Să fim onești cu noi înșine: nu ne plac strategiile, pentru că sunt doar niște tomuri de hârtie cu fraze frumoase, dar goale de conținut, care sunt citite de puțini în afară de cei care le-au scris, pe care nimeni nu le mai urmărește ca să vadă ce s-a făcut și ce nu și din care nimeni nu învață nimic.
În cultura politico-administrativă a României, strategia nu este același instrument de management public pe care îl vedem impregnat în practica altor țări. Da, veți spune că iar ne comparăm cu alții ca să arătăm că suntem ultimii din Europa. Totuși, sunt și pe alte meleaguri multe exemple de strategii – din sfera publică sau din mediul privat – care au eșuat sau care nu au dus la așteptatele schimbări în bine. Despre cauze putem citi mii de articole și cărți de referință.
România a avut – oare o mai are? – o strategie de dezvoltare durabilă la orizontul anului 2030, strategii sectoriale de reformă, o strategie de competitivitate, de apărare a țării, de achiziții publice, o strategie anticorupție și multe, foarte multe programe.
Cele mai multe dintre ele sunt un răspuns la cererea expresă a Uniunii Europene, ca o condiționare a accesului la finanțare și de conformare cu prevederi ale Tratatului de Aderare sau cu alte instrumente legale. Așadar, le facem pentru că trebuie și nu că avem impregnată în ADN vreo genă specială. Iar dacă prin fața vitrinei cu strategii trec pasionați ai domeniului, se vor găsi mulți dintre ei să spună că „țara nu are viziune”, „nu are strategie” și că musai trebuie una nouă, mai inteligentă, mai cuprinzătoare și mai lungă, pentru că realitățile sunt altele și cele vechi au avut lipsuri mari. De obicei, astfel de strategii sunt dospite luni la rând, altele sunt așteptate cu anii.
Pe lângă strategii, avem programe. Spre exemplu, un Program Național de Reformă pentru anul 2018 și un Program de Convergență pentru perioada 2018-2021, recent aprobate de Guvern. Proiectul de țară promis de Președinție nu are un termen limită pentru a fi adoptat, deși nu este clar cine îl va adopta și cum se va putea transforma într-un set de acțiuni concrete. Avem și un Program de guvernare, în care sunt amintite alte zeci de programe. Primele sunt o obligație asumată în relație cu Uniunea Europeană, ultimele sunt ambiții neaoșe.
Când o strategie sau un program cuprinde între coperte undeva cam la 100 de pagini sau mai mult, tinde să își piardă din coerență, tinde să devină „o listă de cumpărături”, greu de cuprins cu mintea și greu de gestionat.
Punerea în centrul țintei a anului 2020 nu înseamnă că suntem în mod necesar conformiști. Nici Europa nu e mai originală. În această lună marcăm 8 ani de la adoptarea de către Consiliul European a Strategiei Europa 20201, care se dorea a fi o strategie de creștere a Uniunii Europene pentru decada 2010-2020. Curând după finalul acestui orizont de timp, Parlamentul European, Consiliul și Comisia Europeană vor avea pe masă și vor prezenta public evaluarea acestei strategii, așa cum a fost evaluarea intermediară din anul 20142 care a fost supusă consultării publice în anul 2015, ca o premisă a unei noi orientări a politicilor europene pentru încă 10 ani.
Birocrația de la Bruxelles ne-a obișnuit în ritmul și abordarea ei plicticoasă să construiască și să pună în aplicare instrumente care să lege procesul de elaborare a strategiilor și politicilor de cel de evaluare a lor, pentru a demonstra „europeanului de rând” în ce măsură agenda politicienilor coincide cu propriile sale preocupări, îngrijorări și interese și, mai ales, dacă promisiunile se concretizează în efectele sociale dorite.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament