Este un titlu provocator. De ce? Majoritatea contextelor și subiectelor care sunt discutate la început de an 2020 sunt, din păcate, negative și duc, direct sau indirect, spre China. Pentru majoritatea lumii. Coronavirusul, Brexitul și convulsiile pe care le provoacă, punerea sub acuzare și achitarea de către Senatul SUA a președintelui Trump, tehnologia 5G și Huawei, Orientul Mijlociu și problematica lui complexă cu multiple efecte explozive, creșterea Asiei ca megatendință cu implicații politice, economice și, evident, sociale sunt doar câteva teme majore în care se aud sunete acute și stridente. Experții și analiștii strânși în ianuarie la Davos au dezbătut temele majore care confruntă civilizația umană în prezent și au lansat un nou „Manifest Davos 2020”[1]. Ce-și propune acest manifest? Foarte pe scurt, să salveze civilizația umană prin reformarea capitalismului și adoptarea unui posibil model sustenabil care să țină cont de toți purtătorii de interese, inclusiv planeta și ecosistemul în care trăim. Modelul „capitalismului de acționariat” conform căruia scopul unei companii este să-și maximizeze profitul este deja depășit moral. Modelul „capitalismului de stat”, care lasă în seama guvernului direcțiile dezvoltării economice, aparent în piețele emergente și în China, este contestat.

Ce ne propunem prin urmare în acest articol? Să vedem cum participă România la discuțiile și temele internaționale complexe și care sunt opțiunile ei față de China. Este oare o discuție necesară? Probabil că da, dacă Josep Borrell, înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene, consideră că UE trebuie să abordeze serios și credibil actorii globali ai lumii de azi: SUA, China și Rusia[2]. Este timpul ca și România să facă același lucru.
Relațiile României cu China sunt paradoxale. În ciuda presei oficiale care consideră că România ar trebui să se concentreze pe lumea vestică, în special pe NATO, există un interes individual autentic pentru țara cu una dintre cele mai dinamice economii din lume, amplificat de tentația inevitabilă a prețurilor încă mici și a unei calități superioare, precum și de atitudinea pragmatică a românilor în general și a oamenilor de afaceri în special. Nicolae[3] arată că încă există suficient capital de fond comercial și empatie la diferite niveluri în China față de România ce ar putea fi folosite în mod mult mai pragmatic în folosul oamenilor din ambele țări care în 2019 au celebrat 70 de ani de relații diplomatice.

Dar valorizarea fondului comercial nu se poate efectua la nivel individual, și nici măcar la nivel instituțional. Trebuie să existe suficient sprijin oficial, politic și administrativ, pentru dezvoltarea relațiilor de afaceri cu orice spațiu. Există unele semne bune în evoluția comercială dintre China și România (fig. 1) și numeroase întâlniri de ordin politic și acorduri semnate. Există, de asemenea, și câteva povești de succes importante ale unor investiții străine directe ale Chinei în România, cum ar fi Huawei Global Service și Global Network Operation Centres din București, care oferă suport tehnic pentru implementarea serviciilor din Europa.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI