Restructurările și reorganizările activităților de producție, în funcție de evoluția tehnologiei, dar și a relațiilor economice, provoacă, pretutindeni în lume, perturbări ale vieții oamenilor, necesitând un permanent efort de acomodare, de găsire de soluții pentru a merge mai departe. Exemplul dezindustrializării produse în unele foste state socialiste, printre care și România, în urma trecerii acestora la economia de piață ilustrează elocvent amplitudinea consecințelor social-economice ale unor asemenea restructurări.
În acest context, este semnificativă și soarta unui mare număr de orășele, foste centre monoindustriale, din fosta Uniune Sovietică, lăsate în voia sorții după abandonarea conducerii centralizate a economiei și intrarea țării în arena liberei competiții. Confruntate cu concurența unor produse importate, de mai bună calitate și mai ieftine, întreprinderile autohtone de profil au început să aibă dificultăți la desfacere, iar în momentul când au încetat să mai primească subvenții de la statul postsovietic, numeroase dintre acestea și-au încetat, treptat, activitatea, lăsând pe drumuri sute de mii de angajați. De pe urma acestui proces au avut de suferit, în mod deosebit, micile localități cu puține activități economice, situația celor cu profil monoindustrial fiind de neinvidiat.
Circa 70 la sută din cele 1.100 de orașe rusești sunt orașe mici, cu mai puțin de 50.000 de locuitori, majoritatea fiind grav afectate de restrângerea activităților economice locale. Lipsa locurilor de muncă, privarea multor cetățeni de venituri constante determină și restrângerea unor activități economice subsidiare, cu precădere a serviciilor de tot felul. Situația se răsfrânge implicit asupra bugetelor administrațiilor locale, care se văd lipsite de resursele financiare necesare pentru gestionarea corespunzătoare a problemelor aflate în competența lor: construirea de locuințe sociale, buna întreținere a drumurilor, furnizarea de apă, electricitate, gaze sau lemne pentru populație, contribuția la funcționarea instituțiilor de învățământ și a rețelei sanitare, organizarea de activități cultural-educative, amenajări de spații pentru odihnă și divertisment. S-a creat o discrepanță crescândă între situația orașelor mici și a celor mari, mai ales a celor cu peste 1.000.000 de locuitori, unde, chiar dacă se închide o întreprindere sau alta, rămân alternative de supraviețuire.
Din cauzele menționate, tot mai mulți tineri, dar și cadre cu calificare medie sau superioară, se îndreaptă spre marile orașe, de regulă centre regionale, unde își pot găsi de lucru în domeniul preferat sau cu remunerație convenabilă. Vizitatorii multor orășele rămân impresionați de numărul mare al clădirilor abandonate sau dărâmate, de starea deplorabilă a drumurilor, de lipsa unor facilități publice. În multe locuri au rămas doar bătrâni, femei și copii, restul locuitorilor fiind plecați, fie temporar, fie definitiv. Pe ansamblu, după 1989, totalul populației micilor orașe a scăzut cu 10.000.000 de locuitori.
În câțiva ani, în urma reducerii flotilei de submarine atomice, orășelul Ostrovnoi, din regiunea Murmansk (Polul Nord), și-a văzut populația redusă la o cincime. Din cei 10.000 locuitori au mai rămas 2.000 și numărul lor continuă să scadă. S-a ajuns în situația că, lipsind specialiști și mână de lucru pentru reparația cheiurilor portuare, a fost necesar recursul la militari. Asemănătoare este și soarta înfloritorului port Ust-Kut, de pe fluviul Lena (Siberia), care, în perioada puterii sovietice, avusese un important rol în funcționarea rețelei de comunicații (nod de cale ferată și transport fluvial), pentru ca, după 1995, să-și restrângă drastic activitățile economice. În anii puterii sovietice, orășelul Malîșevo, din regiunea Sverdlovsk (Munții Urali), devenise o localitate prosperă, cu numeroase activități productive, cea mai importantă fiind extracția de minerale rare, precum beriliul, utilizate în realizarea aparaturii cosmice. În urma unor privatizări discutabile, situația a început să se deterioreze, ducând la încetarea extracțiilor de minerale și disponibilizarea a mii de mineri, care au fost nevoiți să se recalifice prin alte locuri. Orășelul Gavrilov Iar, din regiunea Iaroslavl, găzduia renumita întreprindere Zorile Socialismului, de prelucrare a lânii, cu 8.000 de angajați, care, după 1995, în urma închiderii acesteia, au devenit șomeri. Clădirile fostei fabrici sunt utilizate, în prezent, ca platformă industrială pentru câteva mici întreprinderi cu pondere nesemnificativă în economia localității. Datorită extinderii exploatărilor minereului de fier, în anii 1950, orășelul Kizel, din regiunea Perm, atrăgea muncitori din toate părțile, ajungând la o populație de 60.000 de locuitori, pentru ca, după 1990, în urma restrângerii acestei activități, să ajungă la doar 15.000. Orășelul mai supraviețuiește datorită infuziilor bugetare din partea administrației regionale.
Pentru sprijinirea micilor localități aflate în dificultate, Guvernul federal alocă, anual, 5 miliarde de ruble (75 ruble = 1 euro), dar, în raport cu necesitățile acestora, suma este un mizilic. Existența micilor orașe cu probleme precum cele menționate constituie o povară incomodă pentru guvernul federal. În asemenea condiții, soluția rămasă locuitorilor lăsați de izbeliște a fost recursul la propriile eforturi și inventivitate. Administrațiile locale s-au mobilizat în vederea stimulării inițiativei private, pentru valorificarea intensivă, diferențiată, a potențialului economic al localităților în cauză.
În multe locuri, opțiunile se îndreaptă spre promovarea turismului și a serviciilor sale conexe: transport, hoteluri, restaurante, muzee, locuri de odihnă și divertisment. Unele dispun de puncte de atracție deosebite, cum ar fi clădiri istorice, case memoriale legate de viața unor personalități, biserici vechi, mănăstiri, muzee de profil. Se face reclamă și pentru cel mai lung pod de lemn (555 m), în orașul Kirjaci, din regiunea Vladimir, pentru cel mai vechi orășel rusesc, menționat încă în anul 862, Belozersk, din regiunea Vologodsk, pentru cel mai mic orășel din Rusia, cu doar 941 de locuitori, Cekalin, din regiunea Tula, orașul cu cel mai curat aer, Magas, din Ingușetia, orașul cu 1.131 locuitori și cea mai scăzută temperatură iarna, (-67,8 grade Celsius), Verhoiansk, din Iakutia, cel mai estic oraș al țării, Anadîr, din regiunea autonomă Ciukotsk, sau cel mai vestic orășel al Rusiei, Baltiisk, din regiunea Kaliningrad, orașul cu cea mai frumoasă arhitectură, Torjok, din regiunea Tver, orașul cu o bogată istorie culturală, Tobolsk, din regiunea Tiumeni (Siberia) și așa mai departe (vezi „Argumentî i Faktî”, nr 37, din 12-18 septembrie 2018).
Dar nu toate localitățile dispun de condiții favorabile unor activități turistico-muzeale. Acolo unde natura înconjurătoare nu are ceva deosebit, unde lipsesc puncte de atracție, nu se pot dezvolta cu succes rute turistice. Dacă autoritățile administrative locale, dând dovadă de spirit inventiv și tenacitate, reușesc să pună în operă anumite proiecte aducătoare de venituri sau să stimuleze prin facilități fiscale inițiativa unor întreprinzători privați în vederea unor investiții productive, situația economică a localității se poate ameliora. Aceasta cu atât mai mult cu cât locuitorii sunt dispuși să contribuie, și ei, prin eforturi voluntare, la realizarea unor obiective. Se organizează, astfel, sărbători ale clătitelor, plăcintelor, mierii, castraveților, roșiilor, pepenilor, peștelui, cârnaților și ale altor „găselnițe” care nu necesită investiții deosebite.
În principiu, a locui în orașe mici este mult mai plăcut decât în marile orașe. Și aici există condițiile din marile orașe, adică străzi asfaltate, locuințe confortabile cu rețea de gaze sau sisteme de încălzire centrală, apă la robinet, canalizare, electricitate, canale de televiziune, comunicații telefonice, internet, magazine, restaurante, cluburi, teatre și cinematografe. În plus, orașele mici oferă avantaje cum ar fi aerul curat, poluarea fonică redusă, distanțe mai mici de parcurs, mai puțină aglomerație, condiții prielnice de socializare, de a-ți cunoaște vecinii și de a lega prietenii. Problema capitală rămâne, însă, asigurarea mijloacelor de trai, respectiv a unor venituri îndestulătoare, decente. Absența unor locuri de muncă adecvate face imposibil acest lucru. Nu este suficientă nici existența unor instituții de învățământ și de calificare profesională a tinerilor dacă, după absolvire, aceștia nu au unde se angaja, fiind nevoiți să-și caute norocul aiurea. În orășelul Ostrovnoi funcționează patru școli, dar, după absolvire, tinerii trebuie să plece din localitate pentru a-și găsi un loc de muncă potrivit. Programul federal de amenajare urbană (construirea de locuințe, școli, unități sanitare, cluburi, parcuri, stadioane etc.) pentru care, în 2018, au fost alocate 5 miliarde ruble este insuficient, atâta timp cât nu se creează și locuri de muncă, pentru a ține locuitorii acasă.
Soluția nu poate fi decât înviorarea activităților productive abandonate de către stat, din diferite motive, în urma trecerii la economia de piață. Dar, dezvoltarea timidă a multor ramuri ale economiei rusești, precum și dificultățile cu care aceasta se confruntă în urma sancțiunilor occidentale au dus la scăderea apetitului întreprinzătorilor privați, atât străini cât și autohtoni, de a-și plasa investițiile în ea. Astfel, în timp ce, în 2017, investițiile străine s-au redus cu 14 la sută, ajungând la doar 28 miliarde dolari, investițiile capitalului rusesc peste hotare au sporit cu 73 la sută, ajungând la 38,6 miliarde dolari, adică la o scurgere de capital autohton de 11 miliarde dolari.
Ținând seama de asemenea tendințe, guvernul federal, precum și administrațiile locale se străduiesc să atragă investitorii oferindu-le facilități. Recent, ministrul economiei a propus prelungirea până în 2025 sau 2030 a reducerii cu o treime, de la 30 la 20 la sută, a impozitului pentru asigurări sociale plătit de către micile societăți comerciale. Se speră că măsura va contribui la sporirea locurilor de muncă oferite de micile firme, de la 19,2 milioane, în prezent, la 25 milioane până în 2024 (vezi „Kommersant”, nr. 117, din 6 iulie 2018).
Mai mult sau mai puțin mulțumiți de facilitățile care li se oferă, întreprinzătorii privați nu se grăbesc să-și plaseze investițiile orașele mici, fiind preocupați de starea proastă a infrastructurilor locale, a drumurilor și rețelelor de comunicații. În anul 2017, de pildă, erau în bună stare doar 78 la sută din drumurile naționale și 39 la sută din cele regionale, în timp ce drumurile naționale reprezintă doar 3 la sută din totalul pe țară, iar cele regionale 97 la sută. În această privință, Rusia este mult în urma altor țări. La un milion de locuitori, ea are doar 5 km de șosele, față de Germania cu 38 km, Japonia cu 22 km, China cu 16 km, Coreea de Sud cu 12 km sau Turcia cu 9 km. În ultimii 10 ani, investițiile federale și regionale în infrastructură nu au depășit 4 la sută din PIB, în timp ce, potrivit evaluărilor guvernamentale, pentru a determina ameliorări substanțiale ale situației, ar trebui să reprezinte 25-30 la sută (vezi „Nezavisimaia Gazeta”, din 29 martie 2018). Se consideră că un rol important în găsirea de resurse publice sau private pentru investiții în infrastructură revine administrațiilor regionale și comunale, drept pentru care s-a decis tragerea la răspundere a acelora care dau dovadă de lipsă de inițiativă sau ratează oportunitățile existente.
Impulsionarea activităților productive se face în multe feluri. Una din căile adoptate este și stimularea consumului populației prin mărirea veniturilor acesteia, a salariilor și pensiilor. Având mai mulți bani, oamenii pot cheltui mai mult, stimulând producția. Salariul minim pe economie a fost ridicat până la nivelul minimului existențial, adică, 11.163 ruble, lunar. Din bugetul federal, în 2017, s-au alocat 96,8 miliarde ruble pentru completarea pensiilor mici până la nivelul necesităților existențiale ale unui pensionar, estimate la 8.700 ruble lunar. A sporit și volumul creditelor acordate populației pentru lansarea unor afaceri, dar și pentru construcția de locuințe sau alte nevoi personale. În 2017, acestea au crescut la 87.000 ruble, pe cap de locuitor, față de 75.000 ruble în 2016 (vezi „Izvestia”, din 27 iunie, 2018). Din păcate, foarte puțini dintre cetățenii Rusiei au curajul și spiritul de inițiativă necesare pentru a împrumuta bani cu scopul de a se lansa în afaceri, oricare ar putea fi acestea.
