Managementul public relevă o contradicţie între criteriile de tip ideonomic (recunoaştere, respect, admiraţie) şi criteriile de tip politonomic (dominaţie, putere, constrângere) în aprecierea prestigiului. Spre deosebire de politocraţie, care încearcă să-şi impună criteriile în toate domeniile, prestigiul încearcă să instituţionalizeze puterea valorilor. În acest sens, teoria decizionismului susține că prestigiul trebuie considerat o valoare managerială, dacă sunt respectate trei condiţii fundamentale, și anume: dacă managerul care va fi afectat de o decizie a participat la adoptarea ei; dacă puterea care adoptă decizii este legitimă; dacă toţi cei care adoptă decizii sunt juridic responsabili. După cum putem observa, cele trei condiţii ale prestigiului relevă, în ultimă instanţă, o serie de valori; în sens ideonomic, cei care adoptă decizii trebuie să aibă capacitatea de a fi raţionali; în sens socionomic, cei care adoptă decizii trebuie să aibă legitimitate; în fine, în sens politonomic, cei care adoptă decizii trebuie să dea dovadă de responsabilitate faţă de efecte. În acest loc trebuie amintit R. Aron, care a propus ca definirea celui mai bun manager public să fie făcută în funcţie de vocaţie; managerul public ideal ar trebui să îndeplinească simultan şi complet cele trei funcţii specific conducerii sociale: de administrare, pentru a asigura pacea socială şi respectarea legii; de guvernare, care înglobează dimensiunile legislativă şi executivă; de legitimare, prin care se obţine adeziunea cetăţenilor (Aron Raymond, 1986, Democratie et totalitarisme). Teoria este eronată, întrucât nu regimurile au prestigiu (autoritate morală), ci cei care exercită puterea, în mod democratic (cu vocație) sau antidemocratic (fără vocație) (Anton Parlagi, 2016, Filosofia meritului). Ca urmare, funcţia de administrare nu se realizează decât în subsidiar, ca formă de guvernare, ca instrument al puterii executive; o funcţie de legitimare nu poate crea prestigiul guvernanţilor dacă exercitarea puterii este nelegitimă; în fine, orice regim politic instituţionalizează un anumit sistem de valori pentru a se autolegitima, nu pentru a-și justifica puterea.
Prestigiul managerului public este considerat, adesea în mod reducţionist, ca o valoare derivată din statutul social, din situația economică sau din nivelul tehno-ştiinţific, cultural sau spiritual al unui om manager publical. Sociologii, care iau ca referinţă valoarea prestigiului, utilizează termenul de statut în înțelesul de statut de prestigiu. Primo, acest statut de prestigiu poate fi stabilit numai prin consens, întrucât sistemele politice nu aplică criterii de valoare, ci de putere; desigur că se pot efectua anchete empirice, prin care membrii unui grup social să fie întrebaţi care anume valoare este mai importantă pentru prestigiul unui manager public (profesia, cultura, şansa, familia, educaţia, decoraţiile etc.), după care să fie stabilită o ierarhie pentru fiecare tip de statut (după gradul de stimă acordat). În realitate, managementul public nu are ca scop stabilirea unui statut pentru fiecare individ, ci protecţia rolului social al fiecăruia, în aşa fel încât managerul să fie interesat mai mult de rolul său social, decât de statutul său. În acest sens, pentru aprecierea prestigiului este mai elocventă simbolistica puterii, pentru că valorile manager publicale sunt mai apreciate decât alte valori; pe cale de consecinţă, compensativitatea funcţionează mai eficient prin protecţia de roluri, decât prin protecţia de statusuri (Bourdieu Pierre, 1990, The Logic of Practice). Secundo, estimarea statutului social depinde de apartenenţa managerului public la un anumit grup de referinţă; cel mai adesea, individizii se referă la valorile specifice grupurilor de apartenenţă (etnice, religioase, profesionale). În schimb, atunci cînd estimarea prestigiului se face din perspectiva unei categorii sociale superioare, există tentaţia de a atribui un prestigiu mai mare celor privilegiaţi, deoarce se consideră că şi meritele lor sunt superioare (Hogg A. Michael and al. 1990, The Social Identity Perspective). Acelaşi lucru este valabil şi când managerul public este interesat de propria persoană, de propriul statut, de propria sa poziţie, în cadrul unei structuri socio-politice (partid, parlament, guvern etc.). Prin autocategorizare, managerul public vrea să se identifice cu o „valoare abstractă”, pentru a obţine prestigiul faţă de ceilalţi şi stima faţă de sine. Autocategorizarea contribuie aşadar la formarea prestigiului, cu condiţia ca valorile instituţiei pe care le „împrumută” managerul public să fie morale, legitime şi legale. Desigur că noţiunea de prestigiu este adesea utilizată pentru a descrie un statut social, obţinut legitim prin aptitudini dovedite, cum ar fi competenţa, vocaţia, moralitatea etc.; ipoteza este corectă numai dacă poziţia socială a fost dobândită prin valoarea personală (nu moştenită, sau ocupată potrivit unor criterii arbitrare). Prestigiul nu conferă managerului public doar drepturi, datorită poziţiei sociale la care a ajuns, ci şi responsabilitate, pentru sarcinile ce derivă din acea poziţie. Terzo, unele teorii întemeiază prestigiul pe statutul financiar al managerului public; nu este nimic greşit în aprecierea situaţiei financiare, dar este absolut greşit să confunzi statutul material cu statutul managerului public. (Tang, Thomas Li-Ping 1992, The Development of a Short Measure of the Money Ethic Scale). Această concepţie venală stă la baza carierismului, a dorinţei de a ocupa o poziţie mai înaltă într-o instituţie, de a avea o funcţie mai bine plătită sau un statut social mai ridicat; carieristul nu are prestigiu, ci abilităţi folosite în interes propriu. Dorinţa de a ocupa un post cât mai înalt în ierarhia sistemului nu este sinonimă cu dorinţa de a ocupa cel mai înalt loc în ierarhia valorilor. Dorinţa de a promova nu este condamnabilă în sine, ci pentru scopul său egoist, de a parveni prin orice mijloace; ceea ce este paradoxal este faptul că toţi carieriştii, deşi recunosc meritele celorlalți, totuşi nu fac efortul de a dobândi valoare, ci încearcă le copieze.
Statutul de prestigiu însușit fără valoare personală este un paradox al sistemelor „politizate”; acestea permit unui individ să acceadă la conducerea autorităților publice fără a avea nicio valoare morală, profesională, socială, juridică sau politică. În orice alt sistem de apreciere (educaţional, tehnic, profesional, ştiinţific, militar), selecţia presupune alegerea candidatului pe baza valorii sale personale, deoarece, în caz contrar, sistemul nu va putea funcționa. Eminescu, promotorul ideii de corespondenţă (relaţie biunivocă) între drepturi şi valoare, în sens de compensativitate, afirmă că toţi guvernanţii sunt compensaţi pe nedrept cu titluri (onoruri), fără să aibă valoarea necesară pentru buna funcţionare a titlului. Între titlu, eticheta funcţiei şi calitatea personală cerută de buna exercitare a funcţiei nu există o legătură de cauzalitate, fapt care-l conduce pe Eminescu la formularea a două idei esenţiale pentru sociologia sa: principiul selecţiei negative şi principiul compensaţiei (Mihail Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din principate). În același sens trebuie să-l amitim şi pe J.J. Rousseau, care spunea că este împotriva legilor naturii, indiferent cum le definim, ca un imbecil să conducă un înţelept. În sens contrar, V. Pareto susţine că elitele guvernamentale îi cuprind pe toţi cei care poartă eticheta unei funcţii publice: ministru, senator, deputat, prefect etc., şi numai ca excepţie la regulă în elite se strecoară indivizi fără calităţile necesare.. Ca urmare, în absenţa unor valori socio-profesionale și morale, sistemul politic încearcă să justifice prestigiul managerului public prin formalism (vezi procedura de selecţie), ca şi cum procedura alegerilor ar putea înlocui lipsa valorilor. Mai mult decît atât, prestigiul câştigat pe nedrept este apărat prin instituţia imunităţii; acest lucru este explicabil deoarece, în lipsa unor criterii de valoare, s-au construit instituții juridice de protecție a prestigiului. Instituţia formală a învestirii în funcţie asigură prestigiul managerilor publici printr-o procedură care nu implică niciun criteriu de valoare. Actul solemn prin care o persoană este numită într-o funcţie publică este suficient pentru a crea iluzia unei vocaţii; cu alte cuvinte, unei persoane i se atribuie responsabilitatea unei funcţii, deşi nu are vocația necesară pentru a ocupa postul respectiv. Să nu uităm că la origini verbul latin investio, ire, însemna „a îmbrăca”, ceea ce ne duce la concluzia că învestitura este numai o formă exterioară de prezentare, un înveliş lipsit de substanţă (morală, profesională, socială, juridică etc.). Această „formă fără fond” este imorală, în primul rând sub aspect ideonomic, pentru că atribuie responsabilitatea unui incompetent; în al doilea rând, ea este nocivă pentru ceilalţi indivizi, întrucât creează aparenţa răspunderii, fără ca ea să existe în realitate; în fine, politonomic vorbind, cel numit manager public n-are nicio responsabilitate faţă de funcţia în care a fost învestit, ci numai faţă de liderul (partidul) care l-a învestit. Ierarhia funcţiilor publice este prioritară faţă de ierarhia valorilor sociale, iar cea mai gravă consecinţă a acestui fenomen constă în faptul că importanţa funcţiei manageriale este supraapreciată; funcţia atribuie un prestigiu nejustificat din punct de vedere social şi, invers, limitează prestigiul socio-moral, profesional, cultural etc., prin subaprecierea valorilor reale. Culmea culmilor este că managerul public incompetent are dreptul legal de a îndruma pe cei competenți, numai pentru că aceștia se află în subordine. Prin îndrumare, managerul public intervine și coordonează activitatea celor subordonați, astfel că se realizează un transfer mascat de responsabilitate, de la nivelul superior la nivelul inferior (Barker, R.J.S, 1991, Social Work Dictionary, 2nd ed., Silver Spring MD). Problema de fond, în cazul acestui tip de „prestigiu”, constă în (in)competenţa celui care emite păreri pentru a-l învăţa pe altul; este evident că un îndrumător lipsit de valoare socio-profesională nu poate da sfaturi corecte, utile sau pertinente unui subordonat.
