La începutul lui 2017, matematicianul american Peter Turchin anunța, după calcule cu ecuații, că lumea occidentală „așa cum o cunoaștem” va dispărea în anii 2020. În 2016, filozoful francez cu mare succes editorial și de public, Michel Onfray, decreta în cartea sa „Decadența” „moartea Occidentului”. Iar fostul ministru francez de Externe, Hubert Vedrine, aprecia de curând că „în Occident, a sunat ora unui inventar serios asupra noastră înșine”. Occidentul – spunea el – trebuie să recunoască faptul că nu mai poate stăpâni lumea.
Un om de știință, un filozof și un om politic prevestesc așadar sfârșitul apropiat al lumii occidentale. Nu sunt însă nici primii, nici ultimii care o fac. „Exces de pesimism? Delir apocaliptic?” – se întreba un ziarist vest-european.

Țărmurile atlantice se îndepărtează

Un răspuns s-ar putea da parafrazându-l pe Mark Twain: zvonurile despre sfârșitul Occidentului sunt întrucâtva exagerate. Dar o doză de adevăr există. Începutul lui 2017 a consemnat o regretabilă despărțire de ape între cele două mari puteri occidentale ale lumii: Statele Unite și Germania. Prăpastia nu este una chiar atât de ușor de acoperit, criza nu este doar una conjuncturală, așa cum s-a mai întâmplat în cei o sută de ani câți se numără chiar în acest moment de la instituirea unor relații temeinice și consistente între America și Europa, mai întâi prin participarea Americii la Primul Război Mondial, apoi prin atâtea și atâtea alte confluențe și influențe reciproce, preponderent benefice însă, între cele două continente și realități geopolitice. Simplificând, s-ar putea vorbi de un adevărat „război ideologic” interoccidental: între izolaționismul și protecționismul american, pe de o parte, și deschiderea și liber-schimbismul vest-european, pe de alta. Dar și între bi- și multilateralism, între interes național și valori/cauze comune etc.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament