Dincolo de declarațiile festiviste legate de evoluțiile economice, cel mai bun barometru al încrederii de care se bucură România este randamentul cerut de investitori pentru a-i finanța datoria externă. El este consecința evaluării riscului de țară și a randamentelor oferite de emisiunile altor țări cu risc similar.

Faptul că ne îndatorăm în mod constant, valoarea datoriei externe atingând noi și noi recorduri, ar trebui să ne îngrijoreze profund atâta vreme cât sumele nu se regăsesc în dezvoltare, ci în consum. Constatarea că raportul dintre datorie și PIB rămâne relativ constant nu trebuie să ne liniștească, contrar la ceea ce ni se spune. Iar asta ne-o pot confirma toți românii care s-au împrumutat înainte de criză pornind de la premisa că salariul lor este sigur sau, mai mult, că nu va face altceva decât să crească, așa cum se tot întâmplase în anii precedenți. În plus, mulți au luat credit în valută pentru că dobânzile erau mai mici, iar cursul va fi cu siguranță ținut stabil de către BNR. Cam asta este strategia actuală de îndatorare a României…

Doar că salariile, în contextul adus de recesiune, au scăzut, transformându-se uneori în ajutoare de șomaj. Ratele la bancă însă au rămas aceleași în euro, iar în lei au crescut prin devalorizarea leului. Extrapolată la nivelul unei țări, plata datoriei în valută de o economie în recesiune devine mult mai dificilă, mai ales de către o țară al cărei deficit bugetar cronic va necesita noi și noi datorii.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament