În puținele dezbateri publice despre modelul de societate pe care am putea să îl adoptăm la momentul revenirii la o oarecare normalitate, lipsește cu desăvârșire poziționarea principalelor curente politice față de prevederea constituțională care stipulează că România este un stat social (art. 1, alin. 3). Majoritatea interlocutorilor asociază sintagma „stat social” cu orientarea socialistă sau cu statul asistențial, nefiind relevată vreo legătură cu economia, piața muncii sau modalitățile de taxare/impozitare.
În estență, statul social se referă la modul în care societatea înțelege să abordeze problema prestațiilor sociale către propriii cetățeni. Cel mai cunoscut și influent studiu privind diferitele forme de stat social îi aparține sociologului de origine daneză Gøsta Esping-Andersen, care, în anul 1990, a publicat The Three Worlds of Welfare Capitalism. Ideea centrală a studiului este decelarea a trei mari categorii de state sociale, corespunzătoare unor modele economice contemporane, și realizarea unor comparații din perspectiva relației individului aflat în diverse straturi/poziții socio-economice cu nevoia de a munci. Astfel, se face deosebirea între modelele liberal, conservator și social-democrat. Cele trei modele ideologice au un oarecare corespondent în gruparea geografică a unor state, liberalismul fiind asociat cu lumea anglo-saxonă, conservatorismul cu statele Europei continentale, iar social-democrația cu zona scandinavă.
Cele două criterii aplicate celor trei modele sunt relevante din perspectiva implicării statului în siguranța socială a cetățenilor și a rezultatelor percepute de societate. „Nevoia unui loc de muncă” exprimă capacitatea construcției sociale de a susține material individul aflat în dificultate din cauza unor motive dintre cele mai diverse (incapacitate de muncă, vârstă, șomaj ș.a.). Dacă piața muncii este singura posibilitate pentru asigurarea traiului, orice muncă este acceptată, indiferent de cât de prost ar fi plătită, înseamnă că „nevoia unui loc de muncă” este mare. În schimb, dacă statul a construit un sistem de asigurare solid și diversificat, care să facă posibilă o viață demnă chiar și atunci când nu este accesibil un loc de muncă, nevoia unui loc de muncă este scăzută. Cel de-al doilea criteriu, „stratificarea”, reprezintă în științele sociale așezarea după anumite criterii a unor părți/facțiuni ale societății formate din indivizi cu una sau mai multe caracteristici exprimabile social comune. Vorbim, astfel, despre clase sociale (lucrătorii, deținătorii de capital), medii sociale (liberal, social-democrat sau catolic, ortodox) ș.a. Din combinații ale acestor facțiuni se formează pături sociale, care, suprapuse, construiesc structura societății sau, deja cu o conotație ierarhizantă, piramida socială ca imagine a societății.
Din perspectiva acestui articol este interesant cum statul, prin ideologia dominantă, reușește să susțină modelul ales, alocând diferențiat resursele disponibile către arii verticale sau orizontale ale stratificării formate din păturile sociale.
În statele sociale liberale, „piața” este conceptul în jurul căruia gravitează atât viața economică, cât și bună parte a vieții sociale. Drepturile sociale și prestațiile sociale sunt relativ slab dezvoltate în raport cu o medie ipotetică realizabilă pentru prestațiile analizate în state sociale. Altfel spus, statele sociale liberale, prin asumarea rolului minimal al statului, se implică relativ puțin în susținerea individului aflat în dificultate. Individul este responsabil pentru viața sa și nivelul de protecție pe care și-l permite. Statul asigură doar o ultimă plasă de salvare, motiv pentru care indivizii resimt nevoia unui loc de muncă drept foarte crescută. Finanțarea prestațiilor sociale se face prin impozite, iar contribuțiile prin care se dobândesc drepturi individuale sunt puțin întâlnite. Neexistând contribuții sau fiind reduse și limitate, nu prevalează prestațiile proporționale, ci cele în cotă unică sau în clase cu câteva praguri. Statul face în mică măsură deosebirea între profesii sau veniturile obținute de cetățeni pentru acordarea de prestații sociale. Deoarece aceste prestații asigură doar servicii minime – orientate exclusiv către evitarea săraciei extreme – indivizii apelează, în perioadele prospere, la acumulări în zona privată (fonduri de pensii, asigurări medicale ș.a.). Acest tip de stat nu își propune egalizarea condițiilor în ceea ce privește serviciile către populație (educație, sănătate, pensii), deoarece, prin modalitatea de funcționare în zona prestațiilor sociale, contribuie la formarea unor pături sociale multiple și la stratificarea accentuată a acestora. Tipul de abordare liberală a statului social îl regăsim în SUA, Marea Britanie, Australia ș.a.
Statul social conservator, denumit uneori și stat social corporatist (noțiune care descrie un model de societate în care un rol important îl joacă procesele de negociere dintre diferitele grupuri sociale, precum angajatorii și lucrătorii), este continuatorul statului clădit pe bresle, acestea având o puternică identitate și putere de negociere. Legislația germană privind funcționarii publici, cu privilegiile pe care le conține, reprezintă unul dintre cele mai bune exemple în acest sens. Același principiu, al identității de breaslă și al construirii propriului sistem de suport pentru membrii aflați în dificultate sau la pensie, se regăsește și în alte domenii profesionale: avocați, notari, medici, farmaciști și o mulțime de alte meserii considerate liberale. Individul, care devine membru al respectivelor grupuri profesionale, proces deloc facil, devine automat și asigurat în structurile de protecție socială asociate. Pentru salariații care nu fac parte din aceste bresle funcționează sistemul obligatoriu de contribuții, sistemul gestionat de stat. Acest tip de protecție socială funcționează mai ales în zona fondurilor de pensii, dar există state ce „personalizează” și alte contribuții, precum cele pentru șomaj (Italia, Franța).

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament