Nicolae IstudorNevoia modelului economic românesc în procesul complex de integrare în UE este o chestiune controversată teoretic, iar ideologic, blamată. Controversa vine din faptul că prin integrare se presupune că se tinde spre caracteristicile modelului european de economie. Așa cum arată acum, starea de lucruri în UE nu face suficient de clară existența modelului european de economie altcumva decât în prezentările academice, la nivel de teorie.

 

Proeminent se vede funcționarea economiilor dezvoltate, fiecare cu profilul ei configurat în ultimele șase decenii, economii care dețin puterea în UE. Distingem totodată un grup de țări cu economii de piață consolidate și societăți capitaliste mature, în siajul economiilor dezvoltate. Întâlnim și un grup (care ne cuprinde și pe noi) de țări cu economii în tranziție de decenii, aflate mai ieri într-o direcție, astăzi, în direcția care ne place să credem că este cea corectă. În UE avem deci economii superdezvoltate, economii dezvoltate și economii în dezvoltare. În aceste condiții, îmi este complicat să văd modelul nostru economic altcumva decât în maniera modernității industriale. Este modelul economiilor superdezvoltate, prefigurat de țările care au parcurs toate procesele revoluțiilor industriale și ale emancipării individuale, sociale și naționale. Un model românesc care să dea satisfacție pe calea dezvoltării socio-economice nu poate fi decât cel regăsit în evoluția economiilor superdezvoltate din UE. Strategia de a ajunge la acest nivel nu este pentru noi pe de-a-ntregul nici posibilă, nici imposibilă. E greu ca evoluție rapidă să atingem țintele dorite, pentru că nu avem cum să ardem etapele istorice parcurse în sute de ani de țările ale căror modele de economie dorim să le atingem. Nu este nici imposibil, numai că trebuie să acceptăm anumite condiții. Prima și decisiva condiție este să avem tăria să vrem concentrarea efortului pe evoluția accelerată a economiei, fără derapaje majore. Urgent este să corectăm ceea ce nu a mers în transformarea de până acum a economiei. Avem în această privință două rânduri de provocări. Primul vizează erorile făcute în etapa de trecere la economia de piață, în condițiile insuficienței proprietarilor autohtoni ai capitalului, ceea ce a dus la înfiriparea unei economii de piață prin extensia economiei de piață a altor țări. Rezultatul a fost o economie de locație a capitalului străin și precarizarea surselor de formare a capitalului autohton. Cu alte cuvinte, avem economie de piață pentru uzul altora și nu avem societate capitalistă, cu proprietari autohtoni ai capitalului. Pornind de aici, pentru un model românesc de economie, trebuie să vorbim despre cum să fim actori principali în această economie. Al doilea rând de provocări vine, pe de o parte, din starea economică din momentul aderării la UE și, pe de altă parte, din criza care a devastat economia europeană de atunci până acum. Nu trebuie să uităm că elanul integrării a fost spulberat de criza declanșată imediat după aderarea țării noastre la UE. Intervalul până în 2012 a însemnat decizii de evitare a colapsului economic (alături de judecăți incorecte, proprii și impuse) privind distribuția costurilor crizei, ca și opțiuni pentru austeritate. Rezultatul este că au evoluat tendințele descrise la primul rând de provocări, deși, mai recent, e perceptibilă o tendință de reviriment a evoluțiilor în termeni de economie națională. Modelul românesc de economie este cel în măsură să facă din integrarea noastră europeană calea unui cuplaj funcțional în ambele sensuri, și spre integrat și spre integrator, astfel încât să devină îndestulătoare sursele interne pentru dezvoltarea economico-socială a țării.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament