În ultimele două decenii am exprimat de mai multe ori speranțele mele individuale și cetățenești în ceea ce privește calea de evoluție a României. Imediat după 1989 doream să fiu ocupat numai cu îndatoririle mele profesionale, fiind convins că societatea românească nu avea altă opțiune decât să urmeze modelul occidental, ceea ce credeam că se va realiza mai curând sau mai târziu. De la începutul anilor ‘90 am fost alarmat de „căutările” fără sens și direcție ale politicienilor români și m-am implicat în îndreptarea țării către Vest. Nu aveam în vedere, precum nu am nici astăzi, o transpunere mecanică la noi a modelului occidental, ci o mobilizare socială prin care însăși societatea românească să-și remodeleze conturul și esența pornind de la experiența Occidentului. Atunci se tot vorbea de „tranziție”, însă mi se părea de domeniul evidenței că „o tranziție spre nicăieri” însemna o „ieșire din istorie” (ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga), fiind absolut necesară tranziția pornind de la un proiect propriu de societate pe care noi înșine să-l realizăm.

Tot în aceste decenii am scris și despre cum vedeam proiectul aderării noastre la Uniunea Europeană și integrarea societății românești în construcția europeană. Pe cât mi-a stat în putință m-am și implicat direct în demersul post-1989 al redefinirii noastre naționale și statale, atât prin munca mea științifică și educațională, cât și prin activitate diplomatică, politică și chiar antreprenorială. Recent, am încheiat un serial de analize istorice și prospective despre etapa primului deceniu al României ca stat membru al Uniunii Europene (unele publicate chiar în revista ECONOMISTUL). Motiv pentru care mi-am propus să nu mai spun cum aș vedea eu, personal, viitoarea decadă românească, dar nici nu eram mulțumit doar să interpretez anumite sondaje de opinie. De aceea, am să vă relatez câteva opinii extrase din dialogul meu, ca dascăl, cu clasa studenților masteranzi de la cursul de „Negocieri europene avansate” (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, la sfârșitul anului 2016). Precizez că interlocutorii mei au fost tineri cu vârste între 22-30 de ani, proveniți din toate regiunile țării, cu profesii diferite, iar în următorul deceniu ar urma să fie în rândul grupurilor socio-profesionale cele mai productive ale țării. Spun, de la bun început, că starea lor generală de spirit este mai degrabă optimistă, majoritatea dorind și intenționând să se implice în programele naționale de dezvoltare europeană a României; câțiva dintre ei nu-și văd viitorul individual corelat cu viitorul țării, ci cu cel al societăților europene mai avansate; numai două persoane au susținut că nu mai cred în capacitatea României de a progresa, ceea ce le-a imprimat o atitudine defetistă și pe alocuri rebelă.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament