pentru femei), în timp ce restul Europei se mișcă deja în direcție opusă: cel mai mare asigurator din Austria a cerut deja creșterea vârstei de pensionare la 67 de ani. Concluzia raportului BNR nu lasă loc de ambiguitate: fără o creștere reală a numărului de contribuabili sau a productivității muncii, vârsta de pensionare va urca inevitabil și în România, altfel pensiile vor scădea în termeni reali sau indexarea se va opri. Friedrich Hayek observa că orice sistem de planificare centrală se lovește, mai devreme sau mai târziu, de o limită pe care nu o poate depăși prin decret: cunoașterea necesară deciziei corecte este dispersată în milioane de decizii individuale, nu concentrată în mâinile unui centru administrativ, oricât de bine intenționat. Pilonul 1 pariază exact pe contrariul acestei observații, iar proiecția BNR pentru 2031 e prețul acestui pariu.

Cine a ticluit, de fapt, acest mecanism al pensiilor

Sistemul pe care România îl are astăzi nu este, așa cum cred mulți dintre actualii politicieni, o invenție națională. A fost gândit în 1889, în Germania imperială, de către cancelarul Otto von Bismarck: prima asigurare de bătrânețe din lume, prin care fiecare muncitor plătea o contribuție către un fond administrat de stat, în schimbul unei promisiuni că statul îi va purta de grijă la bătrânețe. Motivul nu era, așa cum s-ar putea crede, filantropia. Bismarck voia să lege supușii de imperiu printr-o datorie resimțită drept protecție, exact în anii în care mișcarea socialistă câștiga teren în rândul muncitorimii germane. România a trecut, în cei 137 de ani care au urmat, prin administrația de influență otomană, prin influența habsburgică asupra Transilvaniei, prin protectoratul rusesc de dinaintea Marii Unirii și, mai târziu, prin regimul sovietic impus după 1944. Fiecare dintre aceste puteri a lăsat în urmă o formă proprie de administrare centralizată a supunerii: fiscală la otomani, birocratică la habsburgi, colectivistă la sovietici. Toate au funcționat însă după aceeași logică pe care Bismarck a formalizat-o pentru pensii: o autoritate centrală colectează de la cei activi și redistribuie, cel mai adesea discreționar, către cei aflați sub protecția ei, fără ca vreo proprietate individuală să rămână, la finalul procesului, în mâinile celui care a plătit. România post-socialistă a schimbat regimul politic, moneda, alianțele și chiar imperiul de referință, integrată acum într-o Uniune Europeană care (nu) îi cere altceva decât supunere. Mecanismul de bază al pensiilor a rămas însă identic cu cel gândit la Berlin în 1889. Pensiile magistraților, cu privilegiul lor de a scăpa de regula comună, sunt varianta românească, actualizată, a scutirilor pe care orice curte apropiată de puterea centrală și le-a rezervat întotdeauna, oriunde în lume.

Immanuel Kant cerea ca orice ființă rațională să fie tratată întotdeauna și ca scop, niciodată doar ca mijloc. Mecanismul moștenit din 1889 se sprijină exact pe încălcarea acestei cerințe: fiecare val de contribuabili tineri devine mijlocul prin care statul onorează angajamente negociate în numele unor oameni pe care nu i-a consultat niciodată. Un angajat de douăzeci și cinci de ani din 2026 finanțează, prin lege, promisiuni stabilite cu decenii în urmă, între guverne și electorate din care el nu a făcut parte. Sistemul funcționează pentru că acest consimțământ se reînnoiește tacit, generație după generație, atâta vreme cât natalitatea și productivitatea țin pasul cu promisiunile.

Fiecare val de contribuabili tineri devine mijlocul prin care statul onorează angajamente negociate în numele unor oameni pe care nu i-a consultat niciodată.

Proprietatea amânată

Reforma reală ar fi însemnat mutarea graduală a arhitecturii economice a pensiilor dinspre tributul Pilonului 1 spre acumularea de capital individual, prin Pilonul 2 și Pilonul 3, traseul pe care multe state occidentale l-au parcurs deja. Acesta era exact punctul în care un cetățean ar fi devenit, în sfârșit, proprietar, nu supus. Recenta Lege 2/2026 arată cât de greu renunță instituția la reflexul ei cel mai vechi: începând cu 5 ianuarie 2027, pentru conturile care depășesc pragul a douăsprezece indemnizații sociale pentru pensionari, banii nu mai pot fi retrași integral, dintr-o singură mișcare, la ieșirea la pensie. Participantul primește un avans unic de cel puțin 30% din activul personal, iar restul se transformă într-o pensie lunară eșalonată, administrată tot de sistem. Banii rămân, formal, proprietatea titularului, dar ceea ce se restrânge este exact momentul în care acea proprietate ar fi devenit, pentru prima dată, deplin liberă.

Soluțiile propuse

Butoiul cu pulbere nu se dezamorsează prin tăcere și nu se dezamorsează nici prin indignare selectivă la adresa pensiilor speciale, oricât de îndreptățită ar fi aceasta. Mișcarea pentru Reconstrucția României insistă că situația tensionată și din capitolul asistenței sociale se dezamorsează prin decizii concrete, luate din timp, nu în anul în care presiunea demografică devine ea însăși decizia.