Nevoia de model economic a fost des enunțată în discursul politic românesc al ultimelor decade. Să ne amintim că se vorbea despre copierea modelului suedez sau chiar japonez, despre preluarea modelui german de după război al economiei sociale de piață, iar, în anii mai recenți, despre modelul polonez.
Multe dintre neajunsurile economiei și societății noastre au fost puse pe seama „lipsei de model”.

Neajunsuri au fost și încă sunt, dar, din punctul meu de vedere, nu din lipsă de model, ci, paradoxal, tocmai datorită existenței modelului.
Consider că, încă din 1990, România a avut și a implementat modele economice de dezvoltare economică și socială.

Voi explica de ce consider acest lucru, dar, mai întâi, precizez că atunci când vorbesc despre model economic și social nu mă refer la ceea ce numim modele teoretice și empirice, căci, așa după cum se știe, există aceste două categorii majore ale modelelor. Modelele teoretice sunt proiectate pentru a trage concluzii verificabile cu privire la comportamentul economic pe ipoteza că agenții caută să realizeze cât mai mult posibil obiectivele specifice în limitele constrângerilor definite în model (de exemplu, bugetul). Ele dau răspunsuri calitative la probleme cum ar fi efectele asimetriei informațiilor sau a modului cum se poate răspunde la disfuncționalități ale pieței.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament