1. Profesionalismul și legitimitatea managerului

Profesionalismul este, din ce în ce mai mult, o condiție sine qua non pentru stabilirea unei ierarhii sociale, în virtutea căreia conducătorii de instituții publice se situează mai sus sau mai jos în structura piramidală a statului. Legitimitatea unei anumite poziții sociale este cu atât mai solidă, cu cât profesionalismul managerului este mai mare. Totuși, reciproca nu este valabilă, pentru că o anumită poziție socială, nu determină în mod automat valoarea profesională a managerului. Pe de altă parte, legitimitatea unei anumite poziții sociale se apreciază potrivit unor argumente diferite: fie de natură economică (averea), fie de natură politică (puterea de decizie în stat), fie de natură ereditară (nobiliară) și altele. Statutul social-economic al unui manager nu poate genera calități profesionale prin sine însuși; el este doar un criteriu pentru a diferenția indivizii între ei. În fine, nici poziția de comandă de la nivel social, nu presupune, în mod necesar, o aumită capacitate profesională, deoarece exercitarea raporturilor de putere este reglementată prin lege, indiferent de calitățile celui ce exercită puterea. Datorită confuziei dintre semnificația ideonomică a valorii (profesionalismul) și semnificația socionomică (validitatea), un manager poate fi considerat un „profesionist” pentru merite fictive; așa se explică faptul că un manager primește atît onoruri publice (funcții), cât și onoruri private (respect), în virtutea poziției sociale, și nu a valorii lui socio-profesionale. Cea mai gravă consecință este faptul că managerul caută să atingă o anumită poziție socială, pentru a se auto-legitima, pentru a beneficia de o poziție socială pe care nu merită, în loc să-și ridice gradul de pregătire profesională, pentru a merita acea poziție.
Profesionalismul trebuie abordat și apreciat, în sfera managementului, din trei perspective diferite. Primo, din unghiul ideonomiei, profesionalismul definește calitatea unui manager de a acționa conform unor idei, principii și teorii ale conducerii [1]. Secundo, din unghiul socionomiei, profesionalismul definește calitatea socio-profesională managerului, demostrată prin competența și eficiența activității într-un anumit domeniu. Trebuie să precizăm că profesionalismul este adesea circumscris prin norme și proceduri care exced legii; unele norme cu caracter profesional sunt aplicabile și altor categorii de subiecți de drept, formând ceea ce se numește codul etic al profesiei. Așadar, capacitatea profesională se întemeiază (dincolo de valorile sociale pe care le respectă) și pe valori specifice unei profesii; însă nimic nu se opune, spune N. Popa, ca aceste norme de conduită să fie edictate și înzestrate cu puterea coercitivă a legii, devenind astfel norme de lege [2]. Terzo, profesionalismul trebuie recunoscut, în sens politonomic, în virtutea faptului că este o calitate socială, reglementată prin lege, care garantează juridic raporturi de putere, atât între stat și cetățeni, cât și între conducătorii de instituții publice și funcționari. Caracterul politonomic al profesionalismului se manifestă prin faptul că acționează ca un sistem de constrângere (normativ), care produce discriminare între conducător și subordonat.
Cea mai spinoasă problemă a managementului constă în stabilirea criteriilor după care poate fi recunoscut profesionalismul. În economia capitalistă sunt folosite criteriile de apreciere de tip „utilitarist”, deoarece acestea compară mărimi specifice, prin intermediul cărora se poate determina eficiența economică a activității unui manager. Metodele utilitariste de apreciere a valorii profesionale inversează raportul real dintre calitatea profesională a managerului și calitatea activității lui; de pildă, câștigurile obținute de un manager sunt considerate o dovadă a profesionalismului său, deși, în realitate, raportul de cauzalitate este invers. În același mod, se consideră că frecvența și continuitatea unor succese profesionale sunt dovezi de valoare; din păcate, dacă nu adăugăm și un criteriu moral, ajungem în situația absurdă de a recunoaște profesionalismul unui infractor, care întregistrează „succese” fără a avea nicio calitate morală. Ca urmare, varietatea și complexitatea metodelor de recunoaștere a valorii profesionale nu trebuie să excludă valorile morale tradiționale; menținerea tradițiilor este importantă, pentru că permite recunoașterea socială a profesionistului, nu doar recunoașterea lui ca manager util social. Deși această distincție este subtilă, ea este importantă din perspectivă socionomică, pentru că surprinde corelația dintre calitățile socio-profesionale și motivația care a stat la baza acțiunii managerului.
O motivație imorală nu poate legitima o calitate profesională, chiar dacă succesul unei activități dovedește profesionalismul unui manager. Valoarea managerului depinde direct de modalitatea în care un manager își respectă profesia, în primul rând prin îndeplinirea obligațiilor conform cu normele specifice domeniului în care activează. Respectul pentru o profesie devine un model pentru ceilalți indivizi care practică aceeași activitate; altfel spus, managerul care-și respectă profesia își legitimează funcția (poziția) de conducere socială. Profesionalismul poate să ofere un model de valoare, în sens socionomic, numai dacă se exercită în conformitate cu normele specifice meseriei, a deontologiei; în sens contrar, nu putem aprecia drept calitate profesională nici o activitate neconformă cu principiile moralei sociale. Caracterul imoral al unei activități pune sub semnul întrebării însăși legitimitatea unei profesiuni; de pildă, a preoților care efectuează slujba religioasă pentru a obține foloase materiale, nu pentru a-l slăvi pe Dumnezeu; a funcționarilor care-și exercită funcția în interes personal, în loc să servească interesele cetățenilor; a polițistului corupt etc. Legitimitatea unui manager are și o semnificație socionomică, care este apreciată, de regulă, prin prisma nivelului de pregătire intelectuală (școli, universități, specializări etc.), ceea ce nu înseamnă că trebuie să confundăm ierahia socială cu aceea a diplomelor.
Legitimitatea trebuie corelată, printre altele, și cu statusul managerului [3]. În sfera managementului ne interesează statusurile profesionale, care se pot clasifica, la rândul lor, în statusuri formale (potrivit atribuțiilor din organigramă) sau informale, (dobândite pe baza caracteristicilor psiho-morale) ale managerului. Pe de altă parte, conform teoriei lui Ralph Linton, trebuie să ținem seama că statusul profesional, achiziționat de către un manager, trebuie corelat (integrat) cu celelalte statusuri: al originii sale sociale, al etniei, al religiei, al averii, ca și cu statusul rezidențial, care i-au fost „atribuite” prin naștere și apartenență, definind astfel un status global. Cu alte cuvinte, statusul profesional este doar unul dintre elementele care conferă legitimitate unui manager. Nu trebuie să neglijăm faptul că statusurile nu au aceeași importanță la nivel social; de regulă, managerul este definit de un status principal, un status cheie, care joacă rolul determinant în relațiile sociale și definește identitatea lui socială. Faptul că valoarea profesională este apreciată ca merit social, devine o motivație existențială pentru unele categorii sociale; de pildă, pentru oamenii de artă, pentru cercetători, pentru tehnicieni care se implică în management, nu și pentru liderii politici. Din cauza faptului că această capacitate profesională nu este întotdeauna recunoscută ca valoare socială, între statusul specific de manager și statusul formal atribuit de societate apare o discrepanță. Această contradicție are efecte nocive, atât în plan ideonomic, pentru că managerul își atribuie o valoare imaginară, cât și în plan socionomic, pentru că grupul (comunitatea) îi atribuie formal unui manager calități inexistente. Unele statusuri sociale sunt generatoare de conflicte prin însăși natura lor; în acest sens, pot fi amintite pozițiile ierarhice intermediare pe care le ocupă un manager, cum ar fi statusul profesional de maistru (nici muncitor, nici inginer) sau statusul de asistent universitar (nici student, nici profesor). Mai mult decât atât, în cazul în care statusurile profesionale se bazează pe impostură, și nu pe calități, atunci nu se falsifică doar statusul de valoare, ci și ierarhia socială bazată pe statusuri.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament