Anul acesta Forumul Economic Mondial de la Davos a adus în discuție principala – cred eu – provocare pe care o are omenirea aruncată de ea însăși în vâltoarea celei de-a patra revoluții industriale. Și anume: cum oare vor ști și reuși oamenii să construiască „o nouă arhitectură” în era acestei a patra revoluții industriale, arhitectură care să conducă lumea în „globalizarea 4.0” și care să poată contracara dezvoltarea mai multor situații politice „neconvenționale” în câteva dintre cele mai dezvoltate țări, dar și în economii în curs de dezvoltare.

Forumul de la Davos – ajuns să fie considerat el însuși un simbol al globalizării – pune în spațiul public o idee importantă: aceea că liderii lumii pot și trebuie să se asigure că „globalizarea 4.0” nu va lăsa pe nimeni în urmă. Dacă globalizarea nu se va face cu mai multă siguranță în mod egal pentru toată lumea, „nu va supraviețui, dar nici nu va merita să supraviețuiască”. Pilonul de sprijin al încrederii în societate este sentimentul că viața merge spre mai bine, nu spre mai rău. Dar în prea multe economii se manifestă din ce în ce mai acut frustrarea că oportunitățile oferite generației tinere mai curând dispar decât se dezvoltă. Deopotrivă în economiile avansate cât și în cele emergente trebuie construit un nou contract social care să restaureze sensul unui scop comun al întregii societăți umane, precum și securitatea economică de bază pentru fiecare dintre cetățenii ei. Oameni se întreabă cum anume ne putem asigura că noile tehnologii mai curând vor ajuta umanitatea să înflorească și să se dezvolte economic, în loc să sădească și să crească divizare, frustrare și nemulțumire.
Din ce în ce mai mulți lideri politici seamănă vânt din ce în ce mai des. La Londra, promotorii Brexitului au aruncat sămânța discordiei și astăzi nu sunt siguri deloc că au ce să mai culeagă. La Paris, președintele Macron și-a jucat fără de succes ultimele sale atuuri semănând la rândul său vânt: „dezbaterea națională” nu a avut loc, amenințările guvernului și intervențiile în forță nu au avut efect, protestele „vestelor galbene” ne arată o Franță mai dezbinată ca oricând. Cu fiecare zi ce trece, Germania trăiește sfârșitul unei epoci: retragerea treptată a Angelei Merkel se suprapune peste o schimbare de paradigmă în modelul economic și politic occidental, în care echilibrul, consensul și moderația fac locul curentului naționalist-populist, protecționist, unilateralității. La Roma și la Varșovia, lideri politici anunță cu emfază o posibilă alianță eurosceptică, dar și o „nouă primăvară europeană”. De la Budapesta, Orban privește cu mult mai mult interes spre Kremlinul lui Vladimir Putin decât spre echipa lui Jean-Claude Juncker din clădirea Berlaymont din Bruxelles. Iar oamenii trăiesc astăzi sentimentul că au fost lăsați la periferie și se simt „excluși din sistem”. Cei care exploatează perfect această frustrare sunt politicienii care au îmbrățișat populismul, sunt naționaliștii și protecționiștii. Direct vizate de atacul acestora sunt corporațiile multinaționale care trag totuși după sine un uriaș siaj de liliputane firme antreprenoriale.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament