„Deconstrucția europeană”, „Deziluzia eroică” și multe alte sentințe cu conotație catastrofică se instalează tot mai frecvent între titlurile presei euroatlantice, atentă la turbulențele care agită în acest moment apele integrării europene. Analiștii se întrec în previziuni și presupuneri, inventariind noianul sfidărilor de tot felul, care parcă s-au îngrămădit toate odată asupra Uniunii Europene, căreia îi prevăd dacă nu sfârșitul, oricum o cu totul altă formulă de supraviețuire și de funcționare. Momentul nu ar trebui totuși să fie dramatizat excesiv, întrucât rememorarea istoriei constructului european este parcă alcătuită în principal din dispute, crize și obstacole, așa după cum istoria lumii, cea de până acum în orice caz, are ca înfățișare tradițională un șir nesfârșit de războaie. În cele șapte decenii ale existenței sale, Europa comună (mai mult sau mai puțin) a reușit să depășească toate momentele dificile pe care a trebuit să le traverseze. Prea puțini sunt, însă, astăzi cei care, asemenea marelui europeist elvețian Denis de Rougemont, celebrează „aventura european㔄 ca pe un experiment unic în istoria universală. E vorba, în fond, cel puțin în accepția pe care ne-am dori-o reală și funcțională, de un areal al conlucrării pașnice și în securitate, între statele unui continent devastat în ultimul secol de două războaie mondiale și un război rece mai viclean, dar nu mai puțin atroce. State care au însă și interese proprii, de care trebuie să se țină seama în proiectele comune, fie ele continentale, regionale sau aplicabile fiecăreia dintre statele membre. Încheierea – așa cum a fost ea – a războiului rece, care a antrenat și o nouă polarizare sau, mai corect spus, reașezare a liniilor de forță la nivel european și global, a zdruncinat arhitectonica relativ stabilă și sigură a lumii postbelice de până în 1989 (fie ea și nedreaptă, și bazată pe un „echilibru al terorii” extincției nucleare). Europa Unită nu s-a putut nici ea sustrage acestui proces de metamorfoză imprevizibil și așa se face că după perioada euforică în care extinderea spre Est a UE s-a produs ca un adevărat marș triumfal, ieșirea Marii Britanii din Uniune, ca și valul de euroscepticism care se constituie la nivelul continentului și pare în continuare în ascensiune, descumpănește și preocupă într-un mod tot mai preocupant artizanii proiectului european și statele membre. Valul de alegeri din ultimele luni, care a cuprins practic toate zonele Europei, nu a clarificat multe în complicata sinergie europeană a momentului, chiar dacă se poate afirma fără rezerve că ideea proeuropeană rămâne mai puternică decât tendințele euronegaționiste ori eurosceptice. Iar ca un rezultat dintre cele mai concrete, anul european electoral care a trecut a înzestrat structurile comunitare cu un nou tandem franco-german, în care se investesc mari speranțe.
Victoria lui Emmanuel Macron în alegerile prezidențiale din Franța și victoria partidului creștin-democrat în alegerile pentru Bundestag din Germania, urmată de constituirea unui nou guvern – al patrulea – avându-l drept cancelar pe Angela Merkel au inaugurat și un nou tandem germano-francez în Uniunea Europeană. Un tandem care asigură coloanele de rezistență ale edificiului comun european – cel puțin al celui care s-a edificat, extins și consolidat până acum.
În istoria postbelică a Europei, relațiile la vârf franco-germane au jucat un rol esențial, iar la începutul parcursului european chiar rolul fondator. Cancelarul Konrad Adenauer și președintele Charles de Gaulle, marii lideri ai Europei de după război, inițiatorii temerari ai procesului extrem de complex și de sensibil al reconcilierii istorice a două state și popoare care, în numai câteva decenii, s-au înfruntat în două războaie mondiale, au consfințit, în ianuarie 1963, prin Tratatul de la Paris nu numai noile relații, de prietenie și colaborare germano-franceze, ci și embrionul a ceea ce avea să devină, în anii și deceniile următoare, Europa unită și instituțiile sale, sub diverse denumiri succesive: Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui, Piața Comună, Comunitățile Economice Europene și, în sfârșit, Uniunea Europeană de astăzi.
Urmașii, în funcția „la vârf”, ai ctitorilor noilor relații franco-germane (cancelarul Helmut Schmidt și președintele Valery Giscard d’Estaing) au continuat și amplificat procesul de unificare europeană și, ca foști miniștri de Finanțe în țările lor, înainte de a deveni nr. 1 în guvernele de la Bonn și Paris, au creat, în 1979, Sistemul Monetar European, ceea ce a inaugurat demersurile pentru adoptarea monedei unice.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament