Dacă secolul XVIII ne-a dat drepturile civile, cel al XIX-lea, drepturile politice și cel următor pe cele sociale, se pare că secolul XXI s-a plictisit teribil amenințând cu desființarea tuturor acestora în pofida ambițiilor globaliste care, pe termen lung, nu au trecut niciodată testul istoriei. Or, faptul că naționalismul se înfățișează de niște decenii ca o himeră răvășită care, sub loviturile globalizării, refuză să piară ori să se lase azvârlit la coșul de gunoi al istoriei, ne îndreptățește să ne întrebăm fie și numai pentru o clipă cât de juste ar putea fi asemenea politici europene, dat fiind rolul și aportul pe care l-a avut naționalismul în procesul de emancipare și de defiscalizare a popoarele lumii de sub robia marilor imperii și, nu în ultimul rând, în procesul de conservare a trăsăturilor care astăzi ne definesc ca oameni, ne identifică ca națiune și ne particularizează ca o cultură multiseculară într-un areal geografic și istoric determinat. Or, tocmai această ofuscare față de ingratitudinea propagandistică a „agenților” dezinformării și ai rescrierii istoriei lumii ne obligă moral să ieșim din pasivitate și să dereticăm contextul social, politic și fiscal în vederea dezambiguizării și reabilitării naționalismului, desigur ca urmare a impactul colosal pe care l-a avut în procesul de formare a conștiinței civice și, implicit, a conștiinței fiscale, chiar dacă în zilele noastre pare să mai fi rămas doar puțin din aceasta.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament