Întrucât contextul economic s-a modificat în mod drastic (de la o creștere modestă, fără inflație la recesiune și riscuri crescânde de faliment) investitorii trebuie să-și schimbe radical poziția. Această frustrare majoră se face cu mari dificultăți, poarta de ieșire din actuala criză nefiind decât parțial deschisă, iar condițiile de ieșire fiind extrem de grele.
O primă condiție pentru reluarea activității economice o constituie oprirea propagării virusului, ceea ce măsurile de izolare și mobilizarea serviciilor de sănătate încearcă să facă. Însă domeniile economic și politic sunt cele în care trebuie făcut un efort extraordinar și asta în cel mai scurt timp.
Oprirea forțată a activității unor întregi ramuri ale economiei generează pierderi nerecuperabile ale veniturilor. Guvernele sunt chemate să aplice măsuri compensatorii pentru a evita pierderi semnificative de substanță și/sau falimente.
Redefinirea cotidianului nostru va avea însă un cost care va trebui suportat de toți. Produsele de bază vor fi mai scumpe, mobilitatea pe distanțe lungi la costuri mai mici va fi redusă, iar securitatea noastră generală va fi finanțată de ansamblul comunității.
Din punct de vedere teoretic un plan de relansare este un ansamblu de măsuri de politică economică finanțate din bani publici suplimentari, ca și de reducerea unor impozite, afectând soldul balanței de plăți, măsuri decise de guvernele unor țări sau zone economice cu scopul încurajării activității economice și reducerii șomajului în perioadele de recesiune sau criză.
Relansarea presupune, de asemenea și intervenția politicilor bugetare și monetare. Politicile de relansare sunt însă politici conjuncturale ca răspuns la o încetinire punctuală a creșterii economice ca urmare a neutilizării capacităților de producție. Pentru a da rezultate aceste politici trebuie însoțite în primul rând de creșterea cererii ceea ce presupune ca gospodăriile să aibă siguranța că nu li se vor majora impozitele pentru a face față cheltuielilor statului. Pe data de 9 aprilie 2020 ca urmare a pandemiei de COVID-19, miniștrii de finanțe din UE au ajuns la un acord asupra unui plan european de relansare. Acest plan în valoare de peste 500 miliarde euro conține trei elemente principale: o linie de credit de 240 miliarde euro via Mecanismul european de stabilitate, pentru cheltuielile din sănătate, 100 miliarde euro pentru măsurile de șomaj parțial și un fond de garantare permițând Băncii Europene de Investiții (BEI) să acorde credite în valoare de 200 miliarde euro întreprinderilor. O astfel de politică monetară expansionistă poate provoca însă și reacții contrare, conform opiniei unor economiști. Astfel, în loc să combată crizele ea le poate genera.
Excesul de lichidități și ratele scăzute ale dobânzilor pot incita operatorii economici (mai ales IMM-uri) să investească greșit, în proiecte cu rentabilitate discutabilă sau riscante. Crizele apar atunci când investitorii realizează că au investit în proiecte neviabile și încearcă să vândă activele în care au investit imprudent. În astfel de cazuri orice tentativă din partea guvernelor de a salva situația devine periculoasă.
Pe de altă parte, răscumpărarea activelor de către stat sau de către banca centrală împiedică procesul de autoreglare a mecanismului pieței, incitând agenții economici să comită din nou aceleași erori, trimițându-le semnalul că statul le va corija greșelile și în viitor. În ce privește comportamentul indivizilor, politica de relansare bugetară ar fi ineficientă întrucât, neprevăzând și o creștere a impozitelor, ea ar amplifica tendința de economisire a gospodăriilor și nu de creștere a consumului. Unii analiști acuză oamenii politici că vor să aplice o politică de relansare a cererii din rațiuni electorale. Astfel de măsuri ar fi negative pe termen lung, dar vor fi percepute pozitiv pe termen scurt de către alegători care își vor vedea veniturile crescute.
Componentele negative pe termen lung ale unei astfel de politici constau în faptul că pe de o parte vor genera o datorie publică importantă cu efecte de evicțiune și cu riscul de de panică financiară cu care este asociată, iar pe de altă parte o inflație crescută. În ipoteza unor randamente marginale în scădere, întreprinderile vor trebui să-și majoreze prețurile pentru a rămâne rentabile. Această creștere a prețurilor ar putea permite o scădere a șomajului pe termen scurt. Cu toate acestea salariații vor percepe în final inflația și vor solicita creșteri salariale. În concluzie se va amplifica procesul inflaționist. Abordarea teoretică nu dă din păcate soluții viabile pentru relansarea economică adaptate la realitatea actuală. Pe de o parte operatorii economici nu dispun de resursele necesare și pe de altă parte, ca urmare a legăturilor dintre ramurile economiei, dispariția de pe piață a unui actor economic important va duce la căderi în lanț atât în ramura sa de activitate, cât și în alte ramuri, afectând întreaga economie. În plus, în situația actuală când supraviețuirea firmelor mici și mijlocii în condiții de criză depinde în mare măsură de ajutorul din partea statului, soluțiile de ieșire din criză nu pot fi lăsate la voia pieței impunându-se intervenția statului cu toate riscurile care le generează, statul fiind singurul factor care poate împiedica declanșarea haosului. Principalele măsuri preconizate de UE după ieșirea din criză pot fi sintetizate astfel:
- ajutorarea întreprinderilor prin: împrumuturi directe, garanții de stat pentru împrumuturile acordate de bănci, amânarea plății taxelor, ajutoare specifice pentru persoanele independente;
- ajutoare pentru salariați și gospodării: suportarea unei părți din salarii (șomajul tehnic), suplimentarea asigurării pentru șomaj (sau relaxarea reglementărilor în domeniu), ajutor pentru îngrijirea copiilor, facilități pentru îngrijirea sănătății.
În ce privește România, pentru a susține venitul salariaților pe durata izolării, recurge ca și celelalte state europene la șomajul tehnic, soluție care evită desființarea locurilor de muncă pe care altfel întreprinderile va trebui să le recreeze, ceea ce ar putea încetini reluarea activității. Totuși recurgerea la șomajul tehnic poate funcționa doar dacă perioada de autoizolare este bine gestionată întrucât acest instrument conține și riscul de a antrena economia într-o îndelungată recesiune. Aceasta ar agrava scăderea PIB ducând la dispariția multor IMM-uri cu tot ajutorul statului ca și la fragilizarea sistemului bancar conducând la o criză financiară. În final șomajul va progresa puternic și durabil. În aceste condiții trebuie reluată cât mai curând activitatea, facilitată continuarea telemuncii acolo unde este posibil și focusarea ajutoarelor către persoanele aflate în dificultate. Pandemia mai poate dura câteva luni astfel încât nu trebuie luat în considerare faptul ca jumătate din salariați să se afle în șomaj tehnic pe toată această perioadă. Totuși, antreprenorii și salariații a căror activitate va rămâne limitată (în special din turism, agrement, transporturi sau restaurante) trebuie protejați o perioadă mai îndelungată prin recurgerea la șomajul tehnic în forma actuală. Obligațiile lor sociale și impozitele lor vor trebui amânate până la repornirea completă a activității economice. Pentru companiile care îşi vor relua activitatea după eliminarea restricțiilor guvernul vrea să treacă de la măsura şomajului tehnic la „o măsură activă”. Adică pentru persoanele reangajate, care revin în activitate în companiile pentru care se ridică restricțiile guvernul ar urma să contribuie la plata salariilor cu un procent între 35% şi 41,5%. Acestă măsură se va aplica şi firmelor care angajează persoane care nu aveau un loc de muncă, fără să fie în şomaj tehnic. Este o măsură benefică pentru operatorii economici cu condiția să se găsească sursele din care va putea fi suportată.
Măsurile luate pentru ieșirea din criză trebuie să permită cetățenilor să facă față cheltuielilor zilnice, iar operatorilor economici să-și poată relua activitatea. Trebuie, prin toate mijloacele împiedicată paralizarea completă a activității care ar conduce la o recesiune de durată.
Ca urmare, aplicarea principiilor de bază ale rigorii financiare trebuie în mod imperativ modificată sau amânată. Aici trebuie avută în vedere în primul rând necesitatea modificării pragului de 3% din PIB la un nivel cel puțin dublu pentru perioada următorilor 5-10 ani. Pentru aceasta România ar putea iniția consultări cu statele membre aflate în situații similare pentru o propunere comună.
Sumele care trebuie angajate pentru reluarea activității sunt fără precedent, cifrându-se la zeci sau chiar sute de miliarde pentru marile economii. SUA și Marea Britanie încearcă să rezolve această problemă prin infuzia de bani pe piață. UE nu agreează această măsură în special datorită opoziției Germaniei și a altor state membre, inclusiv România.
Trebuie să ne așteptăm și la o creștere a dobânzilor pe termen lung, ca urmare a exploziei deficitelor bugetare, ceea ce va influența condițiile de finanțare a investițiilor. Și în România, din cauza retrogradării ratingului de țară dobânzile vor crește.
Pentru stoparea panicii de pe piețele financiare și calmarea fluxurilor de ieșiri de capital se impun inițiative radicale pe plan financiar. În acest context poate fi menționat demersul mai multor instituții financiare internaționale care sunt hotărâte să relanseze o iniţiativă din perioada crizei din 2009, destinată diminuării riscului unei fugi a capitalului din țările Europei de Est. Decizia vine într-un moment în care pandemia de
COVID-19 a declanșat îngrijorări că băncile cu activităţi transfrontaliere şi investitorii ar putea să se retragă din ţările vulnerabile, informează „Financial Times”. Accentul iniţial va fi pus pe ţările din Balcanii de Vest, a declarat preşedintele BERD, Sir Suma Chakrabarti, într-un interviu acordat „Financial Times”.
Însă reluarea activităților iniţiativei ar putea să fie extinsă în încercarea de a convinge băncile comerciale să rămână angajate faţă de regiunea Europei de Est.
Se impune și garantarea securității circuitelor de aprovizionare, atât pentru produse industriale, cât și alimentare, luând în considerare surse mai diversificate și mai ales circuite mai scurte (în principal pentru produsele alimentare). Reorganizarea lanțurilor de aprovizionare se va afla, indubitabil, în fruntea listei priorităților conducătorilor întreprinderilor, ceea ce se va traduce prin căutarea/crearea de subfurnizori apropiați de centrele de producție (în Europa și America de Nord). Pe plan alimentar va fi favorizată producția locală, ceea ce va permite reducerea impactului de mediu. Locul esențial ocupat de producția locală în structura comerțului cu bunuri de primă necesitate este clar demonstrat în acest moment.
Noțiunea de hipermobilitate trebuie, de asemenea, revizuită pentru a reduce atât riscul de îmbolnăvire, cât și cel de poluare, din păcate cu costuri semnificative pentru unele domenii (transporturi, consum, chirii, asigurări etc.). Obligarea multor oameni de a lucra de la distanță a arătat că există mijloace de decongestionare urbană și de flexibilizare a modului de lucru, măsură posibilă cu excepția unor ramuri de activitate economică (agricultură, construcții etc.).
Ca preocupare prioritară acceptată de toate statele membre poate fi menționată necesitatea de a se continua să se investească în infrastructură, digitalizare și formare, bineînțeles dacă există fondurile disponibile, care la ora actuală sunt doar în stadiu de promisiuni. Prioritățile în materie de investiții diferă substanțial între România și Germania, spre exemplu. De aceea ar trebui ca statele din estul Europei membre ale UE să-și concerteze pozițiile privind solicitarea investițiilor din fonduri europene.
Va continua procesul de raționalizare a consumului. Consumul constituie unul din domeniile care ar trebui să confirme evoluțiile recente. Obiceiurile populației s-au schimbat după 2009. Oamenii au devenit mai raționali. Chiar dacă plăcerea pentru consum nu a dispărut, declasarea care a atins o parte crescândă din populație, a modificat comportamentele. Deja consumatorii acordă tot mai multă atenție celor mai bune prețuri și le ia mai mult timp să decidă. Etapa hiperconsumului și acumulării materialiste a rămas în urmă. Mai bine informați și adesea mai experimentați oamenii cer mai multă transparență, mai multe garanții în materie de sănătate, o calitate mai bună. Fără îndoială că actuala criză îi va face și mai exigenți. Orientarea către o mai mare responsabilitate se va amplifica în anii care vin. Totuși nu trebuie să concluzionăm asupra unui viitor auster și minimalist. În primul rând pentru că în aceste vremuri de recluziune involuntară, plăcerea este ultimul lucru care a rămas pentru păstrarea moralului. Probabil că micile plăceri alimentare (înghețată, ciocolată, felurile de mâncare bine gătite etc.) sau jocurile (video sau de societate) vor constitui un ajutor pentru trecerea testului. În al doilea rând pentru că ieșind din această criză sanitară, după săptămâni de privațiuni, oamenii vor avea dorința de a defula. Va urma cu siguranță un val de hiperconsum pentru o perioadă ca o scăpare din cușcă.
Sănătatea va reprezenta o parte importantă a conștientizării ecologice. Este clar că componenta de sănătate a conștientizării ecologice care s-a afirmat în ultimii doi ani va ieși întărită din această criză. Degradarea mediului, în special efectele nocive ale poluării asupra populației a devenit o preocupare tot mai importantă pentru întreaga planetă, inclusiv consecințele ei asupra sănătății. Generația anilor următori, care este deja alertată asupra pericolelor pentru sănătate va exercita presiuni puternice asupra actorilor politici și economici.
Dematerializarea activităților va continua să evolueze. Cu siguranță că nu numai munca se va schimba, fiind deja cunoscut că telemunca înregistrează un boom semnificativ și că în decursul următoarelor decenii se va impune ca un mod normal de lucru pentru secolul XXI. De la e-comerț până la e-conferințe dematerializarea va înregistra un avans spectaculos, alături de alte practici cum sunt reuniunile la distanță, teleconsultațiile medicale și psihologice, educația la distanță, mediile digitale, vânzarea la distanță, livrarea la domiciliu etc. Nu este însă momentul să tragem o concluzie definitivă asupra acestui capitol al tehnologiei. Probabil că după terminarea perioadei de izolare va urma o explozie de contacte sociale și de apropieri fizice. Românii, ca și celelalte popoare latine, au dorința de a-i întâlni pe cei apropiați și de a fi împreună. Rămâne ca dematerializarea modurilor de viață să aibă, într-un interval accelerat progresia sa irezistibilă.
Un aspect important îl constituie sprijinul operatorilor economici cu activitate de producție pentru desfacere pe piața externă. Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Economiei au o rețea de reprezentanți în diverse țări, care din păcate nu ajută suficient operatorii economici din România nepunându-le la dispoziție decât sporadic informații privind oportunități de afaceri.
Trebuie găsite alte forme de atragere a turiștilor pentru a limita proporțiile dezastrului din acest domeniu. O astfel de formă ar putea fi, de exemplu, turismul balnear prin asocierea hotelurilor cu clinici de tratament îndeosebi pentru persoanele vârstnice.
Statul trebuie să se implice mai mult în sprijinul operatorilor economici pentru accesare fondurilor europene. Pe lângă facilitățile create (garantarea creditelor pentru acoperirea contribuției proprii, reducerea birocrației, acordarea de asistență etc.) trebuie găsite forme noi de atragere a investitorilor. Un exemplu în acest sens, care să ducă și la reducerea șomajului, ar fi prioritatea în alocarea fondurilor europene pentru cursuri de formare profesională către operatorii economici cu activități productive, din România sau din alte state membre în parteneriat cu cei din România și care se obligă ca la terminarea cursului să angajeze o parte din persoanele școlarizate, în caz contrar returnând fondurile primite.
Lista schimbărilor și/sau inițiativelor postcriză este mult mai mare. Pentru statele membre ale UE există două căi pentru relansarea economiei, respectiv un sprijin masiv din partea UE sau prin efort propriu susținut în mică măsură sau deloc de UE.
Calea așteptată de toate statele membre este aceea a unui sprijin substanțial din partea UE care promite să se implice puternic în politica de relansare economică. Pachetul de stimulare a relansării economice după criza coronavirusului va fi, conform promisiunilor, de ordinul miilor de miliarde de euro.
Agenția de presă Reuters a trecut în revistă detaliile care apar în declaraţii publice ale preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, ale Comisarului European pentru buget, Johannes Hahn, şi într-o notă internă a Comisiei Europene, privind măsurile de natură economică și financiară pentru relansarea economică.
Liderii Uniunii și-au propus să revizuiască planul general aflat în prezent în lucru, care constă dintr-o combinaţie de împrumuturi şi granturi care să fie susţinute de investiţii private.
Preşedinta CE a declarat că planul urmează să ofere un sprijin în valoare de cel puţin 1.000 de miliarde de euro şi că schema ar putea dura trei ani. Ea a lăsat însă să se înţeleagă că suma ar putea fi mult mai mare. O parte din bani va fi furnizată sub formă de lichidităţi, la care se va adăuga efectul de amplificare observat deja la schema de investiţii utilizată în UE în ultimii cinci ani. Uniunea va cheltui direct o sumă mică pentru finanţarea părţii mai riscante a investiţiei, iar tranşa respectivă va fi prima din care vor fi suportate eventuale pierderi. Partea mai mare va proveni din capitaluri private. Planul de relansare ar urma să înceapă la 1 ianuarie 2021, odată cu următorul buget pe termen lung al Uniunii, dar numai dacă până atunci se ajunge la un acord privind planul fiscal, ceea ce – observă Reuters – nu este sigur. Unii lideri au cerut CE să propună modalităţi de a asigura chiar de acum bani pentru repornirea economiilor, iar executivul UE studiază soluţii pentru o „punte”. Încă nu s-a stabilit proporţia din pachet a împrumuturilor şi a granturilor (credite nerambursabile). Nota citată de agenţia de presă arată intenţia Comisiei de a împrumuta de pe piaţă circa 320 de miliarde de euro, făcând uz de ratingul AAA pentru a obţine condiţii avantajoase. Ulterior, circa jumătate din bani urmează să fie împrumutaţi mai departe guvernelor naţionale, iar dacă efectul de pârghie duce la o amplificare de 10 ori – cum a sugerat deja Comisia – ar rezulta investiţii în valoare de 1.500 -1.600 de miliarde de euro. Împrumuturile ar urma să fie pe termen lung, dar încă neprecizat de CE.
Ar fi necesare garanţii suplimentare din partea guvernelor în bugetul UE, alimentat din taxe vamale de import, TVA şi contribuţiile naţionale. Bugetul european nu poate funcţiona cu deficit, deci angajamentele guvernelor sunt întotdeauna ceva mai mari decât plăţile.
În prezent, aceste angajamente sunt plafonate la 1,2% din produsul intern brut al Uniunii, iar plăţile la circa 1,1%. Pentru a putea împrumuta cele 320 de miliarde, Comisia doreşte ridicarea nivelului angajamentelor la 2% timp de doi sau trei ani – o creştere teoretică, din care se vor face trageri doar dacă este necesar. Ar rezulta însă un „spaţiu fiscal” de 110 miliarde de euro anual, care ar putea fi utilizat ca garanţie pentru investitori. În trei ani, Comisia ar putea astfel împrumuta de pe piaţă peste 300 de miliarde de euro.
Cealaltă jumătate din sumele împrumutate ar urma să meargă la bugetul pe termen lung, din care se acordă credite nerambursabile. UE va trebui însă să achite împrumuturile din care s-au alocat granturi, iar nota internă propune ca rambursarea să se facă după 2027, pe o perioadă lungă sau din surse bugetare noi. Printre acestea au fost deja menţionate taxe pe dioxidul de carbon, pe materialele plastice sau pe tranzacţiile financiare.
Alte surse posibile de finanțare sunt un dispozitiv de redresare şi rezilienţă în valoare de 200 de miliarde de euro inclus în buget, şi două fonduri de câte 200 de miliarde, pentru recapitalizarea companiilor solide, respectiv pentru crearea autonomiei strategice a lanţurilor de aprovizionare vitale la nivel european. Ca măsură concretă până la această dată poate fi menționat angajamentul Băncii Centrale Europene de a răscumpăra peste un miliard de titluri de stat, care însă a adăugat că nu poate susține singură economia europeană. Are nevoie să fie susținută de către statele membre. Pentru moment, mecanismele imaginate nu conțin germenii unei noi crize a subprimelor. Astăzi nu ne aflăm într-o criză financiară, ci într-o criză economică majoră cu lumea aproape în impas. Este o situație total diferită de cea din 2009. Acordul din 9 aprilie 2020 la care au ajuns miniștrii de finanțe din UE este un compromis care permite atât ca fiecare stat membru să se declare satisfăcut, cât și posibilitatea de a face în continuare pași pentru rezolvarea problemelor.
Una din propunerile pentru statele din zona euro, avansată de Italia, dar respinsă, deocamdată, de Olanda și Germania este emiterea de obligațiuni comune în euro (așa numitele corona bonds) pentru finanțarea dezastrelor pandemiei. Acest dosar nu a fost complet închis aflându-se pe masa următoarelor negocieri europene. Un avantaj al acestor obligațiuni este că vor fi emise cu dobânzi atractive, urmând să beneficieze de calificativul triplu A german. În ce privește rambursarea lor există mai multe opțiuni. Banii obținuți din vânzarea acestor euroobligațiuni vor fi împrumutați statelor care au nevoie și care fie că va trebui să ramburseze sumele împrumutate și în acest caz avantajul ar consta în costul de finanțare menționat mai sus, fie că le vor rambursa proporțional, de exemplu, cu ponderea PIB-ului lor în economia europeană. Aceste formule de ajutor vor reprezenta o dovadă a solidarității europene. Concret, Germania, care va avea fără îndoială mai puțină nevoie de ajutor față de Italia, va rambursa mai mult, ținând cont de ponderea economiei sale. Olandezii, ca și nemții, au fost întotdeauna reticenți față de toate mecanismele legate de transferuri financiare dintr-o țară în alta.
Dezastrul crizei zonei euro din 2010 și 2012 a însă arătat clar nordului Europei că divizarea față de sud ar putea însemna o lovitură mortală pentru UE. De această dată criza nu este legată de comportamentul bugetar mai mult sau mai puțin virtuos al uneia sau alteia dintre țări întrucât pandemia atinge pe toată lumea. Berlinul a înțeles asta. Haga a rezistat din rațiuni de politică internă. După îndelungi negocieri s-a convenit că împrumuturile acordate de Mecanismul european de stabilitate va trebui să respecte condițiile pactului de stabilitate și creștere, ceea ce reprezintă regula cărora trebuie să i se conformeze statele din zona euro. Pentru moment pactul de stabilitate este suspendat (respectiv niciunul din statele membre nu este în măsură să se încadreze într-un deficit public sub 3% din PIB, ținând cont de planurile de relansare elaborate de toate statele membre).
După trecerea crizei se va decide când și cum se va pune în discuție reluarea pactului de stabilitate, ceea ce va presupune negocieri îndelungate. Oricum acest lucru nu se va întâmpla imediat. În altă ordine de idei o serie de voci din UE vor să pună în discuție folosirea fondurilor alocate combaterii urmărilor crizei pentru repatrierea industriilor dezlocate mai ales în China și care sunt foarte importante pentru UE (cum ar fi de exemplu măștile sau alte produse sanitare). Conform planului de relansare convenit în UE, doar fondurile împrumutate de la Banca Europeană de Investiții (BEI) pot să participe la acest demers. Mecanismul european de stabilitate (MES) împrumută statele din zona euro pentru a le ajuta să finanțeze pagubele economice și sanitare cauzate de pandemie, iar
Comisia Europeană le împrumută pentru a finanța sistemul de șomaj tehnic. Problema repatrierii industriilor dezlocate s-ar putea pune după ieșirea din izolare și când va veni timpul ca statele membre să se ocupe de relansare. Și fie din bugetul UE, fie din fondurile pentru relansare ar putea fi alocate sumele pentru întărirea suveranității economice a UE în diferite domenii cum ar fi și relocarea industriilor. În stadiul actual nu s-a discutat nimic despre acest subiect, dar probabil el va face obiectul unor discuții ulterioare. România ar putea fi interesată de acest proiect dacă o parte din aceste industrii ar fi relocate la noi.
Toate statele membre, indiferent de dimensiunea pagubelor suferite din cauza pandemiei, vor contribui la planul de ajutor, urmând să pună la dispoziția BEI și Comisiei Europene garanțiile aferente. Pentru partea referitoare la Mecanismul european de stabilitate vor contribui doar statele din zona euro. Șefii de stat și de guvern urmează să aprobe planul elaborat de miniștri de finanțe și să angajeze discuții privind fondul de relansare și euroobligațiunile (coronabonds), asupra căruia probabil că în această etapă nu vor concluziona, ci vor bifa doar începutul discuțiilor.
Guvernul României este foarte optimist în privința ajutorului pe care urmează să-l primim de la UE pentru relansarea activității economice. Deocamdată, însă singura sursă de finanțare o constituie redirecționarea banilor neutilizați din programele operaționale din perioada 2014-2020. Un prim pas în acest sens a fost făcut prin aprobarea Comisiei Europene pentru folosirea a peste 3 miliarde de euro pentru susținerea IMM-urilor afectate de criza coronavirusului. Pe baza acestor fonduri Ministerul Finanțelor a lansat programul IMM Invest la care se așteaptă să se înscrie peste 40.000 de IMM-uri. Finanțările se vor acorda prin intermediul băncilor comerciale sub forma creditelor/liniilor de credit pentru capital de lucru. IMM-urile eligibile vot fi stabilite de bănci conform criteriilor acestora de acordare de credite, care pot fi îndeplinite de foarte puține IMM-uri (așa cum demonstrează practica actuală). Ca urmare guvernul trebuie să convingă băncile să aplice niște criterii mai permisive pentru acordarea finanțării, fapt greu de crezut după criza din 2009. Desigur că promisiunile de ajutor din partea UE sunt foarte binevenite, dar de la vorbă la faptă este cale lungă.
Cu atât mai mult cu cât deocamdată unii dintre membrii UE vor să pună în discuție chiar reducerea finanțării din fondurile europene acordate României pentru perioada 2021-2027. Cel puțin până acum mult trâmbițata solidaritate europeană s-a dovedit a fi doar o lozincă. Temerea este că în final se va aplica principiul fiecare să se descurce singur.
În ce privește relansarea economiei prin efort propriu fără sau cu sprijin insuficient din partea UE, fiecare stat membru se va confrunta cu probleme specifice. În ce privește România, ieșirea din criză nu aduce așteptări prea optimiste. Spectrul unui număr extrem de mare de șomeri proveniți atât de la companii din România, cât și de la companii din străinătate repatriați în România, lipsa fondurilor pentru ajutorarea întreprinderilor și a salariaților, un deficit cu mult peste 3% fără perspective de ameliorare imediată, restrângerea pe termen mediu și lung a consumului, principalul contribuitor la creșterea economică, dificultatea accesării fondurilor europene, creșterea explozivă a insolvențelor și falimentelor în unele ramuri economice, scăderea drastică a încasărilor la buget, reducerea exporturilor de produse agricole, ca și de alte mărfuri, cu impact asupra balanței de plăți sunt doar câteva din problemele cu care s-ar putea confrunta România în perioada următoare. Bineînțeles că aceste probleme sunt cunoscute la nivelul factorilor de decizie și cu siguranță se lucrează la scenarii pentru redresarea economică. Indiferent de aceste scenarii considerăm că s-ar putea apela și la următoarele măsuri:
- intervenția statului, care trebuie să aibă în vedere în primul rând deblocarea financiară a marilor operatori economici, mai ales a celor care furnizează produse sau prestează servicii pentru populație, care se poate realiza fie prin preluare, fie prin capitalizare. Un exemplu în acest sens l-ar constitui rețeaua de termoficare a municipiului București, care diferă de rețelele din alte orașe ca mărime și complexitate. Întrucât primăria nu dispune, nici acum și nici în viitor, de fonduri pentru compensarea pierderilor (de aproape un miliard de euro) și modernizarea rețelei, pentru rezolvarea impasului actual s-ar impune preluarea rețelei de către stat (Elcen în cazul nostru) care să elaboreze un plan de reabilitare, primind finanțări de la UE sau în caz contrar de la bugetul de stat. Situații similare sunt destul de numeroase.
- un alt pas l-ar constitui stabilirea printr-un act normativ a nivelului anual maxim de împrumut de pe piața internațională la care poate recurge România. Toate împrumuturile negociate de guvern trebuie să aibă și aprobarea parlamentului în regim de urgență.
- o măsură pentru stimularea exporturilor românești ar putea fi acordarea unor facilități importatorilor care includ în contractele lor o clauză de contrapartidă pentru o parte din valoarea importului, Ministerul Economiei urmând să elaboreze o listă cu mărfurile de export oferite în contrapartidă. În cazul finalizării contrapartidei, importatorului din România urmând să i se acorde unele stimulente, sub forma unor prime sau sub alte forme.
- reluarea planului de irigații, care nu poate fi făcută decât cu finanțare externă. În cazul lipsei finanțării din fonduri nerambursabile guvernul s-ar putea adresa unor investitori din interiorul sau din afara UE care oferă condiții avantajoase (credite pe termen lung cu dobândă redusă). O altă cale ar fi un parteneriat public-privat cu firme din afara UE, ținând cont că la ora actuală nu cred că ar exista firme din UE dispuse să participe la o astfel de inițiativă.
- ar trebui modificat și modul de adjudecare a licitațiilor introducându-se regimul de favorizare a ofertanților din România, care pot fi declarați câștigători cu condiția ca prețul din ofertele lor să nu fie mai mare cu un anumit procent față de oferta concurentă cea mai competitivă.
- ținând cont de numărul mare de șomeri s-ar impune elaborarea de planuri anuale de plasare a forței de muncă întocmite împreună cu firmele din domeniu având ca target creșterea numărului de lucrători trimiși în străinătate. Este o speranță iluzorie că persoanele repatriate ca urmare a crizei coronavirusului vor putea fi angajate în România. În primul rând că nu vor exista locuri de muncă și chiar dacă vor exista antreprenorii români nu le vor putea asigura salariile din străinătate.
- un element foarte important pentru relansarea economică și reducerea șomajului îl reprezintă atragerea investițiilor străine. În primul rând trebuie convinși să intre pe piața din România marii investitori, dar și investitori din sectorul IMM-urilor. Pentru ca această operațiune să aibă succes, trebuie ca investitorilor să li se acorde facilități pentru o anumită perioadă. Este vorba atât de scutiri de taxe și impozite, cât și de tarife preferențiale pentru utilități. Ideal ar fi ca să investească în România firme din UE, SUA sau Japonia, dar sunt puține șanse. În aceste condiții nu ar trebui discriminați investitorii din alte țări din afara UE (China, India, Orientul Mijlociu, Rusia etc).
Întrucât unele dintre măsurile propuse mai sus reprezintă derogări de la reglementările UE România ar trebui ca pe de o parte să facă modificările corespunzătoare în legislația internă, iar pe de altă parte să ia inițiativa constituirii unui grup de state membre din afara zonei euro care să susțină derogările respective. Este vorba în primul rând de statele din estul Europei, dar și de alte țări, cum sunt Grecia, Cipru, Malta etc., care trec prin aceleași dificultăți ca și România.
