Am spus-o răspicat, în repetate rânduri, prin fiecare text pe care l-am scris pe acest subiect, că decidenții ale căror alegeri se dovedesc greșite, cu urmări grave pentru stat și pentru cei care îl plătesc din impozite, ar trebui să răspundă pentru ele, fie prin banii proprii, fie prin averile adunate în anii petrecuți la putere, fie, cel puțin, prin excluderea definitivă de pe orice listă electorală viitoare, iar faptul că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat până acum, pentru simplul motiv că, așa cum spune înțelepciunea populară, corb la corb nu-și scoate ochii, nu ne oprește astăzi să punem, în sfârșit, nume lângă fiecare decizie care ne-a adus aici.
Minciuna comodă a lipsei de baterii, repetată până a devenit adevăr oficial
Ori de câte ori discuția publică ajunge la stocarea energiei, exemplul Bulgariei este scos la înaintare cu o promptitudine care ar trebui, ea însăși, să ne pună pe gânduri, întrucât vecinii noștri au construit baterii prin propriul lor PNRR și cumpără acum curent ieftin din România pentru a ni-l revinde seara la preț mare, în vreme ce nimeni nu se întreabă cu aceeași insistență cine anume, la noi, nu a vrut instalarea unor capacități similare de stocare.
Răspunsul, deși ocolit public de aproape toată lumea, este cunoscut de fiecare actor implicat în sistem, ascuns tocmai pentru că fiecare parte are un interes distinct să nu fie rostit cu voce tare, iar primul pas către adevăr este să spunem clar că premisa însăși este falsă, pentru că România are deja baterii, chiar dacă nu la nivelul celor 9.000 MW ale Bulgariei, ci la o capacitate de 2.000 MWh de stocare și 1.000 MW de putere, conform datelor publicate recent de site-ul de specialitate E-nergia.ro. Problema reală a țării noastre nu este, așadar, absența bateriilor, ci deficitul cronic de producție în bandă, o lipsă pe care nicio cantitate rezonabilă de stocare nu o poate suplini, de vreme ce o echilibrare eficientă presupune ca importurile să acopere cel mult zece procente din necesar, nu treimea pe care România ajunge frecvent să o cumpere seara de la vecini.
Ghinea, cărbunele închis și explicația pe care o datorează încă societății
Atunci când importurile serale depășesc o treime din consum, nu mai vorbim despre o simplă problemă de echilibrare tehnică, ci despre o eroare sistemică asumată la nivel de negociere, iar aici intră în discuție numele lui Cristian Ghinea, fostul ministru al fondurilor europene care a negociat PNRR și care va trebui, la un moment dat, să explice public de ce a propus închiderea cărbunelui, deși România își redusese deja emisiile față de 1989 cu 75%, iar țintele de producție de energie verde fuseseră atinse cu aproape un deceniu înainte de termen.
Negocierea din 2021 s-a purtat, potrivit tuturor mărturiilor de până acum, în mare secret, cunoscută doar de un cerc restrâns de oameni, până în clipa în care întreaga țară s-a trezit cu rezultatul ei gata semnat, un plan în care Comisia Europeană a insistat masiv pe decarbonizare și digitalizare, în timp ce autostrăzile au fost incluse cu greu, iar irigațiile nu au mai apărut deloc, lăsând loc în schimb unor investiții precum spitalele pe care nu le-a mai construit nimeni sau trenurile pe hidrogen promise de la Siemens, devenite deja simbolul unei planificări rupte de realitatea tehnică și financiară a țării.
Hidroelectrica, statul acționar și bonusurile plătite din prețul nostru
Vinovații obișnuiți ai poveștii bateriilor poartă, de această dată, un nume colectiv ușor de recunoscut, format din stat și dintr-o mână de „băieți deștepți” și „băieți verzi”, iar în centrul acestui nume se află Hidroelectrica, compania de stat care nu a avut niciodată vreun interes real să susțină instalarea de baterii, de vreme ce ea singură asigură 80 procente din serviciile de echilibrare ale sistemului, iar fiecare baterie nouă instalată de altcineva îi scade exact acest privilegiu de preț.
Compania a raportat, pentru primul semestru din acest an, venituri de șase miliarde de lei și un profit net de 2,57 miliarde, cu o marjă de 42 procente, conform datelor publicate de Ziarul Financiar, iar conducerea s-a bucurat pe măsură, cu bonusuri cuprinse între 150.000 și 180.000 de euro, în vreme ce fostul director general Bogdan Badea încasa lunar 20.000 de euro, potrivit informațiilor publicate de G4Media. Premierul Ilie Bolojan a criticat public, în lunile trecute, exact această reticență a Hidroelectricii față de baterii, însă critica vine dintr-o poziție cel puțin ambiguă, de vreme ce statul deține 80 procente din acțiunile companiei și a încasat, prin urmare, aceeași proporție din profiturile redistribuite ca dividende, folosindu-le pentru a susține majorările fără acoperire reală ale pensiilor și salariilor bugetarilor, transformând astfel Hidroelectrica în cea mai eficientă vacă de muls a bugetului, atât prin dividende, cât și prin taxele speciale inventate pe energie.
Noul director al companiei, Dan Plaveti, vine cu un parcurs care leagă Autoritatea Națională de Reglementare în Energie din vremea președintelui Traian Băsescu de Complexul Energetic Oltenia, un traseu care ridică, prin el însuși, întrebarea dacă schimbarea de nume la vârf va aduce și o schimbare reală de interese.
Traderii, producătorii verzi și miniștrii care au ales facturile mari în locul reformei
Pe lângă Hidroelectrica, o categorie întreagă de actori privați câștigă exact atunci când prețurile explodează și dezechilibrul de producție din regiune se adâncește, respectiv traderii de energie, ale căror profituri cresc odată cu diferența de preț dintre orele de vârf și cele de gol, motiv pentru care niciunul dintre ei nu a avut vreodată un interes real ca acest diferențial să scadă prin mai multe baterii instalate.
România adoptase, încă din 2008, la inițiativa deputatului PSD Iulian Iancu, o lege a energiei regenerabile care ar fi trebuit să impună fiecărui producător verde o capacitate de rezervă egală, la fiecare megawattora produs, cu propria capacitate instalată, însă măsura a fost abandonată deja în 2013 și 2014, prin decizia fostului ministru pesedist al energiei Constantin Niță, sub presiunea marilor consumatori industriali care amenințau cu închiderea din cauza costurilor suplimentare. Aceeași dispută a revenit după 2017, de această dată pe tema prosumatorilor, iar expertul Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, a povestit public cum a reușit, în 2024, să convingă o comisie parlamentară de necesitatea obligativității bateriilor, doar pentru ca prevederea să dispară ulterior din forma finală votată în plen, în vreme ce Transelectrica avertiza an de an despre pericolul intermitenței regenerabilelor, fără ca avertismentul să se transforme vreodată în decizie.
Ultimii miniștri ai energiei, de la Virgil Popescu la Sebastian Burduja și până la Bogdan Ivan, poartă, la rândul lor, o parte din această vină, întrucât au preferat constant proiectele mari și contractele pe regenerabile în locul unei politici coerente de stocare, motivați de costul ridicat al bateriilor, între 500.000 și un milion de euro pe fiecare megawatt instalat, un cost care s-ar fi tradus imediat în facturi mai mari pentru populație și firme, într-un moment în care România se confrunta deja cu scumpiri severe după invadarea Ucrainei de către Rusia, o alegere politică pe termen scurt ale cărei consecințe tehnice le plătim abia acum.
Buletinul electronic, o lecție separată despre aceeași boală
Dincolo de energie, PNRR ne oferă un exemplu didactic suplimentar al aceluiași tipar de eșec administrativ, prin proiectul cărții electronice de identitate, gândit inițial pentru cinci milioane de exemplare gratuite, finanțate cu 70 de milioane de euro, dar redus succesiv, mai întâi la 3,5 milioane de beneficiari, apoi la doar 2,1 milioane de documente finanțate, ceea ce a însemnat pierderea a peste 40 de milioane de euro din finanțarea inițială, adică aproximativ 57 procente din suma alocată.
Proiectul pilot a pornit în Cluj încă din 2021, extinderea națională fiind promisă pentru finalul lui 2023, însă eliberarea propriu-zisă la nivel național a început abia în primăvara lui 2025, cu doar un an înainte de încheierea PNRR, astfel încât până acum doar circa 2,3 milioane de români și-au primit noul buletin, chiar dacă aproape 92 procente dintre cei care s-au prezentat la ghișeu au ales varianta cu cip, semn că interesul cetățenilor a fost real, spre deosebire de capacitatea instituției de a-l onora la timp.
Quis custodiet ipsos custodes, sau cine îi păzește pe cei care ne conduc
Juvenal punea această întrebare acum aproape două mii de ani, iar faptul că aceasta rămâne la fel de actuală astăzi, aplicată deciziilor din energie și din administrația publică românească, spune mai mult despre noi decât orice raport oficial, întrucât responsabilitatea fără nume se dizolvă mereu în același nisip mișcător al „sistemului”, al „contextului” sau al „moștenirii istorice”, formule confortabile prin care fiecare decident individual scapă de propria semnătură pusă sub o decizie greșită.
Cristian Ghinea, conducerea Hidroelectricii, miniștrii energiei care s-au perindat prin Palatul Victoria, precum și instituțiile care au promis cinci milioane de buletine și au livrat sub jumătate, poartă fiecare o bucată din factura pe care o plătim astăzi, iar singura întrebare care merită, de acum înainte, un răspuns concret este dacă vreunul dintre ei va ajunge vreodată să plătească altfel decât noi, cei care nu am semnat nimic din toate acestea. Și acestea sunt doar câteva exemple despre ”minunatul” PNNR cu care suntem ”vrăjiți” zi de zi.
