Cercetătorii cer UE să promoveze reguli pentru geoinginerie, pe fondul rivalității dintre marile puteri

Uniunea Europeană ar trebui să participe din timp la stabilirea regulilor pentru geoinginerie, înainte ca interesele marilor puteri și ale finanțatorilor privați să decidă cum sunt dezvoltate și utilizate tehnologiile de intervenție asupra climei. Este recomandarea unui volum publicat la 2 noiembrie de Carnegie Europe, care examinează pozițiile Europei, Chinei, Statelor Unite, țărilor din Sudul Global și industriei tehnologice. Autorii avertizează asupra riscurilor de concentrare a puterii și propun cercetare publică transparentă, restricții asupra utilizării premature și cooperare cu statele vulnerabile la schimbările climatice.

Cine ar putea decide o intervenție asupra climei și cine ar suporta consecințele sale? Această întrebare leagă contribuțiile din Planetary Power: Geoengineering and the New Geopolitics of Climate Intervention, coordonat de cercetătoarea Olivia Lazard. Volumul cuprinde o introducere semnată de Jessica Seddon, cinci analize despre actorii implicați și un capitol final despre opțiunile europene. Autorii discută atât investiții și politici existente, cât și scenarii privind tehnologii încă experimentale.

Interesul lor depășește eficiența unei instalații sau efectul unui experiment. Accesul la energie, infrastructurile de cercetare, finanțarea și capacitatea de a verifica rezultatele pot crea avantaje economice și influență diplomatică. O intervenție cu efecte transfrontaliere ar ridica și problema dreptului de a decide pentru comunități care nu au contribuit la dezvoltarea tehnologiei.

Sub termenul de geoinginerie sunt reunite abordări foarte diferite. Eliminarea dioxidului de carbon din atmosferă, cunoscută ca CDR, include refacerea unor ecosisteme care absorb carbon, captarea directă a CO₂ din aer și anumite metode marine. Beneficiul climatic depinde de cantitatea eliminată efectiv, durata stocării, energia și materialele consumate, efectele asupra mediului și verificarea rezultatelor.

Captarea emisiilor la ieșirea dintr-o fabrică este o operațiune diferită: poate împiedica eliberarea CO₂, dar nu elimină automat carbonul deja acumulat în atmosferă. De asemenea, captarea urmată de o utilizare care eliberează din nou gazul nu oferă aceeași stocare ca un proiect care îl păstrează pe termen lung. Cifrele despre captare, utilizare și stocare nu sunt, prin urmare, interschimbabile cu eliminările nete.

Modificarea radiației solare, sau SRM, ar încerca să reducă temporar încălzirea prin reflectarea unei părți din energia solară. Printre propuneri se află dispersarea unor particule reflectorizante în stratosferă și modificarea proprietăților norilor. Aceste intervenții nu ar elimina CO₂ și nu ar rezolva acidificarea oceanelor produsă de acumularea sa.

Modelele indică posibilitatea reducerii temperaturii medii globale, dar efectele asupra ploilor, circulației atmosferice și ecosistemelor ar putea varia între regiuni. Mai există riscul ca întreruperea bruscă a unei intervenții de mare amploare, menținute mult timp, să provoace o încălzire rapidă. O temperatură medie mai mică nu ar însemna automat beneficii egale pentru toate țările.

În capitolul despre Europa, Olaf Corry, profesor la Universitatea din Leeds, avertizează că așteptările exagerate privind eliminarea viitoare a carbonului pot slăbi efortul de reducere a emisiilor. Absorbțiile pot ajuta la compensarea unor emisii reziduale dificil de eliminat. Problema apare, susține el, când volume încă ipotetice sunt folosite pentru a justifica amânarea unor reduceri posibile astăzi.

Corry propune o separare mai clară, în ținte și contabilitate, între reducerea emisiilor și eliminarea carbonului. Astfel, progresul uneia nu ar putea ascunde stagnarea celeilalte. Autorul recomandă și finanțarea cercetării publice privind SRM, cu reguli și participare largă, în paralel cu construirea unor garanții împotriva implementării premature. Acestea sunt propuneri ale cercetătorului pentru politica europeană.

Statele membre au formulat deja o poziție de precauție. În concluziile privind diplomația energetică și climatică adoptate la 21 aprilie 2026, Consiliul UE cere un moratoriu asupra implementării tehnologiilor de modificare a radiației solare. El invocă posibile consecințe pentru climă, mediu, securitate și relațiile internaționale și susține monitorizarea inițiativelor și dezvoltarea guvernanței internaționale, inclusiv pentru cercetare.

Concluziile Consiliului orientează politic acțiunea europeană; ele nu sunt un regulament care interzice în mod general cercetarea SRM. Distincția contează pentru universități și instituțiile publice: modelarea, observațiile și evaluarea riscurilor nu echivalează cu autorizarea unei intervenții asupra atmosferei.

În decembrie 2024, consilierii științifici principali ai Comisiei Europene și Grupul European de Etică recomandaseră un moratoriu asupra utilizării SRM, cercetare responsabilă și negocieri internaționale. Recomandările lor păstrează reducerea emisiilor și adaptarea în centrul răspunsului climatic. Ele nu sunt, la rândul lor, acte legislative.

China abordează diferit cele două domenii, arată Byford Tsang și Yedan Li. Metodele de absorbție și captare a carbonului sunt legate de obiectivul neutralității carbonului până în 2060 și implică instituții de cercetare, întreprinderi de stat și companii private. Autorii descriu atât reîmpădurirea și refacerea ecosistemelor, cât și proiecte industriale de captare, utilizare și stocare a CO₂, cu mecanisme climatice distincte.

În schimb, modificarea radiației solare nu apare explicit în principalele documente chineze de politică climatică analizate în volum, iar cercetarea rămâne mai restrânsă. Programele de însămânțare a norilor, destinate modificării locale a vremii, nu dovedesc existența unui program de răcire a planetei prin SRM. Autorii identifică și preocuparea Chinei față de posibilitatea ca alte puteri să dezvolte unilateral tehnologii cu efecte transfrontaliere.

Pentru Statele Unite, Rod Schoonover analizează riscul slăbirii instituțiilor care permit evaluarea intervențiilor climatice. În interpretarea sa, schimbările de politică din 2025–2026 și diminuarea capacităților publice de cercetare pot afecta observațiile, transparența și încrederea internațională. Capacitatea de a măsura și de a verifica ce se întâmplă în atmosferă este necesară atât pentru cercetare, cât și pentru negocierea unor reguli credibile.

Schoonover explorează mai multe evoluții posibile, de la revenirea la cooperare până la experimente private sau inițiative controlate de un grup restrâns de actori. Sunt scenarii, nu decizii americane de implementare a SRM. El avertizează că activități greu de verificat pot fi interpretate de alte guverne ca semnale ale unei intenții strategice, alimentând neîncrederea și dezvoltarea unor capacități concurente.

Țările din Sudul Global au, la rândul lor, interese diferite. Dhanasree Jayaram, Rucha Shrikant Mapari și Namrata Kabra pun în centrul analizei statele care au contribuit puțin la emisiile istorice, dar sunt puternic expuse încălzirii. O intervenție care ar modifica precipitațiile ar putea afecta agricultura și accesul la apă în locuri care nu au participat la decizie.

Participarea acestor țări trebuie să însemne mai mult decât consultare formală, susțin cercetătoarele. Ea presupune acces la cunoaștere, evaluări transparente, posibilitatea de a influența regulile și clarificarea răspunderii pentru prejudicii. Pozițiile nu sunt uniforme: există atât susținători ai neutilizării SRM, cât și actori care vor continuarea cercetării pentru a putea compara riscurile intervențiilor cu cele ale încălzirii.

Companiile tehnologice influențează deja dezvoltarea eliminării carbonului prin contracte și investiții. În capitolul lor, Mandi Bissett și James Dyke leagă interesul pentru aceste piețe de extinderea centrelor de date și de creșterea cererii de energie. Ei critică riscul ca promisiunea unei compensări viitoare să legitimeze consumul și emisiile în creștere, în loc să stimuleze reducerea lor.

Dimensiunea contractelor trebuie însă separată de rezultatul climatic obținut. În situația publicată la 13 aprilie 2026 de CDR.fyi, Microsoft avea aproximativ 36,4 milioane de tone de eliminări durabile de CO₂ contractate, echivalentul a 78,5% din volumele publice urmărite de platformă în acel segment. La aceeași dată, circa 91.000 de tone îi fuseseră livrate.

Cifrele privesc piața monitorizată de CDR.fyi, pe baza anunțurilor publice și a datelor primite de la participanți, nu toate creditele de carbon existente. Multe contracte finanțează proiecte care urmează să livreze în anii viitori. Diferența nu dovedește automat eșecul lor, dar arată de ce o achiziție nu poate fi prezentată ca o cantitate deja extrasă din atmosferă. Datele din aprilie nu trebuie confundate nici cu o situație actualizată la zi.

În cazul SRM, finanțarea privată ridică o problemă suplimentară. O companie poate dezvolta un experiment sau un model comercial, dar efectele unei intervenții atmosferice ar putea depăși jurisdicția în care operează. Bissett și Dyke avertizează asupra presiunii pentru comercializare și asupra influenței finanțatorilor asupra regulilor de evaluare. Acestea sunt riscuri analizate de autori, nu dovada unei strategii comune tuturor investitorilor.

Nici promisiunea unei răciri nu este echivalentă cu eliminarea unei cantități de CO₂. Contabilizarea carbonului scos din atmosferă și evaluarea unei modificări a bilanțului radiativ cer indicatori diferiți. Tratarea lor ca produse climatice interschimbabile ar ascunde atât durata efectelor, cât și riscurile regionale.

Normele internaționale oferă deocamdată răspunsuri parțiale. În 2010, părțile la Convenția privind diversitatea biologică au cerut precauție față de activitățile de geoinginerie care pot afecta biodiversitatea, în lipsa unei baze științifice și a unor mecanisme adecvate de control. Textul prevede o excepție pentru cercetări la scară mică, în condiții controlate, destinate obținerii unor date științifice specifice și supuse unei evaluări prealabile aprofundate a impactului asupra mediului.

Această decizie nu creează o interdicție universală și direct aplicabilă tuturor cercetărilor. În mediul marin, părțile la Convenția și Protocolul de la Londra au adoptat în octombrie 2026 un cadru revizuit pentru evaluarea cercetării privind fertilizarea oceanelor și două cadre noi: pentru creșterea alcalinității apei și pentru scufundarea biomasei. Acestea stabilesc cum trebuie evaluate activitățile de cercetare, fără să autorizeze utilizarea comercială la scară largă.

Rămân întrebări fără un răspuns global cuprinzător: cine ar putea aproba o intervenție cu efecte planetare, ce participare ar avea statele afectate, cum ar fi monitorizate consecințele și cine ar răspunde pentru prejudicii. De aici pornește apelul autorilor către UE pentru o diplomație care să includă de la început țările vulnerabile.

În contribuția finală, Lazard propune ca Europa să lege inovarea tehnologică de refacerea ecosistemelor. Investițiile în inteligență artificială ar putea sprijini înțelegerea legăturilor dintre vegetație, circuitul apei, biodiversitate și climă. Ea susține refacerea proceselor ecologice care contribuie simultan la adaptare, securitate alimentară și stabilizarea temperaturilor, în locul unei dependențe tot mai mari de gestionarea tehnologică permanentă a naturii.

Lazard cere și o capacitate europeană de anticipare a strategiilor prin care statele și companiile încearcă să își păstreze influența într-o lume afectată de schimbările climatice. În privința SRM, recomandă interzicerea implementării comerciale de pe teritoriul UE sau prin aeronave și nave înregistrate în state membre, păstrând cercetarea publică responsabilă și cooperarea cu Regatul Unit. Acest cadru reprezintă propunerea autoarei, nu o normă europeană adoptată.

Miza europeană descrisă în volum este dublă: să poată evalua tehnologii dezvoltate și în alte jurisdicții, dar să nu lase promisiunile lor să înlocuiască reducerea emisiilor. Pentru eliminarea carbonului, testul rămâne cantitatea netă și durabilă obținută efectiv. Pentru modificarea radiației solare, întrebarea este și cine ar avea legitimitatea de a lua o decizie ale cărei consecințe ar depăși propriile frontiere.