Spațiul extins al Mării Negre redevine tot mai interesant sub raport geopolitic. Interesant neînsemnând neapărat favorabil, benefic, ci tot mai de luat în seamă, evaluat, pe cât posibil administrat și valorificat – desigur, în competiție – căci Marea Neagră reintră în jocurile planetare de reașezare a echilibrelor de putere puse în mișcare de marile schimbări din anii 1989-1991.
Extinderea NATO și a UE până pe țărmul vestic al Marii Negre, revenirea în forță a Rusiei în acest spațiu maritim prin anexarea Crimeei și războiul din Ucraina, distanțarea tot mai evidentă a Turciei de lumea euroatlantică și instituțiile ei, iar apoi prezența permanentă, prin rotație, în această regiune a forțelor NATO și, mai nou, lansarea Inițiativei celor trei Mari – și summitul ei din toamnă, de la București, dar și noua linie politică a Washingtonului, de implicare directă și masivă a Statelor Unite în evoluțiile din spațiul pontic, au dat contur pregnant și culori vii acestui areal pe hărțile strategice din marile cancelarii politico-diplomatice ale lumii.
Sinergia Mării Negre este prinsă în acest moment într-un angrenaj competitiv și de rivalitate profund solicitant, încărcat de tensiuni și incertitudini, dar și de proiecte promițătoare și speranțe într-un reviriment spectaculos al acestei zone, în plan economic, energetic, de afaceri, turistic, ecologic etc.
„Spațiu maritim închis, devastat de poluare, perceput uneori că o zona marginală, Marea Neagră se află, cu toate acestea, în miezul redefinirii unor mize strategice majore, unde se tratează noile raporturi de forțe între Uniunea Europeană, Rusia, Turcia, Caucazul și statele din Asia Centrală și Orientul Mijlociu”. Din acest tablou, alcătuit de doi autori francezi, Jean-Arnault Dérens și Laurent Geslin, într-o carte apărută în 2018 la Paris sub titlul, „Acolo unde se amestecă apele. La marginile Europei” (și el simptomatic despre o anumită viziune vest-europeană), lipsesc totuși protagoniști esențiali din zonă: Statele Unite și NATO, care își fac tot mai simțită prezența în arealul pontic, devenit segment sudic al flancului estic al Alianței Nord-Atlantice. Cei doi autori rămân printre – este de sperat – tot mai puținii occidentali pentru care Marea Neagră continuă să rămână un spațiu mai degrabă aproximat decât știut, ca să nu spunem o prelungire în spațiu și timp al aberantului ținut al lui Dracula.
Este, însă, la fel de adevărat că astăzi dinamica geopolitică plasează Marea Neagră pe linia de contact dintre spațiul euroatlantic de cel eurasiatic, în continuitatea celebrei – și nu o dată de tristă amintire – fâșii central-europene dintre Germania și Rusia, numită, în ultimul secol, când Intermarium, când „cordon sanitar”, când „Cortina de fier”, când linie de ciocnire a civilizațiilor etc. Lunga paranteză de rememorare istorică a avatarurilor acestei zone așezate la confluența câtorva continente, religii, culturi, centri de putere, la încrucișarea unor trasee și proiecte comerciale, energetice etc. este menită să pună în evidență, o dată mai mult, complexitatea problemelor ce trebuie înfruntate pentru gestionarea favorabilă a acestui spațiu și să sublinieze semnificația deosebită a relansării unor inițiative mai noi de conlucrare și cooperare în regiune, cum sunt Inițiativa celor două mări, lansată de Polonia și Croația, și Formatul București 9 (sau B9), lansat de România. Demersuri complementare, căci primul are caracter preponderent de apărare și securitate, iar celălalt unul de cooperare în diferite domenii ale dezvoltării. Și, fapt important, aceste două inițiative includ ca parte integrantă și spațiul Mării Negre, altfel greu de cuprins în formate instituționalizate interstatale, cel puțin în actuala conjunctură europeană și internațională. Dacă formulele de cooperare în zona Mării Negre din timpul războiului rece au fost mai degrabă formale (pentru a nu spune sterile) – ca de pildă Cooperarea Economică în Zona Mării Negre –, începutul anilor ’90 profila un fel de condominium ruso-turc în acest spațiu, pentru că după cooptarea României și Bulgariei în (dar și distanțarea Turciei de) NATO și revenirea preponderentă a Rusiei post-sovietice pe țărmurile pontice (prin Crimeea), conlucrarea – și chiar dialogul – între statele sau între alianțele din regiune au devenit mult mai dificil de practicat.
Insecuritatea și încordarea au crescut continuu în zonă, deturnând evoluția pașnică, firească, a statelor riverane sau din apropiere, ridicând obstacole suplimentare în calea dezvoltării proprii și a colaborării interstatale în regiune și, în sfârșit, sporind coeficientul de labilitate, nesiguranță și riscurile la adresa păcii și securității. Războiul din Ucraina (după cel din Georgia), războiul din Siria, relațiile fluctuante (și chiar tensionate) între SUA-aliații și state precum Turcia și Iranul, au obturat păgubitor și chiar periculos perspectivele încărcate de speranțe pentru regiunea pontică de la începutul anilor 1990. Inițiativele amintite atingătoare la Marea Neagră, dar în formulă extinsă, în curs de desfășurare, își dovedesc astfel o salutară oportunitate.
„I-am invitat pentru această toamnă, la un summit, pe mai mulți președinți din regiunea noastră, un summit care se numește «Summitul Celor Trei Mări» și aici, varianta optimală, e nevoie de colaborarea bună cu Guvernul” – afirma, la 15 februarie 2018, președintele Klaus Iohannis.
Inițiativa celor Trei Mări (ITM), lansată de Polonia și Croația în 2015, include 12 state membre ale Uniunii Europene, așezate între Marea Baltică, Adriatică și Marea Neagră : Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia), precum și Austria, Slovenia, Croația, România și Bulgaria.
Summitul de la București este văzut de România ca o contribuție specifică – și nu una contrară, ori paralelă sau alternativă – proiectului european, care trebuie să fie, în viziunea românească, o Uniune puternică și coezivă, fără cercuri concentrice sau viteze diferite, fără formule de „regionalizare” sau grupuri selective. În același timp, însă, în aceste demersuri este logică și firească și relaționarea strânsă, organică, cu NATO, deci și cu Statele Unite, principalul aliat al României, cu care colaborarea se dezvoltă și în plan bilateral, și multilateral. Statele Unite încurajează atât Inițiativa celor Trei Mări, cât și Formatul București 9, care se completează reciproc, căci pun accentul fie pe dezvoltarea economică, fie pe securitate și apărare.
Oficiali români au anunțat că summitul de la București va avea două premiere: lansarea unui Forum de Afaceri al Inițiativei, (cu reprezentanți ai unor companii și oameni de afaceri din regiune sau din afară ei) și o rețea de Camere de Comerț, pentru susținerea și promovarea afacerilor în regiune, informare și transfer de know-how. Trebuie remarcat că lansarea acestor formate a fost stabilită în timpul întâlnirii de la Varșovia, iar președintele Donald Trump și-a exprimat în mod public un sprijin puternic pentru aceste inițiative.
Există, la București, și alte inițiative ce pot fi demarcate prin summitul, în pregătire, din acest an, ca, de exemplu, un Fond al Celor Trei Mări, menit să poată facilita și promova cooperarea strânsă dintre cetățeni și instituțiile din regiune, precum și cu cele din Grupul V4 și alte țări (din Balcanii de Vest și țările din Parteneriatul Estic).
În concepția României, de o evidentă utilitate ar fi și „selectarea de proiecte prioritare cu impact pentru regiune, care să promoveze interconectarea, mai ales pe axa Nord-Sud, dar nu numai, în domeniile transport, energie și digital, sau prin stimularea economiilor statelor participante”, după cum se exprimă președintele României într-un discurs la începutul anului. Iar pentru aceasta ar fi necesară identificarea unui număr rezonabil și fezabil de proiecte, pentru câteva domenii prioritare mai sus amintite, care să primească sprijinul ITM.
România, de pildă, este interesată de finalizarea gazoductului BRUA, care va interconecta energetic Bulgaria, România, Ungaria și Austria, făcând joncțiunea în sud cu gazoductul TAP (care va transporta gaz azer dinspre Marea Caspică) și, în Centrul Europei, cu huburile de gaze. Acest proiect, ce urmărește diversificarea surselor de alimentare cu gaze naturale a țărilor europene, transportul spre piețele Central Europene a rezervelor de gaze naturale din Marea Caspică și securitatea alimentării cu gaze a României, va asigura o capacitate de transport pe direcția Bulgaria (în ambele sensuri de curgere) de 1,5 mld.mc/an, iar pe direcția Ungaria o capacitate de transport de 1,75 mld.mc/an în faza I și 4,4 mld.mc/an în faza II .
Referitor la implicațiile politico-securitare ale summitului Inițiativei celor Trei Mări, consilierul prezidențial pentru politică externă Bogdan Aurescu, îl aprecia drept „o contribuție regională europeană la legătura transatlantică”. Summitul își propune și să demonteze prejudecățile legate de inițiativă, căci proiectul, ce reunește 12 țări din regiunea Mărilor Baltică, Neagră și Adriatică, a fost descris uneori că fiind „anti UE” sau un „instrument SUA creat pentru a naște diviziuni în interiorul Uniunii Europene”. Și continuă, accentuând asupra necesității de a respinge obiecțiile sau rezervele exprimate și în vestul Europei, și în est în legătură cu proiectul celor trei Mari: „Cred că România, în calitate de gazdă a următorului summit, este într-o poziție bună pentru a demonta aceste argumente, pentru că avem, cred eu, o poziție pro-europeană de necontestat, dar suntem și susținători fermi ai relației transatlantice. Suntem o țară care are un parteneriat strategic foarte puternic cu SUA”. În acest spirit, demnitarul român concluziona: „Credem că o prezență economică americană intensificată în regiune, în complementaritate cu o prezență militară consistentă a SUA, pe care o susținem, va fi un catalizator al cooperării. (…) Definim inițiativa că fiind o contribuție regională europeană la legătura transatlantică”, a spus el.
La scurt timp după aceste declarații oficiale de la București, importanța acordată de actuală Administrație americană regiunii Mării Negre și în mod particular României avea să fie exprimată public de către adjunctul secretarului de Stat al SUA pentru Europa, Wess Mitchell, care remarca, la rândul său, că „la încheierea Războiului Rece, consensul general părea a fi că regiunea Mării Negre și restul Europei de Est și-au diminuat valoarea strategică. Rusia era enervată și distrasă, NATO și UE se extindeau, iar geopolitica părea a fi, cel puțin pentru Europa, o chestiune a trecutului”. Dar, continuă el, „aceste presupuneri erau premature. Istoria nu se încheiase. Rusia lui Vladimir Putin nu a încetat niciodată să considere această regiune parte a sferei sale naturale de influență. Ea nu a acceptat niciodată alegerea românilor de a se alătura liber Occidentului. Invadarea Georgiei și Ucrainei de către Rusia, preluarea Crimeei, destabilizarea sistematică și prelungită a Moldovei, intervenția în Siria și consolidarea flotei Mării Negre, toate acestea evidențiază seriozitatea cu care Moscova abordează competiția pentru influență și teritoriu în această regiune. Însă Rusia nu mai este singură. Există și China. Influența chineză se extinde rapid în regiunea Mării Negre. Beijingul folosește diplomația bazată pe acordarea de împrumuturi țărilor care nu le pot returna pentru a crea relații de dependență care pot părea neglijabile astăzi, dar care în cele din urmă vor reprezenta o influență reală asupra guvernelor și societăților din Europa Centrală. Scopul inițiativelor 16+1 și „Centura și drumul” (Belt/Road) este să creeze alternative la influența Occidentului. Prin banii săi, China le oferă țărilor un fel de ipotecă asupra viitorului lor”. Am ținut să reproduc integral secțiunea din expunerea înaltului demnitar american referitoare la geopolitica la zi a Mării Negre, pentru că ea reprezintă inaugurarea unei linii politice de o orientare cu totul nouă în această privință, după indiferența sau distanțarea (aparente?) unor trecute Administrații americane. Adjunctul Secretarului de Stat exprimă astfel, în rezumat, noua poziție a SUA privind Marea Neagră: „Atât Rusia, cât și China, doresc în felul lor să înfrângă Occidentul: Rusia dorește să-l fragmenteze, China dorește să-l înlocuiască. Și nicăieri nu sunt mai hotărâte să facă acest lucru decât aici, în regiunea Mării Negre. Obiectivul lor este însăși construcția politică, economică și socială din care este alcătuită România”.
În sfârșit, demnitarul american a reafirmat sprijinul Statelor Unite pentru România și aliații din zona Mării Negre atât în domeniul securității, cât și al cooperării în domenii ca economia, energetică etc. El a declarat: „Am reafirmat Articolul 5 al NATO, am alocat noi fonduri de peste 11 miliarde de dolari pentru Inițiativa Europeană de Descurajare și am oferit Ucrainei și Georgiei ajutor în domeniul apărării. În prezent, avem peste 4.800 de militari în Europa de Est, cel mai mare contingent al unui stat membru NATO, inclusiv circa 1.200 de militari în România. Prin prezența NATO, consolidăm activitățile de descurajare în regiunea Mării Negre, cu componente cheie precum Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est și Brigada Multinațională Sud-Est din România”.
Spațiul Mării Negre se pregătește așadar pentru o nouă etapă de istorie. Iar România pare să se fi implicat, de această dată, în mod consistent și activ în schițarea noului traseu geopolitic. Summitul din toamnă de la București va fi, în această privință, un test.
