Tot repetând că atât la sută dintre tinerii noștri sunt analfabeți funcțional și că, pentru remediere, la examenele naționale trebuie date subiecte ca la Testarea OECD PISA, nu facem decât să confirmăm că, de fapt, nu am înțeles ce este această testare și care e rostul ei.
A socoti rezultatele României la Testarea OECD PISA drept un punctaj şi un loc într-un clasament ca la fotbal, care la ediţia viitoare trebuie să fie mai bune, seamănă a alunecare pe lângă un subiect grav.
Testarea OECD PISA nu este competiție, ierarhie, scop în sine, ci evaluare a nivelului și constatare a progresului, a regresului sau a stagnării performării (nu performanței!). Este „un examen” al sistemului de educație și formare, nu al indivizilor. Directorul pentru educație și competențe al OECD, Andreas Schleicher, caracterizează testarea spunând că rezultatul ei arată „dacă o țară poate crea excelență la scară largă.”
„Testul PISA”, cum este numită pe fugă şi după ureche testarea în discuție (inclusiv cu confuzia omonimică trimițând spre Italia), înseamnă Programul OECD pentru Evaluarea Internațională a Elevilor (OECD Programme for International Student Assessment – PISA) şi este de citit prin rostul şi rezultatele lui drept un indicator al stării sistemului educaţional în partea lui de bază şi al perspectivei economico-sociale pe care o anunţă. OECD este Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (The Organisation for Economic Co-operation and Development), care aplică testarea. Subiecţii sunt elevi aflaţi la finalul învăţământului general obligatoriu. Cum la noi persistă defazajul dintre durata învăţământului socotit de nivel general şi durata legiferată a şcolii obligatorii, participarea este de la clasa a VII-a la clasa a X-a. Obiectivul testării este de natură economico-socială: în ce măsură tinerii consideraţi în mod rezonabil a fi la începutul mersului pe picioarele lor în viaţă dau semne că pot s-o şi facă şi, de aici, cât pot societatea, economia să conteze pe ei; altfel spus, cum se prefigurează nivelul de profesionalizare viitoare și de integrare a generației următoare pe care economia și societatea în ansamblu poate conta.
Testarea OECD PISA nu evaluează nivelul cunoştinţelor; nu solicită creativitatea, cercetarea, interpretarea; nu este de condamnat pentru asta, fiindcă nu-şi propune aşa ceva.
Testarea OECD PISA verifică „alfabetizarea” în domeniile fundamenta ale cunoașterii, nu nivelul de cunoştinţe. La noi, a prins un înţeles parţial, bazat pe sensul propriu al termenului de alfabetizare (probabil, pentru că este facil, frapant, cu trecere mediatică), înţelesul referitor la cunoaşterea alfabetului, deci la putinţa de a citi. De altfel, practic, s-a și generalizat exprimarea potrivit căreia una dintre probele testării este la „citire” (pe lângă matematică și științe), ceea ce este inexact, pentru că proba respectivă verifică literația.
Pe aceeași linie a prins termenul de analfabet funcțional, la rândul lui generalizat și mult vehiculat. Analfabet funcţional e o vorbă intrată între automatismele privind mersul prost al şcolii româneşti. Tot mai multă lume se pronunţă în chestiune, la fel ca faţă de doctorate, subfinanțare, uniformă, subiectele formulate greşit la examene naţionale, ghiozdane foarte grele, manualele prea încărcate cu informaţii etc. De la o vreme, se poate constata, ascultând şi citind exprimarea publică de pe diverse reţele (de social-media, de telefonie şi de metrou), că şcoala noastră nu mai scoate şomeri cu diplomă, ci analfabeţi funcţional. Cică sunt peste tot, ies generaţii întregi (înseamnă că e fenomen vechi, dar se vede treaba că nu l-am sesizat) şi viitorul ţării e compromis, oscilația neliniștii în legătură cu aceasta situându-se între „meseriile viitorului” și faptul că „în ziua de azi nu mai găseşti un meseriaş”. Un singur om am întâlnit (or mai fi şi alţii) care, fără să-şi ridice nasul din ecranul pe care i se derulau fel şi fel de mesaje, ştiri etc., a întrebat firesc, dând peste ceva legat de asta: „Ce-i aia analfabet funcţional?” Uite, am zis, unul care sigur nu e aşa ceva, din moment ce nu-nghite tot ce i se livrează, ci dovedeşte reflexul de a pune întrebări la o adică.
Analfabetul funcţional este cel care trece prin şcoala ea însăşi analfabetă funcţional. Este omul asocial pe care l-a format aşa o şcoală promotoare a unei lumi false. La rândul ei, este şcoala care perseverează de zeci de ani (chiar se perfecţionează) în a fi despre ceva ce nu are cum să fie identificat în realitatea mai mult ori mai puţin apropiată. Şcoala aceasta este considerată de obicei a deţine marele neajuns generalizat că transmite multă teorie şi foarte puţină practică, însă, potrivit unei asemenea interpretări, practica e pusă în legătură exclusiv cu orele de laborator, cu probleme ale căror enunțuri se referă la obiecte din cotidian şi cu pregătirea în meserie, care, de altfel, nici nu mai există, ţinta fiind ocupaţia, indivizii capabili să se ocupe cu ceva; scurt spus, executanții, în același timp, consumatori.
