I. Era competiției între marile puteri

Avem nevoie, înainte să discutăm despre România și acest fenomen al competiției între marile puteri, să precizăm niște aspecte legate de marile puteri:
1) Avem puteri tradiționale și puteri emergente
2) Avem puteri care pot fi considerate mari de către România, care este încă un pitic în balanța globală
3) Instrumentele tradiționale de evaluare a puterii – PIB și armată – mai sunt importante doar într-o anumită măsură, noi aspecte fiind mai influente
4) Există puteri care se manifestă competitiv global, dar există și puteri care cooperează cu multiple tipologii de actori și care, pentru unele, putem afirma că se constituie în punți și pivoți pentru noul sistem global de relații de putere.

 1) Puterile tradiționale sunt considerate a fi SUA și Rusia, ortodoxia relațiilor internaționale aducând acum și China pe același plan. Rusia este un caz deosebit – nu are o economie relevantă la nivel global, altfel, Spania și Italia ar fi considerate mari puteri – dar se manifestă ca o mare putere, iar asta ține de cunoașterea și capacitatea folosirii instrumentelor de care dispune pentru a avea un impact semnificativ global. De asemenea, dacă în România și în universul NATO ne-am obișnuit să vorbim de Rusia singură, ar trebui de acum înainte să începem să vorbim despre tandemul Rusia-China, unde China asigură capabilitățile financiare și de soft power, în timp ce Rusia asigură adâncimea (depth of field) și capacitatea de proiecție a puterii. În plus, Rusia are o cunoaștere cu câteva ordine de mărime superioară Chinei când vine vorba de experiență de luptă și de planificare-implementare de activități militare și de securitate – pe care nu le oferă Chinei (față de care are propriile reticențe, inclusiv demografice legate de Siberia), dar pe care le poate pune la dispoziție la nevoie.

Între puterile emergente avem țări precum India, Singapore, Emiratele Arabe Unite. Pentru scopul poziționării României, ne vom limita doar la aceste exemple. Ar mai fi un caz interesant care merită o discuție: Arabia Saudită, care are potențialul, dar încă nu a dus la final niciuna dintre măsurile strategice anunțate pentru a deveni o putere a secolului XXI. Cele patru țări menționate au caracteristici asemănătoare: au resursele financiare și mobilizarea politică și strategică pentru a atinge niveluri de performanță ce le-ar clasifica drept puteri. Singapore este în stadiul de maturitate – deja a implementat măsuri succesive care i-au adus succes militar, educațional-științific, economic, politic și de strategie. Arabia Saudită abia începe acest parcurs. India, care lucrează mai mult prin intermediul corporațiilor și la nivel descentralizat, are un potențial latent foarte mare; cu un nivel al educației în creștere semnificativă și o populație preponderent tânără, poate candida fără emoții la statutul de „putere nedoritoare” (unwilling power) – nu își dorește statutul de putere, dar ajunge să se achite de acest rol într-un fel sau altul. Emiratele Arabe Unite, cu o populație tânără, din ce în ce mai educată, și cu o participare din ce în ce mai mare a femeilor (putem considera practic o dublare a populației active prin această reformă socială), au implementat deja o serie de măsuri și dovedesc că planificarea lor strategică susține ambițiile de dezvoltare ale țării.

Uniunea Europeană este mare putere, economic vorbind, dar nu are încă un filon identitar puternic ca uniune, raportându-ne încă la ideea de state membre, iar ca putere militară comună încă mai e mult până departe. Foarte multe depind de felul în care Uniunea va trece de provocările anului 2019, iar o direcție cât de cât clară nu vom avea până nu vom vedea compoziția noii Comisii și direcțiile strategice.

2) (Relațional) Este foarte important pentru România să înțeleagă că un dialog cu doar 2-3 dintre marile puteri nu este suficient. Pe de o parte pentru că nu are ce să promită care să aibă o greutate suficientă pentru coloșii globali, și doi, pentru că nu avem un istoric (track record) care să ne descrie drept un pilon de stabilitate (cum de exemplu putem afirma despre Israel – în contextul său, desigur). Astfel, pentru a fi relevantă în rețelele și cluburile globale, România trebuie să acționeze stratificat, cu abordări și strategii specifice fiecărui palier și grup de țări, dar care la final să aibă o coerență și să susțină interesele și demersurile marilor verticale – adică poziția sa în relație cu giganții planetei.

Deși unele state au un avans, acesta nu este definitiv – căci și digitalul și capitalul uman sunt în perpetuă evoluție prin natura lor. De aceea, orice țară care reușește să dezvolte și să utilizeze capacitățile din aceste două domenii intră automat pe radarul și harta țărilor care merită luate în calcul și «ținute aproape».

România a moștenit de la gândirea sovietică (și europeană) o slăbiciune – și anume opțiunea alegerii cu aparentă permanență. Nu de puține ori am văzut în istorie că țările care s-au considerat superioare cultural și/sau economic nu au investit cu adevărat în crearea de relații bilaterale sau multilaterale cu țări (aparent) modeste. Or, această lume a alegerilor cu aparentă permanență s-a încheiat. În această era de reconfigurare a rețelelor globale, fiecare nod (țară) câștigat și fiecare rețea în care participi constructiv reprezintă un pas în plus pe care-l facem ca țară către locul unde se iau deciziile. Exemplele cele mai interesante la începutul secolului XXI sunt de fapt două platforme politice – căci despre asta vorbim, relevanța politică – ASEAN și Uniunea Africană. În condițiile în care cele două organizații internaționale reprezintă fiecare în parte undeva la 1 miliard de persoane, dar comparativ cu China, SUA și UE au fost întotdeauna actori economici modești, putem vorbi de o manevrare politică și de o strategie, din partea amândurora, care au făcut ca marile puteri să dorească să se lupte pentru influență politică asupra ansamblului. Alternativa ar fi fost încercarea de dezbinare și relații bilaterale cu fiecare membru în parte – ceea ce se întâmplă din ce în ce mai puțin, statele membre descoperind că există o putere de influență mai mare atunci când își mențin împreună o poziție. UE știe acest sentiment prea bine și de aceea încearcă de exemplu recent să obțină o poziție comună față de Beijing, fără însă a privi China cu ochelari ostili americani.

De aici România poate învăța că primul loc unde trebuie să își câștige legitimitatea și influența este Uniunea Europeană – dar că simpla calitate de membru nu este suficientă pentru asta. Al doilea lucru este că trebuie să participe relevant în multiple formate multilaterale. Aceste două puncte nu sunt concomitente, ci se susțin reciproc – deci trebuie implementate concomitent. Dacă pare evident ceea ce zic, este bine – înseamnă că avem o citire similară a stării lumii, dar totuși diferită de cea a politicii românești de câțiva ani încoace, căci, după evitarea unui șoc economic în perioada 2008-2012, România pare să fi abdicat orice fel de rol și ambiție internațională. Există o discrepanță între discursul oficial și realitatea din teren: spunem de exemplu că suntem lider regional, fără a aloca resurse serioase de influență în regiune. La fel, raportat la Bruxelles și „străinătate” se remarcă mai degrabă un discurs frustrat decât amprenta unei viitoare ambiții dublate de acțiuni inteligente de șarm și influență.

3) (Noi instrumente/criterii) Digitalul și inovația, intangibilul și puterea creierelor, acestea sunt noile măsuri după care, mai degrabă, sunt
considerate puteri țările lumii în această nouă eră. Acestea trebuie să vină pe niște fundamente – de exemplu, mâncare suficientă și sănătoasă pentru populație, un mediu ecologic propice continuării vieții și un minim de adecvare și funcționare socio-economică – vorbim de electricitate și conectare la internet, dar poate și de un pic de căldură și infrastructură de transport. Dincolo de aceste praguri minime, vorbim de o dezvoltare superioară, de confort de viață etc. Dar nu sunt ceea ce face ca o țară să fie o putere.
Revenind la noile criterii, vestea bună este că deși unele state au un avans, acesta nu este definitiv – căci și digitalul și capitalul uman sunt în perpetuă evoluție prin natura lor. De aceea, orice țară care reușește să dezvolte și să utilizeze capacitățile din aceste două domenii intră automat pe radarul și harta țărilor care merită luate în calcul și „ținute aproape”.

4) (Pivoți/poduri) European Gateway, încerca în urmă cu 6-7 ani să se branduiască România, dar o poartă între ce și ce? Și, mai ales, cu ce infrastructură, căci nu mișcăm nici cu Belt and Road, nici cu Three Seas Initiative, nici cu PPP? Foarte rar se mai întâmplă în ziua de astăzi ca o conceptualizare geografică să mai fie relevantă. Acestea sunt relevante când vorbim de operațiuni militare și de gâtuiri economice (chokepoints), cum ar fi Canalul Suez, Hurmuz și diverse strâmtori. Dar la nivel de influență globală și a fi în cărți, dacă nu beneficiezi de Dardanele sau altele pe teritoriul tău, nu ești nimic, dacă nu prezinți aspecte de relevanță specifice noii ere. Dacă o modalitate de relevanță ține de potențialul uman și digital, o alta ține de felul în care te poți face util altora și dacă reușești să câștigi încredere pentru ca alții să apeleze la tine. Este un aspect relevant pentru România, care nu mai are influența din anii 1960-70 în relație cu Iranul, lumea arabă sau Africa, chiar dacă la conferințe ne place din când în când să ne amintim de acest trecut mitologic glorios, când România a marcat puncte în „diplomația ping-pong”. Pentru a cadra un pic lucrurile: ar apela Rusia, China sau SUA la România pentru a negocia JCPOA (tratatul cu Iranul) sau pentru a rezolva un conflict în Marea Galbenă, a Japoniei sau Marea Chinei de Sud? La o scală mai mică – conferința de pace pentru Crimeea ar avea loc la București (sau la Sibiu)? Polonia a încercat un summit pe Iran și nu i-a ieșit, deși acum e mai puternică și mult mai influentă ca România extern. Deci, să lăsăm nostalgiile și să reîncepem să construim.

Exemplu pivot: Japonia (linch pin), ax multilateral între SUA (relație comercială și de securitate specială), UE (cel mai mare FTA – o extensie, practic, a Pieței Unice Europene) și Asia (prin două formate: TPP2 și ASEAN+3). Japonia devine, astfel, unul din cei mai importanți actori globali.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament