De la reformele
lui Cuza, anunțate și solicitate de Convenția de la Paris din 1858, care cerea
explicit „desființarea privilegiilor și egalitatea în fața legii”, reformele
mari pe care le-a făcut acest popor au avut la bază nu doar voința politică
internă, suverană, ci și angajamente externe. Cel mai bun exemplu recent este
integrarea euro-atlantică a României, care a pus suficientă presiune pentru
ieșirea din neocomunism spre o democrație consolidată, cu o piață liberă pentru
oameni, capital și idei.

Dincolo de
frustrările acumulate, România a primit cea mai mare șansă de dezvoltare prin
apartenența la Uniunea Europeană. Nu doar prin cadrul financiar multianual, ci
și, iată, prin 30 de miliarde de euro alocate de Bruxelles pentru relansarea
economică românească postpandemie. Dar aici nu vorbim (doar) de bani, ci și de
șansa istorică de a moderniza România.

Constrânși de
cerințele clare ale „tragerii” banilor din PNRR, noi, oamenii politici ai
acestei țări, vom fi forțați să facem reformele majore, amânate de prea mulți
ani. De la depolitizarea funcției publice și digitalizare până la reforma
pensiilor, bugetare multianuală și prioritizarea investițiilor publice pe
criterii obiective. Toate sunt necesare, dar poate cea mai importantă reformă
pe care România și-o poate asuma vizează principalele motoare economice ale
țării: orașele. PNRR poate însemna saltul către România metropolitană. 

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI