Generația mea a văzut primul film din seria „Superman” într-un cinematograf de stat. Era pe vremea comuniștilor și cinematografele erau de stat, ca de altfel majoritatea lucrurilor. În orașul meu erau două cinematografe, unul unde îți treceau șobolanii printre picioare în timpul filmelor și unul mai modern. Eu am văzut „Superman” în cel mai modern.
Nu știu prin ce miracol a trecut filmul de inepta cenzură comunistă, însă un lucru mi-a fost clar imediat după ce-am trăit povestea cu sufletul la gură: îmi doream să fiu Superman! (Sau măcar să-l cunosc și să îmi fie prieten, în fine…)

Multă vreme n-am știut de ce visam asta, de ce îmi doream să am puteri supranaturale. Desigur, prima explicație e că ar fi fost cool, deși pe vremea aceea se spunea „șmecher”. Nu neg nici acum c-ar fi cool să fii Superman, însă motivul adevărat pentru care aș vrea nu ține de spectacol, ci de superputerea de a face bine.
Au trecut peste 30 de ani de atunci. Visăm la fel, poate cu o viteză mai mare, Superman s-a certat cu alți supereroi, a salvat planeta de câteva ori, a murit. Apoi a reînviat și acum e bine, nu sunt traume în legătură cu care să ne facem probleme majore.
Probleme majore are însă omenirea. Cumva, aceleași pe care le avea și acum 40 de ani: lipsa apei, poluarea, nutriția proastă, încălzirea globală, lipsa muncitorilor calificați, lipsa educației, lipsa sau precaritatea siguranței personale.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament