„Cea mai potrivită cale de rezolvare a dificultăților din prezent constă în atacarea problemelor pe termen lung.” Am citat din Nouriel RUBINI, laureat al premiului Nobel pentru economie.
Omenirea întreagă se află de aproape un an de zile într-o mare dificultate și într-o derută cvasitotală generată de o PANDEMIE GLOBALĂ.
Întrebarea firească care se pune: de ce această situație a generat în marea majoritate a țărilor măsuri de blocare practic a vieții sociale, de reducere și chiar oprire a activității economice și de producție cu influențe negative diferite de la țară la țară și efecte mai grave pentru statele mai sărace, în special în resurse financiare?

Deși PANDEMIA se manifestă la nivel global, singura organizație internațională care și-a făcut simțită prezența, dar evident ezitant și chiar derutant de multe ori (este cazul medicamentului Remdesivir, anunțat inițial ca salvator, ca recent să fie reconsiderat), a fost Organizația Mondială a Sănătății – OMS. Acest lucru era firesc deoarece COVID-19 a atacat starea de sănătate a pământenilor. Dar starea de sănătate poate fi mai bună sau mai rea dacă economia, producția, industria, agricultura, transporturile, educația, știința și cercetarea funcționează bine. Este evident faptul că tocmai aceste sectoare vitale pentru susținerea solidă și depășirea situațiilor dificile din suportul material și științific al stării de sănătate au fost în bună măsură blocate. De ce? A fost bine, a fost rău? Sigur nu a fost bine.

Consecința este că în primele nouă luni din 2020 economia mondială a înregistrat o contracție de peste 5 trilioane dolari, iar datoria globală a crescut cu 15 trilioane de dolari, ajungând la 273 trilioane dolari, conform raportului „Global Debt Monitor” al Institute of International Finance.
Mă gândesc că în mod normal, în afară de OMS, era firesc ca ONU, UNCTAD, OCDE, FAO, FMI, BANCA MONDIALĂ să reacționeze cu măsuri economice adecvate acestei PANDEMII. Întrebarea este: au întârziat sau au fost oprite? Rămâne de văzut.

În această situație fiecare stat s-a văzut obligat să acționeze cum a crezut de cuviință, cu mijloacele sanitare, tehnologice, materiale, financiare (mai multe sau mai puține în funcție de cum a reușit să acumuleze de-a lungul istoriei) și umane de care a dispus.

În prezent, la nivel planetar, după un an de zile de PANDEMIE, omenirea este încă în neclaritate. Cât va mai dura? Care vor fi efectele asupra stării de sănătate, asupra activității economice, productive și tehnologice, atât la nivel mondial, dar mai ales pentru fiecare țară în parte? Răspunsul este greu de întrevăzut, atâta timp cât știința combaterii COVID-19 este suprimată în favoarea câștigurilor politice, și mai ales, a celor financiare imediate, în special din banii publici.

În planul dezvoltării și evoluțiilor economiei mondiale POSTPANDEMIE sunt tot mai evidente opiniile privind schimbarea profundă către o nouă lume ca rezultat fie al relansării, fie al restructurării sau, mai nou, așa cum se pregătește la ediția din 2021 a Forumului Economic Mondial de la DAVOS, al „MARII RESETĂRI”.

Până la „MAREA RESETARE”, dacă se va produce vreodată, urmează însă o perioadă POSTPANDEMIE în care fiecare țară va încerca să-și regândească în mod cert nucleul de bază al economiei naționale, astfel încât să depindă cât mai puțin de factori externi generatori de insecuritate.
Restructurarea economiilor naționale se va baza pe valorificarea cât mai bună a potențialului intern și pe realizarea unei colaborări și cooperări internaționale cât mai echitabile și reciproc avantajoase.

România va trebui să folosească perioada pandemiei și postpandemie ca pe o oportunitate pentru a-și construi un model economic românesc în Uniunea Europeana, plecând de la o mai bună valorificare a potențialului său natural, mineral, financiar și uman în interes național.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament