Conformarea, în cazul managementului public, este o condiție esențială pentru funcționarea sistemului politico-administrativ; ea are valoare morală, socială și politică din mai multe considerente. Ca atare, în sens ideonomic conformarea implică raționalitatea, respectiv înțelegerea necesității sociale a subordonării față de norme; în sens socionomic, conformarea definește respectul față de autoritățile legitime; în sens politonomic conformarea rezidă în executarea deciziilor puterii politice. Mulți autori, în special criticii lui Kelsen, susțin că între conformare și obligativitate trebuie să existe un element comun, pe baza căruia să stabilim un raport de subordonare sau de incompatibilitate, agreement or disagreement[1]. Conformarea este efectul respectării normelor juridice și non juridice, așa cum relevă principiul imperativității (lat. imperare = a comanda)[2].
În termeni kantieni, tot ceea ce este imperativ se poate exprima sub forma datoriei, fără a fi neapărat nevoie de existența vreunui principiu moral; ca urmare, pot exista imperative ipotetice (amorale) și imperative categorice (morale). Spre deosebire de teoria kantiană, în care trebuia să acționezi în așa fel încât maxima voinței tale să poată fi considerată un principiu al legislației universale, Jehring afirma că scopul, causa finalis, este forța motrice a societății. Orice normă este determinată de interes, așa că trebuie renunțat la ipoteza existenței unui imperativ categoric; a acționa fără interes este sinonim cu neființa, la fel ca și a acționa fără scop, întrucât este vorba de o imposibilitate psihologică[3].
Conduita de conformare are valoare socionomică deoarece asigură (menține), ordinea de drept; la rândul ei, această ordine de dept se construiește pe criterii, norme și valori, promovate de conducătorii societății, în speță, de managerii publici. Atitudinea de conformarea presupune, în „amonte”, prevenția juridică, adică reguli și proceduri care împiedică actele (faptele) antisociale, și în „aval” sancțiuni și pedepse care să restabilească ordinea de drept. Așadar, prevenția juridică salvgardează ordinea publică, prin prevenirea unor fapte antisociale, și ordinea politică, prin prevenirea actelor periculoase pentru stabilitatea statului. În sens larg, prin conduita de conformare se realizează însăși ordinea de drept; în acest sens, putem să-l amintim pe H.Hart, după care „dreptul este numai o chestiune de fapt, de recunoaștere ultimă a regulilor de către toate persoanele fizice sau juridice[4].
Conduita de conformare definește un mecanism psihologic prin care conducătorul, demnitar sau manager, se integrează într-un proiect politic; după S. Milgram, această conduită ar fi „cimentul natural” care leagă oamenii de sistemele de autoritate[5]. La prima vedere, conformarea exclude ideea libertății de opinie, deoarece un manager care execută necondiționat ordinele altor instituții sau persoane (juridice, economice, politice, religioase) nu poate avea niciun merit personal. Conduita care-l transformă pe un manager din conducător în simplu executant reduce voința lui morală la atitudinea de supunere „oarbă” față de o altă autoritate; desigur că nu dispare orice valoare morală a managerului, numai că sistemul politico-administrativ consideră atitudinea de supunere ca singura lui valoare. Acest tip de apreciere îl determină pe manager să creadă, în mod greșit, că integrarea lui în sistem îi conferă valoare, indiferent de calitățile sale morale, profesionale sau sociale. Din perspectiva ordinii politice, supunerea este cea mai importantă valoare, pentru că asigură stabilitatea puterii; statul nu poate funcționa decât dacă toți cetățenii lui se conformează deciziilor politice.
Conformarea are valoare socio-morală numai dacă are caracter rațional. Cu alte cuvinte, pentru a fi apreciat, actul managerial trebuie să exprime subordonarea față de sistemul politico-administrativ care-l apreciază. Desigur că, situația ideală este aceea în care subordonarea față de sistemul politico-juridic se justifică prin corectitudinea criteriilor de apreciere. Altfel spus, pentru a fi de acord cu conformarea, criteriile de apreciere trebuie să fie, la rândul lor, raționale în sens ideonomic, echitabile în sens socionomic și juste în sens politonomic. Nu trebuie să omitem faptul că există o deosebire între conformarea normativă, bazată pe dorința managerului de a face parte dintr-o comunitate (societate), și conformarea informațională, determinată de faptul că managerul consideră comportamentul celorlalți ca fiind moral, în lipsa altor informații. Prin analiza gradului de conformitate se poate aprecia măsura în care managerul își îndeplinește misiunea și, cel mai important, modul în care își construiește propria valoare. Această apreciere se poate realiza având în vedere trei coordonate: convingerea cu privire la necesitatea subordonării; asumarea unui rol socio-profesional; angajamentul public la viața politică.
Conformarea este o conduită care reflectă un anumit sistem de formare al unui anumit proces de educație socio-profesională, prin care managerul public este pregătit să-și asume rolul său social. În acest sens, Etzioni afirma că morala socială este indusă prin agenții de socializare (familia, școala, biserica), prin agenții de consolidare socială (relațiile personale, profesionale, comunitare), precum și prin instituțiile societale (de tipul căsătoriei) [6]. Toate aceste structuri de normativitate participă la formarea unei „voci morale” interioare care asigură conformarea conducătorilor la instituțiile sociale. Desigur că opiniile celorlalți, în special ale celor cu care conducătorii interacționează, sunt importante, pentru că exprimă aprobarea (sau dezaprobarea), respectul (sau oprobiul), confirmarea (sau infirmarea) valorii individuale. Deontologia relevă că sistemul de formare pentru demnitarii și managerii publici este în primul rând cel politico-administrativ, întrucât el stabilește criteriile de valoare pe care se sprijină actele manageriale; altfel spus, dacă sistemul prezumă că o anumită funcție socială are valoare, atunci managerul care exercită acea funcție se prezumă că are, la rândul lui, valoare socială. Așadar, conduita de conformare față normele juridice și non-juridice are valoare socio-morală pentru că rolul asumat de un manager este în concordanță cu așteptările sistemului; per a contrario, în cazul în care lipsește această concordanță, actele (faptele) sunt lovite de nulitate, așa cum prevăd toate normele de drept.
Ordinea de drept este o ordine formală, pentru că se bazează pe rolul interpretat de fiecare individ, chiar dacă nu este întotdeauna moral. Cu alte cuvinte, formalismul este impus managerului public, prin sistemul prescripțiilor, al atribuțiilor și cerințelor asociate statusului și rolului, în raport cu mediul în care se manifestă. Participarea managerului public la viața socială devine din ce în ce mai formală, din cauza faptului că este reglementată de forme fără fond; după cum spune P. Lecomte, această participare se concretizează în rețele de interacțiune între indivizi și grupurile integrate, prin folosirea de coduri de comunicare comune[7]. Formalismul nu ține seama de conținutul moral al conformării, ci de formele ei de manifestare; din această cauză, un manager formalist va respecta în mod scupulos, în orice împrejurare, codul de conduită prescris pentru situația respectivă, chiar dacă nu are valoare morală.
Conduita de conformare nu trebuie confundată cu conformismul. Orice manager public trebuie să respecte formele de conduită prestabilite, prin raporturi formale, de către sistemul politico-administrativ. Dacă respectă aceste forme, meritul său este recunoscut atât de către sistem, cât și de cei pe care-i conduce. Ideologia oficială încurajează prin mijloace materiale și simbolice, formalismul logic și formalismul moral, un anumit model de conformism care să asigure supunerea față de autoritatea statului. Statul instituie juridic criteriile de merit după care se structurează cetățenii și conștiința lor; fenomenul este posibil prin intermediul codificării juridice, precum și prin instrumentele economico-sociale, care favorizează un anumit model de comportament, considerat politic corect de către stat. Tocmai de aceea sunt instituționalizate juridic numai acele conduite de conformare, considerate utile pentru menținerea status-quo-lui politic[8].
(va continua)
[1] Paulson S.L. şi Paulsen B.L., Normativity and Norms., Clarendon Press Oxford, 1998, pp. 69, 169, 295, 435.
[2] Jurisconsultul Modestin scria că Legis virtus haec est: imperare, vetare, permittere, punire. Vezi Digestae, tom.I, fragmentul 7.
[3] Jehring, Rodolf von, 1877, Der Zweck in Recht. Berlin, §.40.
[4] Hart Herbert L.A., 2005, Le concept de droit. Fac. St. Louis, Bruxelles, pp.16 -20, 138.
[5] Milgram Stanley, 1994, Soumission a l’autorité. Calmann-Levy.Paris.
[6] Parlagi Anton, 2017, Deontologia – premise, valori și norme de conduită pentru demnitarii și funcționarii publici. ProUniversitaria, București.
[7] Lecomte Patrick, 1993, Communication, television et democratie. Pulman.
[8] Familia a fost instituţionalizată juridic pentru că puterea a recunoscut valoarea ei socială ca „unitate de grup naturală şi fundamentală a societăţii”, opusă experimentelor comuniste şi anarhiste. Freeden Michel, 1991, Rights. Open University Press.
