Implicațiile COVID-19 pentru economia globală sunt extrem de incerte, dar au potențial de dezastru. La data de 5 martie, Organizația Mondială a Sănătății identificase 85 de țări și teritorii cu cazuri active de COVID-19 – o creștere de la 50 de țări în săptămâna precedentă. Peste 100.000 de cazuri și 3.800 de decese au fost raportate la nivel mondial, iar aceste cifre cu siguranță subestimează amploarea și sfera epidemiei.

Pentru a înțelege modul în care epidemia poate provoca o recesiune globală (sau mai rău), nu trebuie decât să citim „Avuția națiunilor” scrisă de Adam Smith, cartea I, capitolul III: „Că diviziunea muncii este limitată de întinderea pieței”. Este deja clar că pandemia ar putea provoca un șoc privind disponibilitatea negativă a bunurilor și serviciilor, în cazul în care cantitatea de muncă disponibilă ar scădea rapid, deoarece populația activă s-ar îmbolnăvi (sau ar muri) din cauza bolii. Mai rău, frica necontrolată de contagiune ar putea duce la suspendarea lanțurilor de aprovizionare critice. Mass-media acordă deja multă atenție lanțurilor de aprovizionare transfrontaliere care implică China, Coreea de Sud și alte țări de primă linie; dar, având legături cu firme din întreaga lume, aceste centre de activitate nu reprezintă decât vârful aisbergului.

Mai mult, lanțurile interne de aprovizionare sunt la fel de vulnerabile. Pe măsură ce coronavirusul se răspândește, un număr mai mare de legături între cumpărători și vânzători – intermediar și client final – va fi perturbat. Mai precis, „întinderea piețelor” se va micșora, iar câștigurile obținute din diviziunea muncii – unul dintre principalii factori ai „avuției națiunilor” – se vor reduce în mod constant, deoarece vor fi necesare mai multe resurse pentru a produce intern ceea ce anterior era importat mai ieftin din altă parte.

Întoarcerea la producția de subzistență sau la autarhie, chiar dacă este doar temporară, ar dăuna imens din punct de vedere economic.
La data de 3 martie, guvernul britanic a publicat un „plan de acțiune” care pare să conțină o strategie coerent de rezonabilă prin care se ține cont de Smith și se abordează, în același timp, criza de sănătate publică. Autorii solicită o reacție cu succesiune în patru etape: limitare, întârziere, cercetare, atenuare. Însă, bazându-ne pe răspândirea coronavirusului în China, Coreea de Sud și în alte țări puternic afectate, șansa Marii Britanii de limitare a epidemiei a trecut. Numai în data de 4 martie cazurile de COVID-19 în țară au crescut cu 60%, iar virusul și-a revendicat prima viață în ziua următoare. Multe dintre aceste noi cazuri (inclusiv cel al pacientului care a murit) nu au implicat călătorii în străinătate, ceea ce sugerează că transmiterea comunitară este deja în curs.

Acest aspect pune Marea Britanie în faza de „întârziere”, în care prioritatea principală este identificarea timpurie a cazurilor și izolarea acestora. Sporirea conștientizării în rândul populației poate ajuta în acest caz. Scopul este să câștigăm timp până la sosirea lunilor mai calde sau până la dezvoltarea unui vaccin (faza de „cercetare”) implementat pe scară largă.
Odată cu înrădăcinarea epidemiei în Marea Britanie (și în alte țări care reprezintă cea mai mare parte a PIB-ului global), vom fi intrat pe deplin în faza de „atenuare”, în care prioritatea este să oferim servicii esențiale și să-i ajutăm pe cei mai expuși riscurilor. În această etapă, pericolul nu este doar că PIB-ul real va crește într-un ritm mai lent, ci că randamentul și producția vor intra într-o scădere semnificativă și persistentă, ca urmare a perturbării canalelor stabilite pentru tranzacțiile de pe piață.
În acest scenariu, șocul inițial (smithian) privind disponibilitatea negativă a bunurilor și serviciilor ar fi repede adâncit de șocurile keynesiene referitoare la cerere. Declinul cererii agregate ar începe cu cei care sunt prea bolnavi să muncească sau care sunt împiedicați prin alte mijloace să lucreze, dar s-ar amplifica printr-o creștere mânată de incertitudine a economiilor preventive, precum și printr-o scădere a cheltuielilor de capital.

Mai rău, noul climat de incertitudine ar putea dura ani de zile, dacă luăm în cont faptul că coronavirusul ar putea deveni o problemă recurentă.
Cu rate ale dobânzilor deja atât de scăzute, reducerile suplimentare realizate de băncile centrale sunt printre cel mai puțin eficiente instrumente disponibile pentru atenuarea unor astfel de condiții economice. În caz contrar, întreprinderile viabile, ale căror comenzi de cumpărare sunt întrerupte de săptămâni sau chiar luni întregi, s-ar putea confrunta cu falimentul. Băncile centrale, autoritățile de reglementare financiară și alți factori de decizie trebuie nu numai să pună la dispoziție credite în condiții avantajoase, ci și să stimuleze (sau să instruiască) creditorii să mențină în stare de solvență debitorii afectați de coronavirus. Bilanțurile băncilor centrale oferă mijloacele de remediere a găurilor din finanțele corporate și gospodărești. Și în timp ce o astfel de intervenție ar produce inevitabil o serie de firme-zombi care în cele din urmă ar fi eșuat chiar și fără epidemie, este mai bine ca soluționarea acestei probleme să fie lăsată pentru o dată ulterioară.

În cele din urmă, guvernele ar trebui să fie pregătite să restabilească masa salarială pentru lucrătorii bolnavi sau aflați în carantină. Iar stimulul fiscal convențional (cheltuieli publice direcționate inteligent și reduceri fiscale) poate fi utilizat pentru a rezolva deficiența cererii efective.
Factorii de decizie dispun de instrumentele economice de care au nevoie pentru a reduce la minimum pagubele cauzate de coronavirus. Dar chiar și cu aceste măsuri în vigoare, este posibil ca economia globală să nu poată evita un scenariu sumbru – unul care seamănă cu o depresiune economică mai mult decât cu o recesiune.

© Copyright: Project Syndicate

Asteroidul a lovit şi, brusc, totul s-a schimbat. Dar asteroidul care s-a prăbuşit pe planeta noastră este invizibil. Ca să îl vedem avem nevoie de un microscop, şi nu de un telescop.

Odată cu COVID-19, lumea se confruntă cu mai multe crize în una: o criză globală de sănătate a declanşat crize în economie, societatea civilă şi în viaţa de zi cu zi. Rămâne de văzut dacă va urma instabilitate politică. Ori în interiorul ţărilor, ori internaţional. Dar, în mod clar, pandemia a schimbat drastic viaţa aşa cum o ştim. În timp ce finalul crizei şi consecinţele sale nu pot fi prevăzute, anumite schimbări semnificative pot fi anticipate.
Criza nu este doar complexă, amplă şi ameninţă fundaţiile societăţilor individuale şi ale economiei globale. Este de multe ori este mai periculoasă şi extinsă decât criza financiară globală din 2008. Spre deosebire de acel episod, coronavirusul ameninţă milioane de vieţi la nivel global şi efectele sale asupra economiei nu sunt centrate într-un singur sector.
La nivel global, majoritatea activităţilor economice au fost îngheţate, pregătind scena pentru recesiunea globală. Pe lângă numărul de decese şi stabilitatea sistemelor de sănătate, marea întrebare acum este cât de severă va fi încetinirea creşterii economice şi care vor fi consecinţele permanente.
În mod similar, putem doar ghici ce efecte va avea virusul asupra regiunilor deja fragile, şi în special asupra taberelor de refugiaţi. Iranul pare să se îndrepte spre o criză umanitară majoră, în care cei mai săraci şi mai vulnerabili vor fi cei mai afectaţi. Dincolo de asta, încă este prea devreme pentru orice evaluare cât de cât realistă a consecinţelor umanitare ale COVID-19.

Dar experienţele trecute ne spun că şocurile majore, ca acesta, tind să tulbure sistemele politice şi relaţiile internaţionale. Democraţiile vestice, în special, ar putea să îşi aibă guvernarea pusă sub semnul întrebării. Principiile drepturilor oamenilor pot fi asmuţite împotriva imperativelor economice. De asemenea, pandemia creează un conflict de generaţii între tineri şi vârstnici, dar şi între autoritarism şi democraţia liberală.
Şi totuşi, un scenariu alternativ este posibil, în care criza COVID-19 dă naştere unei noi solidarităţi. Să nu uităm, un cutremur şi un tsunami în Oceanul Indian în decembrie 2004 au creat condiţiile pentru încheierea războiului civil în Aceh, Sumatra de Nord.
Pe termen scurt, ţările cel mai afectate de pandemie vor deveni economii în criză: guvernele vor atinge niveluri enorme de cheltuială şi alte măsuri neconvenţionale pentru a preveni un colaps total. Eficacitatea răspunsului rămâne de văzut. Dar este clar că relaţia dintre economie şi stat va trece printr-o schimbare fundamentală.

Plecând de la înţelepciunea prevalentă în ultimele decenii, deja suntem martorii întoarcerii guvernului suveran. Fiecare aşteaptă ca statul să injecteze sume enorme de bani în economie şi să apere (sau să preia) societăţile periclitate şi sectoarele care sunt considerate esenţiale. Rolul crescut masiv al statelor va trebui redus după ce criza a trecut, dar modul în care se va petrece acest lucru este de dezbătut. În mod ideal, guvernele vor transfera veniturile care provin din reprivatizare într-un fond de avere suveran, acordând publicului o cotă în compensarea postcriză.
Până atunci, se aşteaptă ca un guvern mare, indiferent că va fi Comisia Europeană sau autorităţile naţionale, să se pregătească pentru următorul dezastru. În loc să fie prins din nou cu garda complet jos, va trebui să asigure furnizarea de articole medicale esenţiale, echipament personal de protecţie, dezinfectanţi, laboratoare corespunzătoare, unităţi de terapie intensivă şi aşa mai departe.

Dar asta nu este tot. Stabilitatea, eficienţa, capacitatea şi costurile sistemelor existente de sănătate vor rămâne o problemă dominantă. Criza COVID-19 a arătat că nu este chiar posibilă privatizarea sistemului de sănătate. De fapt, sănătatea publică este un bun public de bază şi un factor critic în securitatea strategică.

De asemenea va exista atenţie sporită, susţinută asupra sectorului farmaceutic, în special furnizarea domestică de medicamente critice şi dezvoltarea altora noi. Multe ţări nu vor mai fi dispuse să se bazeze pe lanţurile internaţionale de aprovizionare, care pot să se dărâme cu uşurinţă în caz de urgenţă.
Nu vrem să sugerăm că economia de piaţă va fi abolită. Dar statul cu siguranţă se va afirma faţă de comunitatea de afaceri, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunile strategice. De exemplu, criza va produce o presiune politică majoră pentru suveranitatea digitală în Europa. Modelul său nu va fi cel al Chinei autoritare, dar cel al Coreei de Sud democratice, care şi-a stabilit un avantaj digital.

Însă până acum UE nu a jucat un rol proeminent în răspunsul global la
COVID-19. Acest lucru nu este surprinzător. În crizele existenţiale, oamenii tind să se întoarcă la ce ştiu mai bine, şi ce ştiu mai bine este statul-naţiune. Dar în timp ce statele-naţiune ale Europei pot juca un rol imediat de gestionare a crizelor, nu pot rezolva criza.
Până la urmă, piaţa unică, moneda comună şi Banca Centrală Europeană sunt singurele mecanisme care pot împiedica un colaps economic şi permite o eventuală recuperare în Europa. Prin urmare, criza COVID-19 probabil îi va forţa pe europeni să se apropie şi mai mult, cerând şi mai multă solidaritate.

Care este alternativa? O întoarcere la lumea în care fiecare îşi rezolvă problemele singur? Pentru toate guvernele statelor membre ale UE, acest lucru ar echivala cu sinuciderea politică şi economică.
Pandemia COVID-19 este prima criză din secolul XXI şi una care afectează cu adevărat întreaga omenire. Dar vor urma mai multe crize, şi nu vor veni sub forma unui virus. Într-adevăr, criza pe repede înainte prin care trecem acum este o avanpremieră a ce va fi dacă nu abordăm schimbările climatice.

Singurul mod de a gestiona ameninţările generalizate pentru umanitate este prin cooperare şi coordonare mai intensă între guverne şi instituţii multilaterale. De pildă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Naţiunile Unite, la modul mai general, trebuie întărite cu orice cost.
COVID-19 ne aminteşte că toţi 8 miliarde suntem în aceeaşi oală.

Copyright: Project Syndicate

Din pricina faptului că acest nou coronavirus devastează o economie după alta, profesia economică – și, așadar, fundamentele analitice pentru elaborarea de politici solide și gestionarea crizelor – trebuie să recâștige timpul pierdut. O preocupare deosebită în prezent este economia contagiunii virale, a fricii și a „disjunctorilor”. Cu cât acea gândire economică avansează pentru a răspunde realităților în continuă schimbare, cu atât va fi mai bună analiza care informează cu privire la planul politic.
Acest plan este proiectat a fi atât inedit, cât și inevitabil de costisitor. Guvernele și băncile centrale urmăresc măsuri fără precedent pentru atenuarea declinului global, de teamă ca o recesiune globală, care a devenit sigură, să nu izbucnească într-o criză (deja un risc incomod de ridicat). Dacă este să ne raportăm la cum procedează aceștia, vom observa probabil o eroziune suplimentară a distincției între economia standard în economiile avansate și în cele în curs de dezvoltare.

O astfel de schimbare este extrem de necesară. Cu dovezi copleșitoare de scăderi masive ale consumului și producției la nivelul mai multor țări, analiștii din economiile avansate trebuie să țină cont, în primul rând, de un fenomen care până în prezent era familiar doar statelor fragile/falite și comunităților devastate de dezastre naturale: o oprire bruscă economică, împreună cu cascada de devastare care poate de pe urma acestei opriri. Acestea se vor confrunta apoi cu alte provocări care sunt mai familiare pentru țările în curs de dezvoltare.

Să luăm în considerare aspectul economic al pandemiei. Indiferent de dorința lor de a cheltui, consumatorii nu sunt în măsură să facă acest lucru, deoarece au fost îndemnați sau le-a fost ordonat să rămână acasă. Și indiferent de dorința lor de a vinde, magazinele nu pot ajunge la clienții lor, iar multe dintre ele nu mai primesc marfă de la furnizării acestora.
Prioritatea imediată, desigur, este planul de sănătate publică, care solicită distanțare socială, auto-izolare și alte măsuri care sunt fundamental incompatibile cu modul în care economiile moderne sunt conectate între ele. Drept urmare, a avut loc o contracție rapidă a activității economice (și prin urmare a bunăstării economice).

Cât privește severitatea și durata recesiunii viitoare, acestea vor depinde de succesul planului de politică de sănătate, în special de eforturile de a identifica și de a limita răspândirea virusului, de a trata bolnavii și de a spori imunitatea. În așteptarea progresului pe aceste trei fronturi, teama și incertitudinea se vor adânci, cu implicații adverse pentru stabilitatea financiară și perspectivele de redresare economică.
Atunci când suntem împinși în afara zonelor noastre de confort într-o manieră atât de bruscă și violentă, cei mai mulți dintre noi vom ceda până la un anumit grad de paralizie, exagerare sau ambele. Tendința noastră de a ne panica se pretează la perturbări economice și mai profunde. Pe măsură ce constrângerile legate de lichidități dispar, participanții la piață se grăbesc să încaseze numerar, vânzând nu doar ceea ce este de dorit a se vinde, ci orice poate fi vândut în mod fezabil.

Când se va întâmpla acest lucru, rezultatul previzibil este reprezentat de un risc ridicat de lichidare financiară en gros, ceea ce, în absența intervențiilor inteligente de politică de urgență, va amenința funcționarea piețelor. În cazul crizei actuale, riscul ca sistemul financiar să infecteze în sens invers economia reală și să provoace o criză este prea mare pentru a fi ignorat.
Acest aspect ne aduce la a treia prioritate analitică: economia întrerupătoarelor de circuit. Aici, întrebarea nu este doar ce pot realiza intervențiile politicii de urgență, ci și ce este inaccesibil pentru acestea și când.

Fără îndoială, având în vedere faptul că dezintermedierea economică și financiară simultană ar avea implicații dezastruoase pentru bunăstarea societății, momentul actual cere în mod clar o abordare cu politici „dedicate și ambițioase”, „complet angajate” și „care să implice întregul guvern”. Prioritatea imediată este stabilirea măsurilor care pot limita sfera buclelor de reacție economică și financiară periculoase ale pieței. Acest efort este condus de băncile centrale, dar implică și autorități fiscale și altele.
Însă vor exista compromisuri dificile pentru a avansa. De exemplu, există un avânt semnificativ în spatele propunerilor de transferuri de numerar și împrumuturi fără dobândă pentru a proteja segmentele vulnerabile ale populației, pentru a menține companiile pe linia de plutire și pentru a proteja sectoarele economice strategice. Pe bună dreptate. Ideea este de a reduce riscul ca problemele de lichiditate să devină probleme de solvabilitate. Și totuși, un program de pompare de numerar și împrumuturi se va confrunta cu provocări de implementare imediată. În afară de consecințele nedorite și daunele colaterale care vin cu toate măsurile incluse, inundarea întregului sistem în criza din prezent ar necesita crearea de noi canale de distribuție. Întrebarea despre cum să ajungă banii la destinatarii intenționați nu este atât de simplă pe cât pare.
Există chiar și mai multe dificultăți atunci când vine vorba de implementarea programelor de salvare directă, care au devenit tot mai probabile. Departe de a fi elemente marginale, companiile aeriene, liniile de croazieră și alte sectoare puternic afectate sunt indicatori de seamă pentru ceea ce urmează să vină. De la companii industriale multinaționale la restaurante de familie și alte întreprinderi mici, rândul la salvare din partea guvernului va fi unul foarte lung.

Fără principii declarate în mod clar care să specifice de ce, cum, când și în ce termeni va fi oferită asistență guvernamentală, există șanse mari ca salvările să devină politizate, concepute prost și cooptate prin interese speciale. Acest lucru ar submina strategiile de ieșire pentru aducerea firmelor pe propriile picioare și ar risca să se repete experiența de după 2008, când criza a fost învinsă, dar fără a pune bazele unei creșteri puternice, durabile și inclusive pentru viitor.

Ținând cont de amploarea intervențiilor guvernamentale care pot avea loc în contextul actual, este important ca factorii de decizie să recunoască și limitele intervențiilor lor. Politicile reprezentate de rabatul fiscal, împrumuturile cu dobândă redusă sau refinanțarea ieftină pentru ipotecă nu îi vor convinge pe oameni să-și reia activitatea economică normală dacă în continuare se tem pentru propria sănătate. În afară de acest aspect, atâta timp cât accentul referitor la sănătatea publică este pus pe distanțare socială ca mijloc de eliminare a transmiterii comunitare, guvernele nu vor dori oricum ca oamenii să se aventureze să iasă afară.

Toate chestiunile ridicate mai sus sunt pregătite pentru mai multe cercetări economice. Urmărind aceste căi de cercetare, mulți cercetători din economiile avansate se vor găsi inevitabil în contradicție cu economiile în curs de dezvoltare – de la gestionarea crizelor și eșecurile pieței până la depășirea oboselii la acomodare și punerea bazelor mai temeinice pentru creștere structurală solidă, durabilă și incluzivă. În măsura în care adoptă perspective din ambele domenii, economia se va dovedi mai bună pentru acest contect. Până de curând, profesia a fost mult prea rezistentă la eliminarea distincțiilor artificiale și să nu mai vorbim de îmbrățișarea unei abordări multidisciplinare.

Aceste limite autoimpuse au persistat în ciuda unor dovezi abundente că, mai ales de la începutul anilor 2000, economiile avansate sunt împânzite cu impedimente structurale și instituționale care au înăbușit creșterea într-o manieră destul de familiară economiilor în curs de dezvoltare. În anii care au trecut de la criza financiară globală din 2008, aceste probleme au adâncit divizările politice și sociale, au subminat stabilitatea financiară și au făcut mai dificilă confruntarea cu criza fără precedent care ne bate acum la ușă.

© Copyright: Project Syndicate

Izbucnirea COVID-19, un nou coronavirus, este o urgență tragică de sănătate publică. Boala, să sperăm, va fi controlată rapid, însă Fondul Monetar Internațional avertizează deja că creșterea economică din China ar putea încetini. Pe măsură ce urmărim desfășurarea situației, trei riscuri mai extinse pentru economia globală devin de asemenea mai evidente.
Primul risc este, evident, în China însăși. Cu toate că originile precise ale bolii rămân neclare, este greu de luat în considerare dacă pot fi evitate focarele de acest tip – de exemplu, printr-un control mai bun asupra igienei în piețele alimentare. Dar este dureros de evident faptul că lipsa de transparență în China a contribuit la frică și chiar la semne de panică în întreaga lume.

Așa cum au demonstrat piețele financiare în 2007-2008, când incidența precisă a riscurilor mari era bine înțeleasă, oamenii tind să-și imagineze ce e mai rău. Scăderea rapidă a prețurilor activelor poate să nu conțină multe informații – cu excepția faptului că nu există prea multe informații care pot fi deținute.

Care este rata exactă a mortalității asociată cu COVID-19? De ce, după cum se presupune, mortalitatea variază semnificativ în funcție de localități? Ce anume explică ușurința cu care acest virus pare, uneori, să parcurgă distanțe mari? Care sunt efectele precise ale plasării în carantină a persoanelor dintr-o clădire, spital sau oraș?
Cu siguranță, autoritățile chineze nu au toate răspunsurile în acest moment, dar înclinația lor de a suprima datele și interpretarea este extraordinar de inutilă.

În al doilea rând, lipsa de leadership american este din ce în ce mai dureros de aparentă cu fiecare zi ce trece. Statele Unite au cel mai puternic sistem de sănătate medicală din lume, cu o capacitate de cercetare și dezvoltare (guvernamentală și privată) care este fără pereche. Cu toate acestea, administrația președintelui Donald Trump pare să fie preocupată în primul rând de reducerea riscurilor, păstrând virusul în afara SUA – o sarcină aproape imposibilă.

Sectorul privat lucrează din greu la un vaccin, iar acest lucru este vrednic de laudă. Din păcate, pe o perioadă mai lungă de timp, lipsa unei piețe consecvente pentru astfel de vaccinuri a subminat investițiile în acest sector. Prin crearea celei mai mari piețe din lume pentru multe medicamente, SUA sprijină în mod eficient cercetarea într-o gamă largă de suferințe medicale – dar numai pentru cele pentru care există o cerere mare și constantă în SUA.

Chiar și cel mai înverșunat apărător al sloganului „America pe primul loc” al lui Trump trebuie să fie dispus să admită că nu este în interesul Americii ca restul lumii să se îmbolnăvească. Este vorba despre aliați, prieteni și clienți ai SUA. De asemenea, fie că ne place sau nu, sunt puține bolile care se vor opri la granițele Americii. Într-adevăr, Centrele de Control și Prevenire a Bolilor din SUA (CDC) au declarat că nu se pune problema dacă, ci mai degrabă când, COVID-19 se va răspândi pe plan intern.
Al treilea risc este pe piețele emergente și în țările în curs de dezvoltare. Țările mai sărace sunt slab echipate pentru a face față acestui tip de boală, așa cum se vede în refuzul țărilor africane de a-și transporta cetățenii din China pe calea aerului.

Vestea că coronavirusul a ajuns în Italia a zguduit piețele financiare mondiale, dar Italia este o țară relativ bine organizată și bogată. O democrație
vibrantă asigură că oamenii (din interiorul și din afara țării) vor înțelege rapid dacă măsurile de control și tratament funcționează.
Ar trebui să fim mult mai preocupați de alte țări, unde hrana este mai precară, standardele de locuit sunt slabe, iar transmiterea bolilor poate apărea mult mai ușor. Dacă sistemele de sănătate ale acestor țări sunt sub presiune, SUA, Europa și nu numai ar trebui să facă rapid progrese în ceea ce privește aspectele de asistență tehnică și provizii esențiale. Dar și aici există până acum o lipsă îngrijorătoare de leadership.

Pare puțin probabil ca această boală să se dovedească la fel de mortală precum unele dintre cele pe care le-au experimentat strămoșii noștri. Practica medicală și sănătatea publică au avansat foarte mult. CDC este o organizație de excepție, iar Organizația Mondială a Sănătății are un palmares puternic în caz de forță majoră. Grupurile din sectorul privat de medici și asistente dedicate s-au comportat extraordinar de bine în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi tratarea Ebolei, atunci când li se oferă o șansă. Avem norocul să trăim într-o epocă care are atât de mulți eroi.
Totuși, acest coronavirus reprezintă un avertisment. Societățile neglijează accesul la sistemele de îngrijire a sănătății și reduc investițiile în cercetare și dezvoltare într-un ritm care reprezintă un adevărat pericol. Bolile sunt în continuă evoluție și trebuie să ne creștem continuu capacitatea de a înțelege și de a combate amenințările nou-apărute.

Cea mai bună cale de înaintare este prin consolidarea științei, formarea mai multor oameni de știință și construirea mai multor laboratoare. Țările care pot face acest lucru – precum SUA – ar trebui să împărtășească ideile și cunoștințele cât mai larg posibil.

A investi mai mult în știință este o propunere economică atrăgătoare. Având în vedere ratele foarte ridicate de rentabilitate socială, cercetarea de bază într-o gamă largă de activități face mai mult decât să amortizeze.
Dar aici nu este vorba despre economie. Mai probabil, într-o zi, un om de știință vă va salva viața sau viața unei persoane dragi deoarece munca sa anterioară a produs un medicament, un tratament sau doar o idee care a făcut o diferență critică. Ar trebui să investim în oameni de știință pentru a ne salva pe noi înșine și pe vecinii noștri. Și trebuie să ne amintim că avem vecini peste tot în lumea noastră interconectată până în străfunduri.

© Copyright: Project Syndicate