De la reformele lui Cuza, anunțate și solicitate de Convenția de la Paris din 1858, care cerea explicit „desființarea privilegiilor și egalitatea în fața legii”, reformele mari pe care le-a făcut acest popor au avut la bază nu doar voința politică internă, suverană, ci și angajamente externe. Cel mai bun exemplu recent este integrarea euro-atlantică a României, care a pus suficientă presiune pentru ieșirea din neocomunism spre o democrație consolidată, cu o piață liberă pentru oameni, capital și idei.
Dincolo de frustrările acumulate, România a primit cea mai mare șansă de dezvoltare prin apartenența la Uniunea Europeană. Nu doar prin cadrul financiar multianual, ci și, iată, prin 30 de miliarde de euro alocate de Bruxelles pentru relansarea economică românească postpandemie. Dar aici nu vorbim (doar) de bani, ci și de șansa istorică de a moderniza România.
Constrânși de cerințele clare ale „tragerii” banilor din PNRR, noi, oamenii politici ai acestei țări, vom fi forțați să facem reformele majore, amânate de prea mulți ani. De la depolitizarea funcției publice și digitalizare până la reforma pensiilor, bugetare multianuală și prioritizarea investițiilor publice pe criterii obiective. Toate sunt necesare, dar poate cea mai importantă reformă pe care România și-o poate asuma vizează principalele motoare economice ale țării: orașele. PNRR poate însemna saltul către România metropolitană.
Să fie clar: dezvoltarea și urbanizarea merg mână în mână într-o economie liberă, peste tot în lume. Creșterea României din ultimii 20 de ani s-a concentrat în jurul orașelor – nu doar Capitala și principalii poli de creștere (de exemplu, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Craiova, Constanța etc.), ci și orașe secundare, reședințe de județ (de exemplu, Oradea, Reșița, Piatra Neamț, Bacău etc.).
Datele statistice ale Băncii Mondiale confirmă acest fapt: peste 98% din PIB-ul României este generat de zonele urbane de pe întreg cuprinsul țării. Mai mult decât atât, 73% din populația urbană a României trăiește la bloc, dar cartierele de blocuri construite în comunism au rămas, în mare parte, ca acum 30 de ani, poate doar cu unele spoieli sau reabilitări ale fațadelor. Iar reforma necesară este cât se poate de clară: regenerarea urbană. Toate proiectele majore de acest gen includ crearea de spații verzi, spații pietonale, spații partajate și scoaterea mașinilor de pe trotuare. Obiectivul e evident: creșterea calității vieții oamenilor, ceea ce înseamnă o economie locală mai puternică, deci investiții private mai mari, o forță de muncă mai atractivă, servicii publice mai performante.
Un alt aspect important vizează alocările de fonduri pe grupe de localități: o parte fixă și o parte variabilă, de exemplu în funcție de populație (65%). Este evident că un oraș ca Slatina nu poate primi aceeași alocare ca Iașiul, așa cum Piatra Neamț nu poate primi o alocare similară cu cea a comunei Dragomirești. Nevoile sunt diferite, iar resursele trebuie să meargă cu prioritate acolo unde dau cel mai mare randament.
De asemenea, avem nevoie de o abordare a proceselor de dezvoltare la nivel metropolitan. Trebuie să ieșim din paradigma clasică a împărțirii UAT-urilor în clasicele municipiu, oraș, comună, sat și să fim ancorați în dinamicile sociale actuale, care ne arată, de exemplu, că o comună suburbie a unui oraș, cum este Floreștiul pentru Cluj-Napoca, nu mai are nimic în comun cu mediul rural, cu zeci de mii de rezidenți și nicio diferență față de municipiul învecinat. În zonele periurbane este și cel mai mare deficit de infrastructură, care nu a ținut pasul cu dezvoltarea imobiliară și creșterea demografică.
Este nevoie de un stimulent prin PNRR pentru dezvoltarea de proiecte metropolitane și/sau periurbane, realizate în parteneriat, în condițiile în care dezvoltarea haotică a orașelor este unul dintre principalii contribuitori la creșterea emisiilor cu gaz de efect de seră din România. Proiectele trebuie să includă drumuri echipate cu benzi de transport public și pentru bicicliști, centuri verzi metropolitane (din 40 de reședințe de județ, doar 5 au peste 26 mp/cap de locuitor de spațiu verde – norma recomandată de CE), infrastructură de business conectată la nevoile zonei, precum și infrastructură educațională nouă, la toate nivelurile.
Reiau ideea că este nevoie de o flexibilizare a marjelor în care administrațiile locale pot crește taxele și impozitele, în funcție de nevoi. În prezent, o treime din veniturile bugetelor locale provin din trei taxe și impozite locale – teren, proprietate și taxa pe autoturisme. O reformă a Codului fiscal ar permite primăriilor din România să genereze o pondere mai mare a bugetului din surse proprii și să strângă venituri adiționale pentru investiții și servicii publice mai bune. La aceasta se adaugă și reforma cadrului achizițiilor publice, încă dominat de prezumția de corupție, ceea ce înseamnă proceduri greoaie, contestații și procese, în timp ce alte țări absorb fondurile pe repede înainte.
Iată doar câteva exemple de reforme majore, a căror necesitate va fi sigur înțeleasă de Comisie și a căror implementare va transforma România. Știu că în spațiul public sunt și mulți care trâmbițează că Europa ne impune una sau alta, că suntem condiționați sau restricționați, dar este momentul să facem un exercițiu de sinceritate: fără o asumare clară, clasa noastră politică și întregul sistem administrativ și birocratic nu s-au urnit prea ușor.
Așa că este momentul să mulțumim Uniunii nu doar că ne pune pe masă zeci de miliarde de euro, dar și că ne împinge de la spate să lăsăm lamentările și să ne apucăm de reforme. Putem avea astfel, până la finalul lui 2026, bazele României dezvoltate – România metropolitană.
