Președintele României, domnul Klaus Werner Iohannis, a declarat că statul român este un „stat eșuat”.
O declarație de-a-dreptul șocantă care, mai mult ca sigur, va ocupa un loc central în orice analiză a președinției domniei sale. Orice conducător al unei țări, fie el monarh sau președinte, nu trebuie să uite nicio clipă importanța poziției pe care o ocupă, cel mai bine caracterizată de Louis XIV prin celebra frază „L’Etat c’est moi”.
A făcut domnul președinte Iohannis o gafă politică monumentală când, implicit, a recunoscut că în calitate de șef al unui stat eșuat este și domnia sa eșuat? Poate că nu a realizat gravitatea acestei situații sau nici nu i-a păsat de consecințele unei astfel de declarații, considerând că „eșuarea” nu are nicidecum legătură cu domnia sa, ci doar cu incapacitatea românilor de a se guverna. Doar circulă în Occidentul european teza conform căreia românii sunt un fel de „Africa albă”, neguvernabili, aidoma unor națiuni africane.
Sau poate domnul președinte a făcut un gest de curaj și responsabilitate, zicând lucrurilor pe nume chiar cu riscul de a-și recunoaște propriul eșec? Desigur, recunoașterea propriului eșec în calitate de șef al statului ar fi dus în alte țări la demisia imediată sau în Japonia chiar la harakiri, dar nu trebui să ne comparăm cu alte țări. La noi, demisia nu se practică, harakiri, nici atât, deci să analizăm ceea ce a declarat președinte și nu ce ar fi putut sau trebuit să facă după șocanta sa declarație.
Are dreptate domnul președinte Iohannis? Recunoaște domnia sa un crunt adevăr atunci când afirmă că România este un stat eșuat?
De fapt, ce se înțelege prin „stat eșuat”?
Conform „Encyclopaedia Britannica”: „Statul eșuat este un stat care nu este capabil să îndeplinească cele două funcții fundamentale ale statului-națiune suveran în contextul sistemului mondial modern: nu poate exercita autoritate asupra teritoriului și poporului său și nu își poate proteja granițele naționale. Capacitatea de guvernare a unui stat eșuat este atenuată astfel încât nu poate îndeplini sarcinile administrative și organizatorice necesare pentru a controla oamenii și resursele, oferind doar servicii publice minime. Cetățenii săi nu mai cred că guvernul lor este legitim, iar statul devine ilegitim în ochii comunității internaționale.
Un stat eșuat este compus din instituții slabe și defectuoase. Adesea, executivul abia funcționează, în timp ce legislativul, sistemul judiciar, birocrația și forțele armate și-au pierdut capacitatea și independența profesională. Un stat eșuat suferă din cauza prăbușirii infrastructurii, a unităților educaționale și sanitare și a deteriorării indicatorilor de bază ai dezvoltării umane, cum ar fi mortalitatea infantilă și ratele de alfabetizare. Statele eșuate creează un mediu de corupție înfloritor și rate negative de creștere, în care activitatea economică onestă nu poate funcționa.
Dinamica care duce la eșecul statului și la agravarea acestora este variată, inclusiv războiul civil, violența etnică sau genocidul, precum și comportamentul guvernamental și birocratic agresiv. Eșecul statului se propagă în grade și este adesea o funcție atât a prăbușirii instituțiilor statului, cât și a colapsului social. Un stat puternic oferă garanții de bază cetățenilor săi și altor persoane aflate sub jurisdicția sa în cele trei domenii interdependente ale securității, economiei și politicii. Un stat eșuat nu poate menține monopolul asupra utilizării legitime a resurselor, a violenței și nu poate minimiza conflictele interne. Nu poate formula sau pune în aplicare politici publice pentru a construi în mod eficient infrastructura și a furniza servicii sau politici economice eficace și echitabile. În plus, nu poate asigura reprezentarea și emanciparea politică a cetățenilor săi sau nu poate proteja libertățile civile și drepturile fundamentale ale omului. Astfel, eșecul statului se manifestă atunci când un stat nu mai poate oferi securitate fizică, un mediu economic productiv și un sistem politic stabil pentru poporul său”.
În prezent, există state care pot fi considerate eșuate, dar clasificarea oficială internațională preferă termenul de „state vulnerabile”, ceea ce înseamnă că, dacă nu se vor efectua schimbări radicale, vulnerabilitatea poate deveni eșuare.
Astfel unele dintre statele cel mai în pericol de a eșua în perioada imediat următoare sunt Nicaragua, Brazilia, Sudan și Coreea de Nord, din cauza corupției. State precum Libia și Irak sunt în pericol de a eșua din cauza unor tensiuni politice. Alte state, inclusiv Nigeria și Nepal, sunt în pericol din cauza colapsului democratic. State precum Irak, Yemen și Turcia sunt în pericol pentru conflictele religioase și etnice.
În acest sens, „World Population Review 2021” calculează un indice al vulnerabilității (Fragile States Index) care situează țările pe o scară a pericolului de a deveni „eșuate”, de la zero la infinit.
Astfel, cel mai mic pericol de a eșua ar exista în Kuweit (3,2), urmat de Finlanda (16,9), Elveția (18,7), Suedia (20,3), Germania (24,7), Franța (32), Marea Britanie (36,7), SUA (38), Polonia (42,8), Italia (43,8), România (47,8), Moldova (67,1), Belarus (68,2), Ucraina (71), China (71,1), Brazilia (71,8), India (74,4), Rusia (74,5), Israel (76,5), Turcia (80,3), Iran (83 ), Liban (85 ), Somalia (112,3), Yemen (113,5).
Urmărind elementele cuprinse în definiția „Encyclopaediei Britannica” nu putem considera actualul stat român ca fiind „eșuat”, dar nici nu putem exclude faptul că anumite elemente pot fi considerate „în evoluție”, ceea ce ne-ar putea ridica gradul de vulnerabilitate. Indicele de vulnerabilitate acordat României în 2021 (47,8) ne situează la mijlocul rankingului de apreciere, dar sunt semnalate tendințe de creștere ale unor fenomene de vulnerabilitate considerate de natură structurală a căror dinamică este însă accelerată de efectele pandemiei.
Astfel, asistăm la prăbușirea politicilor de sănătate publică și a infrastructurii unităților sanitare, ca și a deteriorării indicatorilor de bază ai dezvoltării umane, cum ar fi mortalitatea infantilă și ratele de alfabetizare și analfabetism funcțional. S-a accentuat fenomenul de neîncredere a populației în capacitatea guvernului și a instituțiilor statului de a preîntâmpina și combate efectele crizei sanitare și economice, se pierde motivarea pentru dezvoltarea personală și a carierei în țară, ceea ce determină migrarea forței de muncă. Devine din ce în ce mai evident faptul că statul român nu poate menține monopolul asupra utilizării legitime a resurselor naționale și nu poate formula sau pune în aplicare politici publice pentru a construi în mod eficient infrastructura și a furniza servicii sau politici economice eficace și echitabile. Există suspiciuni la nivelul populației privind corupția clasei politice și a aservirii politice a justiției în condițiile în care aceasta nu acționează în cazul unor ilegalități în utilizarea banilor publici sau în cazul unor fraudări dovedite ale procesului electoral.
Dacă președintele Klaus Werner Iohannis a avut în vedere evoluția îngrijorătoare a acestor elemente de vulnerabilitate în ultima perioadă, marcată de efectele pandemiei, atunci am putea înțelege sensul afirmației sale privind eșuarea statului român. Putem presupune că dramatismul extrem al valului 4 pandemic, marcat de un număr extrem de mare de infectări și decese, a generat duritatea extremă cu care șeful statului a caracterizat starea statului pe care îl conduce deja la al doilea mandat.
Analiza stării de spirit a președintelui care, se pare, a condus la caracterizarea statului român ca fiind eșuat – chiar de către cel care îl conduce – este mai puțin importantă deoarece, în lumea politică și diplomatică, declarațiile la nivel înalt nu se evaluează prin stările emoționale sau de spirit ale celor care le fac, ci prin ținuta obligatorie de realism, responsabilitate și obiectivitate impusă de înălțimea funcției ocupate.
Este motivul pentru care mediul economic internațional va aprecia declarația ca fiind nu doar o expresie a stării de spirit, ci și ca pe o dovadă a realismului cu care președintele țării analizează situația propriei țări.
Dând Cezarului ce este al Cezarului trebuie să recunoaștem că declarația domnului președinte poate fi mai importantă pe termen mediu și lung decât pare că este pe termen imediat.
Din punctul meu de vedere, declarația poate fi considerată un violent semnal de alarmă asupra pericolelor pe care le putem avea în viitorii ani.
Desigur, depinde cum a fost ea percepută la nivelul decidenților politici și cum va fi transpusă în viitoarele platforme electorale și programe de guvernare, dar ar trebui măcar să atragă atenția asupra unor elemente de vulnerabilitate care se cer imediat remediate pentru a nu pune România în situația ca în viitorii ani să treacă de la vulnerabilitate la eșuare. Problemele apar nu doar la nivelul funcționării instituțiilor statului, ci și în ansamblul societății românești.
Astfel, conform unei analize realizate de Brăduț Bolos („Criză economică sau nu”, HotNews 16/10/2021) elementele de evidentă vulnerabilitate sunt în prezent:
„Sistemul de sănătate în contextul COVID delta. Cifrele zilnice arată că sistemul de sănătate eșuează pe mai multe niveluri, la capitolul prevenție (rata de vaccinare foarte scăzută), la capitolul management strategic (insuficiența paturilor de ATI), la capitolul managementul focarelor epidemiologice (ratele care definesc incidența și mortalitatea COVID sunt peste orice niveluri acceptabile).
Sistemul de prevenție financiară (Autoritatea de Supraveghere Financiară). Falimentul City Insurance, nici mai mult, nici mai puțin decât liderul pieței RCA din România, este exact fenomenul pe care ASF trebuia să-l prevină. Ceea ce vedem acum că se întâmplă cu prețul RCA este absolut halucinant.
Piața Energiei (ANRE, Ministerul Energiei). Creșterea prețurilor în sine nu ar fi atât de mult o problemă, dacă nu ar fi un șoc prin ratele fără precedent. Trebuie spus că acest fenomen este internațional, și afectează foarte grav întreaga Uniune Europeană, dar, chiar și așa, pentru o țară cu resurse proprii de energie semnificative, șocul internațional nu este absorbit de nimic.
Sistemul de finanțe publice (bugetul – Ministerul de Finanțe). La această dată nu există nicio informație privind bugetul pe 2022. În acest moment, conform legii finanțelor publice trebuia să fie un proiect de lege depus la Parlament.
Sistemul monetar – piața monetară. Inflația a ieșit din parametri. Din acest moment metoda anticriză de a „pompa bani” este din ce în ce mai puțin eficientă, sau este chiar contraproductivă. Ce se va întâmpla cu prețurile dacă se aruncă pe piață banii PNRR? Mai mulți bani, în acest context, sună foarte periculos, atât de mulți bani pot sparge venele sistemului financiar românesc.
Sistemul politic (sistemul electoral). Ultimele alegeri au fost un record de absenteism la vot. Dacă trendul continuă, se vor alege parlamentarii între ei.
Sistemul politic (coaliția de guvernare). Tocmai am asistat la prăbușirea unui guvern care ar fi trebuit să asigure o guvernare stabilă”.
De la vulnerabilitatea la eșuarea statului român drumul nu este lung.
În afara elementelor de vulnerabilitate, accentuate de pandemie, statul român suferă de o vulnerabilitate structurală.
Structural, economia sa se află în cea mai mare parte în stadiul manufacturier al revoluției industriale, ceea ce face ca într-o manieră cronicizată valoarea adăugată produsă să fie sub nivelul celei produse în economii care reușesc să treacă în stadii superioare ale revoluției caracterizate de prioritatea cercetării-dezvoltării și a digitalizării. Raportul dintre ramurile producătoare de materii prime și cele prelucrătoare este în defavoarea celor din urmă, ceea ce menține o periculoasă dependență de import și de creditarea externă. Dezvoltarea economică devine din ce în ce mai dificilă din cauza carenței de forță de muncă adaptate la noile condiții de competitivitate impuse de piața globală. Se mențin mari deosebiri și decalaje de dezvoltare între zonele și regiunile țării.
Vulnerabilitatea structurală a statului român este specifică unei economii slab dezvoltate raportate la media parametrilor europeni ai dezvoltării.
O economie slab dezvoltată este cel mai propice mediu de transformare a vulnerabilității statului în eșuarea acestuia.
Parafrazând o întrebare devenită celebră, ne putem întreba și noi: a trebuit să moară atâția români ca să se realizeze la cel mai înalt nivel al politicii românești pericolul eșuării statului?
