Trăim o perioadă pe care nici în gândurile noastre cele mai negre nu ne-am fi închipuit că o vom parcurge. În doar câteva săptămâni tot ceea ce credeam că este veșnic s-a năruit și ceea ce credeam că nu se va întâmpla niciodată s-a întâmplat.

Coronavirusul a generat schimbări și mutații nu numai în desfășurarea vieții noastre cotidiene, ci și în organizarea și funcționarea mecanismului economic la nivel național și global.

Despre schimbarea paradigmei funcționării actualului model global neoliberal se vorbește încă din perioada marii crize din 2007-2010, cu unele puseuri de intensitate cu ocazia apariției curentelor suveraniste, a Brexitului, a mișcării vestelor galbene sau a promovării unor idei neomarxiste susținute de lucrările lui Thomas Piketty și de manifestului CADTM, Comite pour l’abolition des dettes illégitimes, „ReCommons Europe Pour un Nouvel Internationalisme des Peuples en Europe”.

 Imediat după declanșarea crizei coronavirus, Thomas Piketty acreditează idea necesității schimbării ordinii și sistemului economic actual, deoarece pandemia ar fi doar o perdea care ascunde adevărata situație caracterizată, printr-o mai profundă criză a sistemului capitalist european. La 15 martie 2020, Thomas Piketty declara: „Criza coronavirusului nu este nimic altceva decât copacul care ascunde pădurea (…) Nu este suficient să spunem trebuie să schimbăm sistemul economic, trebuie să descriem ce alt sistem economic trebuie să fie creat (…) Criza de sănătate legată de pandemia de Covid-19 trebuie să ne conducă la definirea unor noi criterii de luare a deciziilor pentru guvernanța economică globală. (…) Nu este suficient să spunem «Trebuie să schimbăm sistemul economic», trebuie să descriem ce alt sistem economic, ce altă organizare a proprietății, ce alte criterii de decizie trebuie să avem, cine să dețină puterea în companii”.

Noțiunea de modernitate a unui stat-națiune pornește de la premisa responsabilității pe care orice stat o are în introducerea celor mai noi metode de promovare a progresului tehnologic și științific în economie și societate, a managementului public și de protejare a intereselor naționale, independenței, suveranității și integrității teritoriale, în concordanță cu prevederile internaționale în vigoare, ale constituției și ale altor angajamente interstatale prin acorduri, convenții, contracte și alte documente de acest fel.

Statul-națiune, în general, îndeplinește două mari categorii de funcții, pe cât de complexe și variate, pe atât de importante și în continuă diversificare și intensificare. Este vorba de funcțiile interne și externe ale statului-națiune care se află într-o relație biunivocă, sinergică și de interpotențare, sau în anumite cazuri, de compromis și contrapunere.

Funcțiile interne se referă la politici, instrumente, mecanisme și pârghii și parteneriate public-privat, public-public și privat-privat în domeniile economic și social prin intervenții specifice care să ofere autonomie funcțională a întreprinderilor, instituționalizarea relațiilor de afaceri, acordarea de sprijin și asistență sectorului privat, crearea de noi întreprinderi de stat, crearea unui cadru instituțional-juridic care să permită funcționarea economiei pe principiile sănătoase ale beneficiilor, profitului și externalităților pozitive „pentru toți”, convergent cu criteriile și principiile dezvoltării durabile în evoluția și perfecționările de reprezentanții majorității statelor lumii la Summitul Pământului din 1992 (Rio de Janeiro), 2002 (Johannesburg) și 2015 la Adunarea Generală ONU la care a fost adoptată Agenda 2030 cu cele 17 obiective preluate de toate țările participante în strategiile naționale pentru dezvoltarea durabilă.

Mai concret, din experiența practică acumulată până în prezent, statul-națiune intervine în următoarele situații când:

• afacerile au sau tind să aibă o poziție de monopol soluționată prin reglementări antimonopol sau antitrust, în scopul asigurării terenului liber pentru manifestarea concurenței de piață instituționalizată;
• o serie de domenii și activități socialmente necesare nu sunt atractive pentru inițiative private, mai ales când acestea nu produc direct profit, cum ar fi, de exemplu, societatea publică, transportul public și rețeaua de drumuri, muzee, parcuri, biblioteci, diferite infrastructuri e-guvernare, e-commerce, e-education, împădurire, protecția calității factorilor de mediu etc.;
• este nevoie de protecția unor persoane cu situație economică și socială precară sau cărora le sunt încălcate drepturile legitime sau care sunt în imposibilitatea de a se apăra;
• se află în pericol sănătatea populației, ca urmare a calității necorespunzătoare standardelor la bunurile și serviciile publice/private furnizate populației sau este deteriorată calitatea factorilor de mediu prin modele de producție și consum neprietenoase mediului, capitalului cultural;
• anumite dezechilibre ale sectorului financiar-monetar tind să amenințe stabilitatea necesară și suficientă a acestora sau atunci când polarizarea socială, discrepanța dintre cei cu venituri mari și foarte mari și cei cu venituri mici și foarte mici tind să genereze tensiuni, conflicte și explozii sociale, utilizând în aceste cazuri politici monetare, fiscale (îndeosebi impozitarea progresivă) sau oferind direct servicii sociale gratuite persoanelor sărace, cu nivel de trai scăzut, aici rolul finanțelor publice fiind implicat din plin, orice eroare de decizie costând enorm, mai ales dacă se săvârșește la niveluri ierarhice superioare, întrucât, pierderile se manifestă în plan macroeconomic pe întreaga economie și pe termenele scurt, mediu și lung, riscând să ia proporțiile crescânde ale „bulgărelui de zăpadă” (snowball sau boule de neige);
• au loc catastrofe naturale de genul cutremurelor, inundațiilor, pandemiilor, secetelor, înghețurilor, incendiile etc. și toate solicitările populației sunt îndreptate de urgență către instituțiile statului-națiune a cărui activitate în regim de urgență trebuie să soluționeze problemele pierderilor umane, materiale, de capital cultural, etc. Un exemplu recent îl constituie criza generată de pandemia de COVID-19, care în anul 2020 și la începutul anului 2021 a lovit puternic o serie de activități cum ar fi comerțul, turismul, transportul, sănătatea, educația, multe industrii prelucrătoare datorită impunerii carantinelor, instituirii stării de urgență, telemuncă etc. Încercarea prin care trece în prezent omenirea, determinată de răspândirea coronavirusului, este cu atât mai dificilă cu cât încă nu se cunosc cauzele, cele mai eficace metode de protecție, combatere și anihilare, existând încă multe aspecte de suspiciune, neclarificate sau speculate în mod nepermis;
• programarea și planificarea în contextul implementării unor strategii, planuri de acțiune reprezintă o consacrare sine-qua-non a funcțiilor și intervenției statului pe toate fazele de elaborare, cercetare, elaborare, implementare și monitorizare și control; nu este vorba de planificare imperativă, rigidă și, adesea, fără fundamentare specifică regimului economiei socialiste, ci de planificarea capitalistă indicativă, mai bogată și adecvată în ceea ce privește metodele și tehnicile utilizate, comparativ cu cele ale regimurilor socialiste.

_________________

Sergiu Stelian Iliescu
prof. emerit dr.-ing. dr.h.c., membru de onoare al ASTR
membru corespondent al AOSR, Universitatea Politehnica din București
Facultatea de Automatică și Calculatoare

Nu mai este un secret pentru nimeni că parcurgem o etapă în care dezvoltările tehnologice dar și elementele conceptuale se succed într-un ritm alert, cel puțin dacă ne referim la domeniul industrial, și nu numai la acesta.

Asistăm de exemplu în ultimii 15 ani la o creștere a interesului față de ceea ce se numește digitalizare, acest interes pornit de fapt din zona proceselor industriale dar având în acest moment reverberații în toate domeniile vieții economico-sociale. Deoarece există posibilitatea de folosire neadecvată a termenului de digitalizare dat fiind popularitatea de care se bucură acesta în acest moment este necesar să facem câteva precizări introductive, cu atât mai mult, cu cât unele aspecte prezentate acum câțiva zeci de ani le vom regăsi poate ușor nuanțate și acum. Noțiunea de digitalizare nu este ceva nou, dar ea a început să se impună odată cu construirea primelor calculatoare electronice în anii ’40 și aplicarea lor în economia reală.

Un moment important l-a constituit anul 1980 când lui Yoneji Masuda i s-a cerut să găsească o soluție în fața unor pericole ce se prefigurau în acea perioadă pe plan mondial: amplificarea șomajului, alienarea, amplificarea unor decalaje sociale și în special creșterea decalajelor economice între țările dezvoltate și cele sub dezvoltate.

În ceea ce privește aceste decalaje ele se manifestau sub trei aspecte: decalaj dublu: tehnologic și informațional; informatizarea nedemocratică; discontinuitate culturală.

Față de aceste pericole, Yoneji Masuda a propus o serie de soluții dintre care amintim:

• promovarea simultană a industrializării și informatizării;
• dezvoltarea industrială cu conservarea resurselor, a tehnologiilor nepoluante, dezvoltarea activităților intelectuale, dezvoltare durabilă;
• sisteme informatice în domeniul socio-economic, educație, sănătate, cultură;
• asistență internațională și cooperare;
• dezvoltarea infrastructurii informaționale: rețele de comunicații de date, bănci de date, centre de prelucrare și servicii IT&C;
• politici guvernamentale coerente.

Din acest moment consider că putem să ne raportăm la ceea ce s-a numit societatea informațională sau mai corect la societatea bazată pe informație (SoI).

În contextul în care UE își punea foarte serios problema de a se implica în implementarea conceptului de SoI în 1994 la Snagov sub auspiciile Președinției României toate forțele politice la care s-au aliat competențele academice au convenit asupra unei strategii unitare, coerente și clare de introducere a conceptului de SoI în țara noastră. Și această strategie a fost respectată și implementată de toate entitățile și organizațiile guvernamentale și neguvernamentale. Evident, această strategie a fost necesară să fie completată și adaptată în timp. Mai târziu conceptul de SoI a fost completat în 1995 de dna Edith Cresson și de dl Pasraig Flynn cu conceptul societății cunoașterii (SoC), pornindu-se de la ideea, că societatea viitorului va fi o societate care va investi în inteligență și învățare permanentă, unde fiecare individ își va construi propria calificare, deci o societate cognitivă.

Procesul aderării României la Uniunea Europeană a determinat orientarea strategică și evoluția economico-socială a țării. După intrarea în faza negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pe baza programului strategic elaborat de guvernul Isărescu (2000), s-a reluat dinamica creșterii economice, după un deceniu de stagnare și scădere. Prin pregătirea capitolelor de negociere dedicate pieței interne s-a demonstrat voința urmării căii europene în sectorul economiei românești și s-a înaintat decisiv către rezultate concrete ale reformelor structurale. Dar era nevoie de o transformare a întregii societăți românești!

Analizele economice atât pentru durate lungi (a se vedea Liviu Voinea, 2018) cât și pentru ultimele trei decenii („Piața Financiară”, dec. 2019) au constatat că aderarea României la Uniunea Europeană a fost un factor favorizant al procesului de creștere economică și de accelerare a recuperării decalajelor față de statele dezvoltate. Anul 2000 este considerat începutul unei etape de evoluție în care Uniunea Europeană a devenit pentru România catalizatorul principal în domeniul economic, dar și instituțional, politic, legislativ. Și sistemul fiscal a fost mai stabil, după 2000, odată cu elaborarea Codului fiscal (2004) în conformitate cu metodologia europeană. Un astfel de catalizator ar mai putea fi, în deceniul care urmează, aplicarea determinată a unei strategii realiste pentru intrarea țării în Zona Euro. Menționăm însă că, după 2004, doar fenomenul contagiunii cu piața internă a Uniunii Europene și mai puțin strategizarea și aplicarea unor politici economice proprii, a dus la o creștere a convergenței. PIB-ul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 23%, în 2000, la 36%, în 2006, pentru ca în primul deceniu
postaderare să ajungă la 59%, actualmente apropiindu-se de unele state central-europene care au avut evoluții pozitive și în întâiul deceniu post-1989.

Faptul că guvernele României post-2004, indiferent care partide politice le-au condus, au preferat să obțină o creștere economică rezultată predominant din orientarea spre prociclicitate și consum, evitând realizarea unor investiții substanțiale, îndeosebi în zona infrastructurii de transport, energetice, mediu, sănătate, educație, cercetare-inovare etc. și, împreună cu folosirea fiscalității doar pentru obținerea unor venituri imediate la buget, au dat economiei și pieței locale un grad sporit de impredictibilitate, au generat vulnerabilități și dezechilibre macroeconomice majore. Declinul populațional din România, după 1989, este considerat „cea mai gravă dintre toate schimbările negative pe care le-a cunoscut societatea românească după căderea vechiului regim” (Vasile Ghețău, în „Piața Financiară”, dec. 2019, p. 36). Iar motivația economică a fost cea mai importantă pentru amintita situație, acesteia adăugându-se și cauze social-politice, culturale etc. Inechitățile socio-economice sunt un alt element al sporitelor dezechilibre din sistemul economic al României, infuzând o dimensiune calitativă discutabilă creșterii economice din ultimele decenii. Faptul că peste 40% din săracii Uniunii Europene trăiesc în România arată că este încă mult de lucru pentru ridicarea convergenței reale și a competitivității societale în țara noastră. Aceste realități ne demonstrează că strategiile de dezvoltare sustenabilă elaborate din 2008, ca răspuns la Agenda 2030 a Uniunii Europene, au fost mai degrabă documente pentru birocrații din Bruxelles, neconstituind suport pentru elaborarea unor politici interne adecvate și pentru aplicarea lor integrală la nivelul societății românești. În plus, a fost mai mult decât evident că, după criza economică de acum un deceniu, modelul de dezvoltare adoptat de noile state membre nu mai aducea accelerația necesară pentru apropierea cât mai rapidă de stadiul de dezvoltare a statelor occidentale. Iar criza profundă declanșată în 2020 a găsit România și marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene cu multe lecții neînvățate de la precedenta criză financiar-economică globală, sporind gradul de impredictibilitate a evoluției social-economice din Spațiul Economic European, în deceniul următor.