Un filmuleț anonim care circulă cu ritm viu pe rețelele sociale susține că Uniunea Europeană pregătește, pas cu pas, o cotă personală de carbon pentru fiecare cetățean, administrată prin portofelul digital de identitate, care ar bloca orice plată în clipa în care bugetul individual de emisii s-a epuizat. Documentele oficiale arată că ideea a fost studiată la Bruxelles, testată în Finlanda și propusă în parlamentele Franței și Suediei, fără să fie adoptată nicăieri. Pericolul vine însă din altă direcție, pentru că o Europă care intră în iarnă cu provizii rapid epuizabile, cu depozitele de gaz la minimul ultimilor cincisprezece ani, cu inflația în urcare și cu zeci de miliarde îndreptate spre războiul din Ucraina se apropie de condițiile în care guvernele au recurs întotdeauna la raționalizare, iar de această dată instrumentul ar fi gata construit.
Prezentarea care circulă de câteva săptămâni pe rețelele sociale sub un titlu împrumutat de la Thomas Morus, „Utopia”, leagă certificatul digital COVID de portofelul european de identitate, iar pe acesta de o viitoare cotă personală de carbon, atribuită fiecărui cetățean și debitată la fiecare plin de carburant, fiecare factură și fiecare bilet de avion. Reflexul obișnuit îl clasează, normal, printre teoriile conspirației și trece mai departe, cu acea liniște a omului care a pus o etichetă și s-a scutit astfel de efortul lecturii. Pentru că nu ar trebui să fim total ignoranți pentru că așa se dorește, vă propun un exercițiu mai puțin comod, acela de a accepta ipoteza textului pe durata unui articol și de a urmări ce s-ar întâmpla dacă ar fi adevărată. Dacă nu aveți răbdare sau timp, vă spun puțin din concluzie: pericolul vine mai puțin dintr-un plan conceput în birouri și mai mult din întâlnirea a trei lucruri pe care nimeni nu le-a pus intenționat laolaltă: lipsurile (apă, hrană, energie!), vocabularul moral care le justifică și tehnica administrativă care le fac gestionabile.
În insula imaginată de Morus în 1516, locuitorii nu puteau părăsi orașul fără o scrisoare a guvernatorului care fixa ziua întoarcerii, iar cel prins în afara hotarelor fără acest permis era adus înapoi ca un fugar și pedepsit, într-o societate fără bani, în care fiecare familie își lua bunurile dintr-un depozit comun, sub privirea dezaprobatoare a vecinilor și a magistraților. Ceea ce Morus descria cu o ironie pe care mulți cititori au luat-o drept un inedit program politic (se spune că a stat la baza comunismului) ar putea reveni astăzi fără scrisoare și fără guvernator, sub forma discretă a unei aplicații care refuză orice plată în numele unor datorii sau chiar amenzi.
Europa scormonește pe fundul sacului
Prima dintre cele trei griji – lipsa – a sosit deja, cu o punctualitate pe care niciun strateg politic sau financiar nu ar fi putut-o programa sau chiar anticipa cu acuratețe. Războiul cu Iranul, izbucnit la sfârșitul lui februarie, a perturbat traficul prin strâmtoarea Ormuz și a avariat infrastructura de lichefiere din Qatar, scoțând de pe piață aproape o cincime din gazul natural lichefiat al lumii, pentru care bătrâna Europă se bate acum cu nesățioasa Asie la fiecare transport. La 1 septembrie, depozitele subterane ale Uniunii erau pline în proporție de 65 la sută, cel mai scăzut nivel pentru această dată din ultimii cincisprezece ani, iar cele ale Germaniei abia treceau de jumătate. Prețul de referință al gazului a urcat peste 75 de euro pe megawatt-oră, aproape dublu față de sfârșitul lui iunie, inflația din zona euro a ajuns la 3,3 la sută în august (la noi este de 6,7%), cu energia scumpită cu peste 14% într-un singur an (în România este de 22%), iar randamentul puternicelor obligațiuni germane, pe zece ani, a atins cel mai înalt nivel din 2011, ceea ce înseamnă că statele plătesc dobânzi mai mari exact atunci când au cea mai mare nevoie de bani.
Acestor cifre li se adaugă costul războiului, din ce în ce mai aproape, de granița noastră. Pentru Ucraina, Uniunea a aprobat zilele trecute un împrumut de 90 de miliarde de euro, din care aproape 30 de miliarde merg anul acesta către armată și industria de apărare, iar Comisia recunoaște deschis că pentru o treime din nevoile Kievului de anul viitor nu are încă finanțare garantată. În paralel, statele membre își rescriu bugetele pentru reînarmare, iar România face acest exercițiu în timp ce încearcă să reducă unul dintre cele mai mari deficite din Uniune. Europa intră așadar în iarnă cu resurse mai puține, cu o datorie mai scumpă și cu angajamente mai mari, adică exact în configurația economică în care, de-a lungul istoriei, guvernele au început să vorbească despre împărțirea echitabilă a sărăciei care bate la ușă.
Lipsa vine întotdeauna înaintea regulii
Raționalizarea a apărut rareori dintr-o ideologie și aproape de fiecare dată dintr-o penurie căreia i s-a găsit ulterior o justificare morală. Marea Britanie a introdus cartelele alimentare în 1940 și le-a desființat abia în 1954, la nouă ani după încheierea războiului care le legitimase, semn că un instrument administrativ supraviețuiește cu ușurință motivului pentru care a fost creat. România cunoaște mecanismul din propria memorie, fiindcă la începutul anilor ’80 cartela pentru pâine, ulei și zahăr a fost însoțită de un program oficial de „alimentație științifică”, care transforma foamea într-o recomandare medicală și lipsa într-o virtute a cetățeanului disciplinat.
Aici textul/filmulețul anonim atinge, fără să o spună explicit, un adevăr pe care l-aș formula altfel decât cel care a conceput ”Utopia”. Penuria, lipsa, este deja prezentă în facturile din această iarnă, justificarea morală stă gata pregătită în vocabularul climatic, cu ideea că unii consumă prea mult pe seama celorlalți, iar instrumentul administrativ se construiește bucată cu bucată, de la contorul inteligent și facturarea electronică până la portofelul european de identitate. O cotă personală de carbon ar fi, în această cheie, cartela unei epoci care s-ar rușina să rostească acest cuvânt, o cartelă cu algoritm în loc de ștampilă și cu argument ecologic în loc de argument dietetic. Apariția acesteia ar cere doar ca o iarnă grea să întâlnească o infrastructură gata făcută și un discurs gata scris.
Ce spun documentele și ce lasă nespus
Nu voi mai spune de ”făina de greieri”, ci de conceptul de „personal carbon allowances” care are, într-adevăr, o istorie verificabilă. Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene l-a analizat în 2022 printre instrumentele de sobrietate energetică și l-a reluat într-un raport prospectiv din 2023, unde un scenariu numit „Eco-states” imaginează cote personale de amprentă de carbon și state care folosesc inteligența artificială pentru a reorienta comportamentul oamenilor, serviciul de cercetare al Parlamentului European i-a dedicat o secțiune în studiul „Beyond growth”, iar orașul finlandez Lahti a testat, cu bani europeni, o aplicație care calcula un buget săptămânal de 17 kilograme de CO₂ pentru deplasări. În Franța, activiștii politicieni François Ruffin și Delphine Batho au depus în 2020 o propunere de lege pentru o cotă individuală și egală la zborurile cu avionul, iar în Suedia moțiuni asemănătoare au fost inițiate în 2011 și au revenit în 2024.
Reversul acestor fapte are aceeași greutate documentară și merită socotit cu aceeași atenție. Propunerea franceză a rămas îngropată în comisie, moțiunile suedeze au căzut la vot, experimentul din Lahti a funcționat ca o competiție voluntară cu premii, iar Marea Britanie, care a cântărit ideea cu cea mai mare seriozitate, a abandonat-o încă din 2008, când ministerul mediului a conchis că sistemul ar fi „înaintea timpului său”, prea costisitor și greu de acceptat. Regulamentul european privind identitatea digitală, adoptat în 2024, prevede expres că folosirea portofelului electronic rămâne voluntară și că persoanele care renunță la acesta nu pot fi dezavantajate în accesul la servicii. Amprenta ecologică și amprenta de carbon apar acum, timid deocamdată, și în strategiile românești, însă ca indicatori naționali sau sectoriali, fără vreun sold individual care să deschidă ori să închidă drepturi. Documentele prezentate în ”Utopia” arată așadar o idee explorată, departe de un plan adoptat, iar distanța dintre cele două este tocmai terenul pe care o iarnă de criză îl poate scurta neașteptat de repede.
Hayek și geografia frigului
Friedrich Hayek arăta, în „Drumul către servitute”, că pentru a controla viața economică a unui om e de ajuns să-i controlezi mijloacele tuturor scopurilor sale, pentru că oricine deține puterea asupra mijloacelor hotărăște, în cele din urmă, care scopuri vor fi servite și care vor fi abandonate. O cotă de carbon atașată instrumentului de plată ar realiza exact această concentrare, fiindcă ar transforma o normă pe care o citești, o contești și o poți ataca în instanță într-o imposibilitate tehnică în fața căreia terminalul refuză tranzacția cu politețea impersonală a unui roboțel înstruit de mama vitregă AI.
Hayek mai adăuga un argument pe care susținătorii cotelor egale îl ignoră, acela al cunoașterii dispersate, pe care niciun planificator nu o poate aduna într-un singur tabel. O cotă strict egală pentru fiecare locuitor pare dreaptă în abstract și devine nedreaptă în momentul în care o așezi pe hartă, pentru că o familie din Vatra Dornei, care încălzește casa cu lemne șapte luni pe an și parcurge zeci de kilometri până la cel mai apropiat spital mai de Doamne-ajută, nu trăiește în aceeași climă, nici fizică, nici economică, cu o familie dintr-un apartament bucureștean racordat la termoficare. Egalitatea aritmetică a cotei ar ascunde astfel o inegalitate geografică profundă, iar corecțiile necesare ar cere o administrație care să știe despre fiecare dintre noi mai mult decât ar fi acceptabil într-o societate liberă.
Unde greșește textul și unde vede limpede
Menționez că în filmulețul ”Utopia” se greșește, intenționat sau nu, atunci când i se atribuie fiecărei povești câte o intenție ascunsă și unui singur centru o strategie întinsă pe decenii, pentru că o asemenea „lectură” transformă orice lege despre facturarea electronică într-o probă și orice moțiune respinsă într-o simplă amânare, devenind imposibil de infirmat și pierzând tocmai din forța pe care și-o dorește. Este o eroare și când se pune semn de egalitate între certificatul COVID, temporar și legat de o urgență sanitară, și o cotă de carbon, care ar fi permanentă și ar cuprinde întreaga existență economică a omului.
Este însă limpede un punct pe care dezbaterea publică îl ocolește cu oarecare stângăcie: capacitatea tehnică precede voința politică, iar odată construită, capacitatea așteaptă, cu răbdarea specifică infrastructurilor, momentul în care cineva va găsi că ar fi păcat să rămână nefolosită. Juriștii numesc acest fenomen deturnarea scopului inițial al unui sistem, iar istoria administrativă a secolului trecut oferă destule registre de recrutare sau de impozitare ajunse să servească unor scopuri pe care autorii lor nu și le-ar fi putut închipui. O societate care își sprijină libertatea pe bunăvoința guvernanților de azi o pierde în ziua în care vin alți guvernanți, iar într-o iarnă de penurie oamenii acceptă cu mult mai multă ușurință ceea ce li se oferă „pentru binele lor”.
Pădurea nu se apără cu un contor în buzunar
Ca om care a lucrat și studiază pădurea, îmi permit să adaug o observație pe care susținătorii cotelor personale o subestimează sistematic. Protecția naturii se sprijină pe convingerea oamenilor care o susțin de bunăvoie, iar această convingere nu se câștigă prin contabilitatea fiecărui gest, după cum o arată pădurile Bucovinei, păstrate generații la rând de oameni care le simțeau ale lor mult înainte ca vreun registru să le măsoare carbonul.
O politică climatică resimțită ca o închisoare cu ușă electronică ar compromite exact cauza pe care pretinde că o servește și le-ar oferi adversarilor ecologiei cel mai convingător argument din câte și-ar putea dori. Paradoxul devine complet în această iarnă, când numeroase gospodării rurale vor reveni la lemnul de foc tocmai din cauza prețului gazului sau al curentului electric, astfel încât o contabilitate individuală a carbonului i-ar sancționa primii pe cei mai săraci, pentru o alegere pe care nu au făcut-o de bunăvoie. Marile pârghii de reducere a emisiilor se află în sistemul energetic, în industrie și în transporturi, acolo unde instrumentele de piață și standardele tehnice funcționează deja, iar mutarea poverii în portofelul individului ar confunda ținta cea mai importantă cu ținta cea mai ușor de atins.
Dacă ipoteza prezentării din ”Utopia” s-ar dovedi totuși adevărată, indignarea ar veni prea târziu, într-o primăvară în care regula ar fi deja scrisă și infrastructura deja funcțională. Ipoteza merită discutată acum, cu documentele pe masă, fără eticheta comodă de „conspiraționism” și fără panica celor care văd un complot împotriva UE în fiecare alineat, pentru că între ironia celor care nu citesc și spaima celor care citesc totul ca pe o profeție rămâne locul unei vigilențe lucide, singurul din care libertatea se apără înainte de a fi nevoie s-o recâștigăm.
Cinci garanții care se pot cere de pe-acum
1. O interdicție explicită, prin lege organică sau prin revizuirea Constituției, de a condiționa accesul la bunuri, servicii și drepturi de un sold individual de emisii.
2. Separarea tehnică a identității digitale de datele de consum, astfel încât portofelul electronic să confirme cine ești fără să afle ce cumperi.
3. Recunoașterea numerarului și a canalelor neconectate ca drept al cetățeanului, cu obligația băncilor și a furnizorilor de a le păstra.
4. Aplicarea fidelă în România a principiului voluntarității din regulamentul european privind identitatea digitală, fără ca acesta să fie golit de conținut prin clauze contractuale.
5. Dezbaterea parlamentară vizibilă a oricărui proiect care atinge aceste teme, cu evaluarea efectelor asupra gospodăriilor rurale și a celor încălzite cu lemne.
