Investițiile cumulate ale guvernelor și companiilor în îmbunătățirea competențelor și recalificarea forței de muncă ar conduce la o creștere a PIB global cu 6,5 trilioane de dolari și ar crea 5,3 milioane de locuri de muncă până în 2030, potrivit raportului „Upskilling for Shared Prosperity”, lansat la Davos de PwC și Forumul Economic Mondial. China va fi cea mai mare câștigătoare a unei astfel de inițiative, în timp ce statele din Europa Centrală și Est vor beneficia mai puțin, parțial din cauza structurii economiilor și a nivelului de educație.

„Economiile din Europa Centrală și de Est poartă încă povara tranziției la piața liberă: șomaj pe termen lung, populație neocupată, sisteme de educație care nu au evoluat în același ritm cu cererea de pe piața forței de muncă. Din aceste motive, sunt mai vulnerabile în fața schimbărilor aduse de noile tehnologii care impun competențe crescute. În urmă cu doi ani noi estimam că în jur de 600.000 de locuri de muncă din
România vor fi afectate, până în 2029, de automatizare și digitalizare. Ne așteptăm ca acest proces să fie mult mai rapid în noul context, schimbat de pandemie și sperăm că atât guvernul, cât și companiile să devină tot mai conștiente că trebuie să investească mai mult în educație și formare profesională”, declară Ionuț Simion, country managing partner al PwC România.

Raportul notează că șomajul este așteptat să crească pe măsură ce economiile continuă să experimenteze efectele pandemiei. De aceea investițiile în îmbunătățirea competențelor forței de muncă globale sunt esențiale pentru stimularea redresării economice după COVID-19. Avantajele mai ample ale dezvoltării competențelor sunt creșterea productivității, a numărului locuri de muncă mai bune, plătite echitabil, care contribuie la reducerea inegalităților salariale, în special a celor create de noile tehnologii.

Alte constatări ale raportului

• Raportul îndeamnă guvernele să adopte o abordare agilă pentru a stimula inițiativele naționale de îmbunătățire a competențelor, să colaboreze cu companiile, organizațiile nonprofit și autoritățile din educație și să ofere stimulente pentru crearea de locuri de muncă în economia verde și sprijinirea inovației tehnologice.
• Economiile în care deficiențele de competențe sunt mai mari ar putea vedea cele mai mari câștiguri ca procent din PIB, inclusiv China (7,5%) și India (6,8%), Spania (6,7%), Australia (5,9%) și Africa de Sud (4,4%).
• Europa Centrală și de Est va avea cele mai mici beneficii la nivel global, de 2,1% într-un scenariu accelerat și 1,8% în scenariul de bază.
• Unele economii dezvoltate vor avea câștiguri mai mici, variind de la 2% în Japonia la 0,3% în Germania, având în vedere că productivitatea și baza lor de competențe sunt deja mai puternice decât pe piețele emergente.
• Sectoarele care au avut creșteri salariale și de productivitate scăzute de-a lungul timpului ar putea obține beneficii semnificative în urma îmbunătățirii calificărilor. Spre exemplu, sănătatea și asistența socială ar putea contribui la creșterea PIB cu 380 de miliarde de dolari prin îmbunătățirea competențelor până în 2030.
• Unul dintre cele mai eficiente sisteme de ocupare a forței de muncă, dat exemplu în raport, este cel al Danemarcei. Introdus în urmă cu 25 de ani, acesta se bazează pe mobilitatea locurilor de muncă. Angajații care își pierd locul de muncă primesc până la 90% din salariu pentru o perioadă de doi ani, sub rezerva recalificării sau explorării opțiunilor antreprenoriale sau a locurilor de muncă în alte orașe. Puțini danezi își pierd locul de muncă pentru că sunt concediați. Majoritatea iau inițiativa de a pleca și de a se recalifica, profitând de aceste politici active pe piața muncii.

_________________

Raport PwC și Forumul Economic Mondial

În perioada 25-29 ianuarie, Forumul Economic Mondial au organizat Davos 2021, o săptămână de dezbateri virtuale în care lideri din întreaga lume discută despre restabilirea încrederii în lumea post-COVID-19. Raportul „Upskilling for Shared Prosperity” a fost publicat de PwC și Forumul Economic Mondial, în prima zi a acestei săptămâni de dezbateri.

Despre PwC
Misiunea PwC este de a construi încredere în cadrul societății și de a contribui la rezolvarea unor probleme importante. Suntem o rețea de firme prezentă în 155 de țări cu mai mult de 284.000 de profesioniști ce oferă servicii de calitate în domeniul auditului, consultanței fiscale și consultanței pentru afaceri. Spuneți-ne care sunt lucrurile importante pentru dumneavoastră și descoperiți mai multe informații despre noi vizitând site-ul www.pwc.ro.

Fix acum doi ani spuneam că, indiferent de culoarea politică, „Următorul guvern va fi unul de sacrificiu”. Și următorul guvern a venit în noiembrie 2019, iar predicția mea s-a adeverit. Prim-ministrul din acea perioadă nu mai este prim-ministru astăzi, iar miniștrii sunt și ei astăzi cu totul alții decât cei din acel guvern.

Dar trebuie să recunosc că, deși rezultatul a fost cel anticipat, motivul a fost cu totul altul decât cel preconizat. Și asta nu este lipsit de importanță. Scenariul meu fusese cel conform căruia reformele economice și ajustările fiscale vor fi cele care vor săpa la temelia popularității guvernamentale. În realitate, pandemia a fost cea care a făcut ca guvernul din acea vreme să ia decizii nepopulare și uneori neinspirate, motiv pentru care sprijinul public a scăzut simțitor.

Paradoxul este că, de fapt, pandemia a creat un context favorabil întârzierii reformelor de care România avea nevoie după excesele anilor 2017-2019. Pentru că pandemia a făcut ca UE, instituțiile financiare multilaterale și agențiile de rating să fie mult mai tolerante în ce privește deficitele bugetare foarte mari, care în vremuri de „pace” ar fi fost considerate a fi total inacceptabile. Iar o astfel de abordare, mult mai permisivă, a fost esențială pentru România, deoarece, așa cum o analiză din cursdeguvernare.ro remarcă, doar 45% din deficitul bugetar record al României din 2020 a fost cauzat de pandemie.

Fără existența pandemiei, ratingul României nu avea nicio șansă să fie conservat în categoria recomandată investițiilor, fără operarea unor corecții fiscale dureroase și nepopulare. Însă pandemia a făcut ca deficitul bugetar, deja mare în perioada prepandemie, să fie „mascat” mai ușor într-un deficit și mai mare. Prețul plătit a fost însă un pachet de susținere a economiei semnificativ mai modest decât al majorității statelor europene. O bună parte din gloanțe fuseseră deja trase în aer când eram toți sănătoși…
Însă momentul adevărului nu a fost decât amânat. Deoarece „doar când mareea e joasă se vede cine a înotat dezbrăcat”, ca să îl cităm pe Warren Buffett. Iar „mareea pandemiei” va trece, după cum va dispărea și rațiunea păstrării unor deficite mari. În concluzie, anul 2020 este imperios necesar să fie anul consolidării fiscale, anul scăderii deficitului bugetar. Este ceea ce agențiile de rating așteaptă, este o condiție importantă pentru a păstra sustenabilitatea finanțelor publice.

Vorbim de o ajustare majoră echivalentă a 2,5% din PIB. Adică, cu alte cuvinte, diferența cu care cheltuielile depășesc veniturile trebuie să scadă cu aproximativ 5 miliarde de euro. Așa cum remarca analistul economic Constantin Rudnițchi, „guvernul Cîțu trebuie să realizeze cea mai drastică reducere a deficitului bugetar din istoria postbelică”.

Un astfel de demers va fi nepopular în primul rând în rândurile celor care sunt plătiți din bani publici: fie ca angajați, fie ca pensionari. Excesele va trebui să fie curmate. Din acest motiv, teoretic, actualul guvern ar trebui să își folosească tot capitalul de sprijin cu care și-a început mandatul pentru a duce la îndeplinire dezideratul reformelor economice.

Problema este că acest capital este pe cale să fie epuizat prin lupte de uzură interne. Dacă fiecare va avea ca obiectiv pierderea de popularitate a celorlalți, rezultatul final va fi că tot guvernul, întreaga coaliție, va fi în pierdere de popularitate. Nu va exista niciun învingător, ci doar perdanți. Și asta fără nicio mișcare importantă legată de reforma economică. Iar problema este că aici vorbim de un joc de sumă nulă. Cu cât capitalul de încredere va fi erodat din motive nelegate de măsuri economice, cu atât va rămâne mai puțin pentru reforma economică.

România are o nevoie disperată de reforma economică, care nu doar să reechilibreze economia, dar care să o lanseze spre direcțiile câștigătoare ale revoluției tehnologice care este deja în plină desfășurare. Pentru asta este nevoie de un guvern profesionist și puternic, care să-și înțeleagă adevăratele priorități. În lipsa acestui deziderat, fie reformele vor fi oprite din lipsă de sprijin public, ceea ce ne-ar duce într-o criză economică, fie guvernul va continua neabătut, ceea ce l-ar transforma într-un guvern de sacrificiu.

Un sacrificiu care ar putea fi evitat.

Cine plătește pentru deciziile de politică monetară pripite, pornite de la premise eronate, luate sub presiune sau pur și simplu luate greșit, deși mai mult ca sigur cu intenții bune, de către cei ce conduc băncile centrale? Cât de scumpe sunt aceste erori și cine le plătește? Încerc să răspund mai jos.
Cu siguranță decizii defectuoase există, au fost și vor mai fi, este de ajuns să ne uităm spre America Latină, sau la anii ’70 în care băncile centrale au creat inflație ridicată, pe care tot ele, dar cu greu și cu costuri economice uriașe, au reușit să o tempereze.

Băncile centrale au fost și încă sunt un actor esențial al răspunsului economic vizavi de situația creată de pandemie. Au fost luate multe măsuri în ultimul an. Însă, când vine vorba de tipurile de măsuri luate, lucrurile sunt destul de nuanțate. Între țările dezvoltate (ce emit moneda de rezervă, dolari și euro spre exemplu) și cele emergente (care nu emit moneda de rezervă), tipul dar și amploarea măsurilor au fost cu totul diferite.

De ce nu au acționat și țările mici la fel ca Rezerva Federală Americană sau ca Banca Centrala Europeană? De unde diferența?

Cum banii din zilele noastre nu mai sunt „legați de aur”, sistemul se bazează pe încredere, pe încrederea că banca centrală care i-a emis nu le va distruge valoarea „tipărind” fără limită bani noi. În termeni simpli, diferența vine din încrederea de care beneficiază în combinație fiecare țară, banca centrală și moneda emisă de aceasta: dacă investitorii au încredere să își păstreze economiile în euro sau dolari chiar și la randament zero, acceptă ei același lucru pentru lire turcești sau peso argentinieni? Răspunsul este foarte probabil nu. Se ajunge astfel la evaluarea randamentului raportat la riscuri. Pentru o moneda considerată „sigură”, banca centrala care o emite își permite să coboare dobânda la zero și chiar să tipărească bani noi pentru că piețele au încredere în politicile ei, deci au încredere în faptul că „va respecta regulile” și astfel nu va crea inflație excesivă. Însă pentru o monedă considerată „riscantă”, banca centrală care o emite nu se bucură de un asemenea privilegiu. Ea trebuie să compenseze într-un fel pentru riscul mai mare care îi este atașat, riscul de a „nu respecta întocmai regulile”, pentru rata naturală mai mare a dobânzii, precum și pentru rata (și persistența) mai mare a inflației din acea țară. Iar această compensare se realizează printr-un „preț al capitalului” mai mare: dobânzi mai ridicate sau un curs de schimb subevaluat (depreciat).
Ecuația de mai sus este de fapt mai complexă, mai ales cu privire la „respectarea regulilor” de către banca centrală, însă pentru a menține lucrurile simple nu vom intra aici în detalii [1].

Revenind, în situația în care dobânzile nu compensează riscul perceput de piață, ba poate chiar sunt coborâte de către banca centrală (în ciuda unei realități care ar justifica contrariul) către niveluri nesustenabil de mici, atunci piețele reacționează: investitorii vând moneda respectivă contra unei alte valute cu un raport risc/randament mai bun, generând astfel presiuni de depreciere pentru moneda națională (investitorii vor face asta în pofida factorilor fundamentali, care acționează în timp, pe termen lung). Schimburi valutare în același sens vor realiza probabil și cetățenii țării respective, temându-se de o continuare a deprecierii și din dorința de a își menține puterea de cumpărare a economiilor personale sau daca pur și simplu percep valuta „forte” (euro, dolari) ca fiind o alternativă mai bună decât moneda națională. Inflația mai ridicată din țara cu pricina îi convinge de asemenea pe cetățeni să renunțe la moneda națională în favoarea valutei, care este și mai ușor convertibilă în alte monede de circulație internațională. Din cele două surse, și nu numai, apar presiunile de depreciere.

Sumarizând, reducerea prea mare și bruscă, sub nivelul de echilibru, a ratei dobânzii în țările emergente duce adesea la pierderea încrederii în banca centrală, la migrarea capitalurilor în afara țării și în cele din urmă la deprecierea cursului de schimb. Deprecierea duce la rândul ei la inflație crescută, pentru că astfel prețurile bunurilor de import devin mai scumpe. Inflația mai mare produce mai multă depreciere, pentru că cetățenii și investitorii vor căuta și mai aprig să își protejeze economiile de inflație, cumpărând valuta, iar importatorii vor crește prețurile ca un mod de acoperire măcar parțială a riscului de devalorizare. Se intră astfel într-o spirală a deprecierii generate de inflație și viceversa, greșeala decidenților devenind evidentă și amplificată. Pentru a stopa spirala și deprecierea, banca centrală trebuie să își recunoască greșeala și să intervină pentru a restabili încrederea pierdută. Astfel trebuie să reverseze reducerea, trebuie să crească rata dobânzii chiar peste nivelul de echilibru anterior.
Însă încrederea se câștigă greu și se pierde ușor: creșterea dobânzii trebuie să fie credibilă, să inspire seriozitate, altfel efectul nu va fi cel scontat. Iar corectarea greșelii vine însoțită de costuri: deprecierea va fi probabil oprită dar nu și reversată, iar creșterea bruscă și semnificativă a dobânzilor are un impact negativ asupra activității economice, a investițiilor, și a șomajului.

Cine plătește?

Plătesc în primul rând toți cei ce au avut încredere în autoritățile locale (monetară și fiscală) și pe cale de consecință în moneda națională. Cetățenii, companiile, dar și investitorii străini care și-au ținut economiile și investițiile în moneda națională își pierd astfel o parte (poate însemnată) din avere. Pierd însă și cei cu venituri mici și fixe, cei vulnerabili, pentru că inflația le erodează puterea de cumpărare. Inflația este cea mai parșivă taxă. Agoniseala multora se evaporă din cauza inflației. Pierd de asemenea și toți cei care au datorii în valută dar au venituri în moneda națională, pentru că ei trebuie să returneze o valută mai scumpă, datoria lor a crescut, astfel efortul pentru a returna împrumutul a sporit. Companiile cu datorii în valută pot deveni insolvente, incapabile să returneze valuta împrumutată, închizând porțile și generând pierderi de locuri de muncă. Pierd însă și consumatorii, pentru că bunurile importate vor fi mai scumpe – cu același salariu vor cumpăra mai puține bunuri și servicii din afara țării.

Cazul Turciei, o greșeală scumpă

Relativ „aproape de casă”, Turcia este un exemplu viu și recent al deciziilor inoportune de politică monetară, dar și un studiu de caz cu privire la implicațiile acestor decizii. Turcia este un exemplu tipic de țară cu deficit de economisiri, care trebuie să se împrumute în exterior pentru acoperirea necesarului de capital (investiții și cheltuieli), deci care trebuie să beneficieze de încrederea investitorilor.

Banca Națională a Turciei, sub impulsul factorului politic, a redus rata dobânzii de politică monetară la un nivel nesustenabil de mic, stimulând artificial economia. Sub presiuni, rata dobânzii de politica monetară a fost redusa de la 24% (în iunie 2019) la 8,25% (în mai 2020). În 2019, guvernatorul Murat Cetinkaya fusese înlocuit tocmai pentru că nu a redus dobânzile atât de repede pe cât și-ar fi dorit conducerea politică a țării. Desigur că o asemenea reducere a ajutat pe termen scurt economia Turciei să funcționeze cu motoarele turate. Însă se apăsase prea tare pe accelerație și inflația și-a oprit scăderea, ba chiar a început să crească. Cu dobânzi care nu compensau decât parțial pentru inflație și riscul țării, și încasări de valută din turism prăbușite (începuse pandemia), investitorii străini dar și cetățenii turci, obișnuiți să nu aibă prea multă încredere în moneda naționala, au început să își schimbe lirele în dolari. În primele 6 luni ale anului lira se depreciase deja cu 15%.

Însă începând cu luna august au apărut presiuni suplimentare și masive de depreciere. În data de 24 septembrie rata de dobândă a fost ridicată cu 2 puncte procentuale, de la 8,25% la 10,25%, arătând ca s-a atins limita de toleranță a deprecierii cursului de schimb. Lira pierduse însă încă 11% în acest timp, în total 28% de la începutul anului. Însă în ciuda unei prime creșteri a ratei dobânzii lira turcească continua să se deprecieze într-un ritm alert. Creșterea dobânzilor cu 2% nu era suficientă. Rezervele valutare fuseseră parțial consumate în efortul de limitare a deprecierii, și nu mai erau la un nivel confortabil pentru intervenții pentru a preveni deprecieri suplimentare. Magnitudinea exodului de capitaluri din Turcia a fost atât de mare încât s-a simțit și la București, influențând, minor, aprecierea leului: câțiva investitori fugeau de lire alergând către lei.

După încă o depreciere semnificativă a lirei turcești, de încă aproape 10% într-o săptămână, pe 7 noiembrie 2020 președintele Erdogan a decis din nou demiterea guvernatorului băncii centrale, Murat Uysal. Acesta a fost înlocuit cu un nou guvernator, Naci Ağbal, descris de analiști drept tehnocrat. Piețele au perceput bine această schimbare. Banca Turciei a început să recâștige credibilitate, iar lira a început să se aprecieze vizibil, piața anticipând o normalizare a politicii monetare. Pe 19 noiembrie Banca Națională a Turciei a trebuit să recunoască realitatea și a crescut rata de dobândă la o săptămână de la 10,25% la 15%. La ședința de politică monetară din decembrie urma să mai aibă loc încă o creștere, până la nivelul de 17%.

Sumarizând, președintele Turciei, care se recomandă ca „inamicul ratelor ridicate de dobândă”, a cerut în mod repetat costuri de împrumut mai scăzute. Deși dobânda a fost teoretic scăzută, în practică această scădere a fost o pastilă otrăvită, făcând mai mult rău decât bine. În loc de dobânzi mici eficiente, președintele a afectat semnificativ independența băncii centrale și a obținut tensiuni extreme, probleme în sistemul bancar și în finanțarea externă a țării, sărăcie, dobânzi mai mari (nu mai mici), inflație, dar și o depreciere a lirei turcești de 43% (de la începutul anului și până la maximul tensiunilor).

Concluzie: mesajul este clar

Exemplul Turciei transmite o lecție către restul lumii și un mesaj foarte clar către țările emergente, categorie în care se afla și România. În primul rând, că dobânzile mai mici nu înseamnă neapărat capital mai mult și mai ieftin, poate fi chiar invers. Dacă o țară emergentă are un deficit de economii raportat la investiții, deci este dependentă de capitalul finanțatorilor străini, trebuie neapărat menținută încrederea acestora pentru a putea finanța deficitul extern cu capitaluri pe termen lung. Reducerea nesustenabilă a dobânzii de politică monetară poate eroda această încredere, declanșând astfel o reacție în lanț (deprecierea cursului, dificultăți în finanțarea deficitului extern, reversarea reducerilor de dobânzi și deteriorarea situației economice).

Până la operarea primei creșteri de dobândă, pe 24 septembrie 2020, lira turcească pierduse 28% de la începutul anului. Pentru a face mai elocvent nivelul acestei deprecieri, echivalentul în România ar fi un curs de 6,24, în cazul unei deprecieri similare, de 28%, față de nivelul actual.
Lira pierduse 43% din valoare de la începutul anului până în vârful tensiunilor. Spre comparație, în tot anul 2020 leul românesc s-a depreciat cu 1,88% în raport cu moneda unică europeană.

În România o depreciere chiar și de 1 ban sau de 0,2% reprezintă un motiv de „breaking news” în toată presa scrisă dar și la TV, generând anxietate în rândul românilor. Există o anumită „euroizare” a economiei românești (prețuri la case, automobile, facturi de telefonie etc. în euro) substanțial mai ridicată decât în Polonia, Cehia și Ungaria, însă aceasta nu explică în întregime reacțiile temătoare ale românilor chiar și la mișcări de amplitudine foarte redusă a cursului.

Chiar și așa, Banca Națională a României a urmărit stabilitatea relativă a cursului și a avut grijă să o mențină în condițiile reducerii graduale și sustenabile a ratei dobânzii, fără să cadă în capcana dobânzilor prea mici. Însă linia de demarcație între dobânda care permite stabilitatea cursului și o dobândă redusă prea mult sau prea repede este fină, este nevoie de multă atenție, profesionalism și experiență pentru a menține acest echilibru. România și românii nu și-ar fi permis un experiment precum cel din Turcia, nu în general și mai ales nu în mijlocul unei pandemii globale. De aici și atenția sporită a BNR și gradualitatea măsurilor luate în ultimul an.

Opinia prezentă îi aparține autorului și nu reprezintă poziția BNR sau CFA.

_________________

[1] În viziune neokeynesiană rata dobânzii se mișcă în răspuns la deviația inflației de la nivelul țintă dar și a producției de la nivelul potențial sustenabil, și al altor factori precum persistența inflației etc. Iar rata naturală a dobânzii, deși foarte importantă, nu este observabilă.

Am tot așteptat bugetul de stat și cum nu mai apare, cred că e momentul să recapitulăm niște greșeli pe care guverne anterioare le-au făcut la elaborarea bugetului, greșeli pe care acest Executiv ar fi bine să le evite în acest an.

1.Zicala „Mai bine mai târziu decât niciodată”
nu se aplică la elaborarea bugetului

Bugetul a mai întârziat și în trecut. Și nu a fost bine deloc. În 2019, el a fost aprobat în Guvern în data de 8 februarie și în Parlament în 13 martie și ca atare unele bugete locale au fost aprobate abia în luna mai. Deși unele cheltuieli au fost ținute sub control pentru că în primele luni ale anului nu s-a putut cheltui mai mult de 1/12 din cheltuielile prevăzute în bugetul anului precedent, până la finalul anului deficitul bugetar a depășit cu mult ținta pentru acel an. Mai grav a fost că multe investiții locale nu s-au mai putut realiza pentru că bugetele locale au fost aprobate prea târziu și rămăsese puțin timp pentru implementarea investițiilor noi. Cifrele pe anul 2019 dovedesc asta: cheltuielile de capital în execuția bugetară la final de an au fost de doar 30 de miliarde, față de 33 de miliarde în 2020, an când bugetul a fost aprobat înainte de începerea anului fiscal.

2.Să nu ne îmbătăm cu apa rece

În ultimii ani, s-a împământenit practica de a se supraestima veniturile și de a se subestima cheltuielile. Anul trecut, în proiectul de buget pentru anul 2020, veniturile estimate au fost de 358 de miliarde de lei și la final de an ele au ajuns doar la 322 miliarde de lei, adică cu 36 de miliarde de lei mai puțin decât estimarea inițială. Cheltuielile bugetare au fost estimate la 399 miliarde în proiectul de buget și la final de an ele au ajuns la astronomica sumă de 424 miliarde de lei, adică au fost subestimate cu 25 miliarde de lei. În acest fel, România a reușit performanța de a face un deficit de 9,79% din PIB anul trecut. Pentru cârcotașii care vor spune că e de vina COVID-19 și nu avea cum să știe Executivul că va veni pandemia la momentul când a elaborat bugetul, vă asigur că și în anul precedent s-a făcut fix același lucru. S-au prins în bugetul pe anul 2019 venituri de 342 miliarde și cheltuieli de 368 de miliarde de lei și la final de an s-au colectat doar 321 miliarde de lei, adică cu 21 miliarde mai puțin, și s-au cheltuit 369 de miliarde, adică cu 1 miliard de lei mai mult decât estimarea inițială. Deci, după cum se vede, „erorile” de estimare cresc vertiginos de la an la an.

3.Vindem blana ursului din pădure

Și în trecut s-a promis accesarea unor sume importante de fonduri europene, dar până la urmă, promisiunile nu s-au materializat. Și acum se promit mulți bani din cele 30 de miliarde de euro din Next Generation EU Funds. Însă pentru a accesa aceste fonduri, România trebuie să trimită la Bruxelles un Plan Național de Redresare și Reziliență care trebuie să conțină reforme și proiecte pe digitalizare pentru 20% din sumele alocate și proiecte verzi pentru 37% din fondurile alocate. Varianta actuală a planului, lansată în noiembrie 2020, nu îndeplinește aceste criterii. Și dacă planul va fi refăcut cap-coadă și va îndeplini toate criteriile europene până în luna aprilie, când trebuie trimis la Bruxelles, acele fonduri europene vor sosi cel mai devreme în vara lui 2021. Asta înseamnă că sunt puține șanse ca ele să contribuie în mod semnificativ la creșterea veniturilor bugetare și a PIB-ului în 2021.

4.Un buget prost făcut duce la impredictibilitate

Un buget făcut pe picior a dus în trecut la o lipsă de predictibilitate care a afectat mai ales categoriile vulnerabile din România. Când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg (când ce se scrie în buget nu se potrivește cu ce se întâmplă în viața reală), te alegi cu tăieri de cheltuieli publice sau creșteri de taxe pe nepusă masă. Mai exact, supraestimarea veniturilor și subestimarea cheltuielilor din bugetul pe anul 2020 au fost două dintre motivele pentru care nu s-a aplicat noua lege a pensiilor. Pensiile ar fi trebuit să crească cu 40% în septembrie 2020, conform unei legi votate în Parlament și promulgate de președinte. Însă ele au crescut doar cu 14%, deși guvernul promisese că va respecta această lege.

5.Cârpeala în locul reformelor nu duce la nimic bun

Nu se fac reforme în sistemul public, însă se cârpește de zor pe ici, pe colo pentru a se mai reduce din cheltuieli. Asta nu a fost o formulă câștigătoare nici în trecut și nu va fi una câștigătoare nici în viitor. Premierul Cîțu a vorbit de o plafonare a sporurilor pentru bugetari, însă nu a vorbit despre faptul că numărul de bugetari a crescut cât partidul sau s-a aflat la guvernare și a ajuns la 1,25 milioane. Cu siguranță din noiembrie 2019 până în februarie 2021 era destul timp să se facă o analiză a aparatului de stat și să se ia niște decizii despre unde este supradimensionat și unde este subdimensionat. O astfel de analiză și măsuri curajoase luate pe baza ei ar fi putut rezolva multe dintre problemele bugetare de azi și asta fără să se afecteze negativ calitatea serviciilor publice.

Reforme nu s-au făcut nici în companiile de stat, deci e greu de înțeles mirarea premierului când nu a primit planurile de restructurare ale companiilor de stat. Cine să i le dea? Specialiștii pe care tot guvernarea din care a făcut parte i-a numit în campaniile de stat? A uitat oare că doar la câteva zile de la instalarea la guvernare în noiembrie 2019, Executivul liberal s-a grăbit să pună în funcții de conducere în companii importante de stat oameni de partid fără nicio pregătire în domeniul de activitate al companiilor unde au fost instalați? Dacă vrea ca aceste firme de stat să funcționeze bine și să aducă profit, atunci să înceapă o reformă serioasă și să angajeze profesioniști și nu oameni de partid la vârful acestor companii. Va primi după aceea și planuri de restructurare. Între timp, Florin Cîțu nu ar trebui să se plângă de „performanțele” companiilor de stat.

Dacă nu învață din greșelile trecutului, guvernul riscă să le repete.
Din păcate, dacă decidenții repetă greșelile din trecut, nu ei vor plăti oalele sparte, ci noi toți, prin tăieri de cheltuieli, creșteri de taxe și o economie anemică care nu este sprijinită suficient de măsuri fiscale bine fundamentate.

Acest articol a fost publicat pe www.economica.net în data de
10 februarie 2021.