Privind în urmă la perioada scursă de la criza financiară a secolului XXI, începută în august 2008, dar cu semnale obturate de încrederea că Marea Moderație nu s-ar mai putea produce, și până în prezent, avem percepția că Uniunea Europeană este tot mai încorsetată de veșnica încăpățânare de a acționa asupra ceea ce este esențial pentru continuitatea destinului ei de uniune politică și actor global de luat în seamă. Centrul ei de tracțiune politic și economic, zona euro, în ciuda unor căutări nu lipsite de profunzime pentru o mai bună prevenție și reziliență la posibile noi crize, bate parcă pasul pe loc, dacă avem în vedere diferența între promisiunile asumate, să zicem, prin raportul celor cinci președinți din anul 2015 și unde s-a ajuns, de asemenea să zicem, cu Uniunea Bancară și Uniunea Piețelor de Capital, amândouă încă nefuncționale. Ca să nu mai vorbim de pilonul fiscal, care ar trebui să susțină, printr-o formă a Uniunii Fiscale, tăria monedei unice – euro. Toate acestea întăresc impresia unei stări de lucruri care ne duce cu gândul la tentația continuă de a crea mereu „anticamere”, înaintea acțiunii esențiale care se impune.

Euro, ca monedă de rezervă și de tranzacții, a ajuns la o semnificație importantă în economia globală: peste 26% din rezervele valutare globale sunt constituite în euro; mai mult de o treime din fluxurile comerciale internaționale sunt denominate în euro; aproape 400 milioane de cetățeni ai UE folosesc euro ca monedă proprie; alte 175 de milioane de persoane trăiesc în state care au moneda națională legată de euro (euro pegged), unde moneda națională cotează direct față de euro (inclusiv România); cca 50% din datoriile internaționale exigibile sunt constituite din instrumente financiare denominate în euro; tranzacțiile în euro sunt cele mai active după cele în dolari, cu o pondere de 25% în totalul tranzacțiilor globale valutare. Și să remarcăm și faptul că piața valutară internațională este dominată de cotația dolar-euro. Cu toate acestea, euro nu este un rival absolut al dolarului SUA, proporțiile dominației acestuia în plan global rămânând considerabile pe piețele financiare și în sistemul de plăți internațional. Slăbiciunile acute ale euro rămân însă designul lui imperfect și aranjamentele politice conflictuale ale susținerii acestuia.
Succesele euro în plan internațional, dincolo de blocul comercial cel mai mare pe care îl servește, reflectate în rapoarte la 10 sau 20 de ani de la înființarea sa, sunt obiective. Nu sunt de natură să creeze și percepția longevității lor, în condițiile recunoașterii că refacerea postcriză a economiei zonei euro rămâne vulnerabilă și în fața unei doar amânate posibile noi crize. Dezbaterea unui buget comun al zonei euro, cu conotația de transferuri, se opintește în variante de stabilizare. BCE nu-și revine din politica monetară a relaxării fiscale și se chinuie cu dobânzile negative, iar configurația politică – fie a statelor membre, fie a Parlamentului European – s-a schimbat cu slaba credință că euroscepticismul ar fi fost învins. Bătăliile rămân deschise, iar motorul franco-german încă nu poate fi reglat, având în vedere că fiecare „piston” al acestuia acumulează parcă rugozitățile problemelor naționale – politice și sociale – ale lui E. Macron și A. Merkel.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament