Resursele – în acest caz, cele energetice – au constituit dintotdeauna o
miză în jocul strategic. Limitarea accesului la resurse menține adversarul în
deficit de putere și poate reprezenta un avantaj serios în controlul acestuia.
De asemenea, crearea unei relații de dependență de o anumită resursă
„îndulcește” tonul dependentului în situațiile conflictuale, ba chiar îl poate
face să întoarcă ușor capul atunci când interesele furnizorului de resurse o
cer. Este o descriere oarecum simplificată și poate ușor simplistă a jocului pe
care îl regăsim în diverse regiuni ale lumii, a jocului din care se nasc
națiuni puternice și națiuni care… „întorc capul” și plătesc prețul
ignoranței.

Acest joc se joacă pentru perioade lungi de timp, cu actori multipli și
nu prea are reguli. El este acceptat tacit sub tratate și, uneori, alianțe,
este disimulat de indiferență sau chiar o oarecare răceală oficială. Se joacă
pe paliere unde dependentul are vulnerabilități, acolo unde costurile sunt mici
și rezultatele satisfăcătoare pentru cel care folosește resursa pentru a-și
crește puterea. Dependentul nu trebuie să sesizeze că este parte a unui astfel
de joc, iar atenția sa este voit îndreptată către alte subiecte. Dacă se
încăpățânează, o „criză” – politică, în primă instanță – schimbă actorii de
partea dependentului și jocul continuă.

Dacă ești abil, inteligent, inspirat și construiești continuu cu gândul
la rezultat ai șanse să câștigi sau măcar să nu pierzi. Este parte a jocului și
presupune definirea interesului propriu, identificarea amenințărilor,
monitorizarea acestora și contracararea lor prin diminuarea vulnerabilităților
sau întărirea propriilor poziții. Desigur, lupta se va muta, probabil, pe un
alt palier, însă o adaptare iterativă similară, de ce nu, cu ceea ce se
întâmplă în managementul riscurilor poate susține jocul în continuare. Obiectivul
de atins este simplu, diversificarea surselor pentru respectiva resursă și,
până este atins, „dansul” poate continua.

Dacă te pierzi în sloganuri și începi să te crezi providențial salvator
al câtorva procente de redevență sau impozit… vei ajunge, cel mai probabil,
să pierzi din vedere ansamblul și chiar să pierzi bani. La finalul jocului vei
fi dependent de cel care îți dă resursa – câtă vrea, cum vrea și, mai ales,
când vrea. Este posibil să nu înțelegi de ce resursa se scumpește, iar
dependența ta crește, deși „ai acționat corect, în interes național”. În fapt,
ai acționat exact cum cel care te-a pus în dependență a vrut să acționezi,
folosind-ți reminiscențele comuniste pe care le ții bine depozitate în minte
(nu ne vindem țara, resursele sunt ale poporului…). Biasul tău comportamental
a fost vulnerabilitatea pe care nici măcar nu ai identificat-o și pe care
cealaltă parte a reușit să o exploateze fără costuri și cu succes. Suplimentar,
poate ai încercat să obții și ceva beneficii personale, însă, la acest nivel,
ți-ai pierdut respectul partenerilor din momentul în care ai gândit așa ceva și
nu e de mirare dacă locul în care ajungi este fix acela pe care ai intenționat
să îl eviți printr-o negociere nepotrivită.

Dacă nu te pierdeai în sloganuri și înțelegeai că tehnologia nu este
disponibilă la colț de stradă, că parteneriatele se fac tocmai pentru că nu
ești în stare să aduci în discuție vreo capabilitate proprie de a ajunge la
resursa în cauză, că interesul tău este să dezvolți mult și profitabil utilizarea
resursei și nu să negociezi ceea ce nu ai (până la prima unitate de resursă
disponibilă nu ai nimic), atunci puteai să te gândești la câteva zeci de mii de
locuri de muncă, la maxima valorizare a resursei prin tehnologii moderne și
parteneriate în industria prelucrătoare, la orientarea către rezultatul final
și la creșterea puterii de negociere în fața actualului furnizor de resursa în
cauză. În acest mod, arătai lumii că ești deștept și patriot. Dezvoltai
industrii inexistente azi, generai un cadru sustenabil pentru existența unor
salarii mari, iar nivelul de trai general avea șanse să crească. Sau, după o
perioadă scurtă, puteai să te lauzi că cei 200.000 de copii români care se
culcă nemâncați seara nu mai există, pentru că ai realizat pentru ei, în numele
poporului tău, ceea ce e normal să își propună fiecare politician, înainte de
creștere economică sau îndestularea permanent înfometatei baze a partidului.

Nu, nu facem asta. Avem nevoie de bani din surse interne care să poată fi
dați discreționar către prietenii politici. Fondurile europene se dovedesc o
nucă tare în efortul de a menține coeziunea partidelor – sunt greu de dijmuit.
Cum ideile și programele nu fac doi bani în politica românească, s-a
împământenit ca cel care vrea susținere la centru să plătească „loialitatea”
celor care îl susțin. Și bugetul de stat a devenit insuficient, chiar dacă de
ani buni sunt sărăcite toate companiile de stat, o altă sursă de bani pentru
care nu prea trebuie dată socoteală. Deci, nevoia de bani care să nu însemne
bătaie de cap pentru cum sunt cheltuiți, bine motivată de o dragoste sinceră
pentru resursele naționale sunt premise suficiente pentru eșec.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI
Valeriu Ivan este analist la Centrul de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice.