Am fost rugat să fiu prezent și eu – alături de prestigioși experți – în paginile primului număr din 2020 al revistei „Economistul”, cu o opinie personala asupra așteptărilor de la anul 2020, din perspectiva dezbaterilor desfășurate sub egida Academiei Române (Secția Științe Economice, Juridice si Sociologie și Secția de Științe Medicale), pe tema modelului economic românesc în Uniunea Europeană. Evident, nu pot să fac acest lucru așa cum s-ar cuveni, ci numai prin prisma meseriei mele de istoric, în general, și a celei de medievist, în special. Pentru majoritatea contemporanilor, Evul Mediu este o epocă întunecată, dar dinspre această lume revolută ne vin și unele lumini. Viitorul nu se naște niciodată din nimic, ci se construiește din înțelepciunea unor tradiții. Pentru unii analiști grăbiți, ancorați exclusiv în prezent și viitor, nici nu există un model economic românesc. Ideea acestor rânduri mi-a fost furnizată de această negare nejustificată a modelului economic românesc, dar și din explicația unui coleg occidental dată protestelor aproape continue de stradă din multe țări europene: stingerea dorinței de a munci într-o societate tot mai rău condusă de către elite tot mai puțin responsabile.
*
Pe teritoriul locuit de români, în numeroasele lor țări medievale, structurile economice și sociale erau altele decât în Occident, deși esența vieții era aceeași. Oamenii simpli aveau două preocupări esențiale: producerea celor necesare traiului de pe lumea aceasta (privită drept „umbră și vis”) și pregătirea pentru trecerea în lumea veșnică. Îndeplinirea acestor scopuri presupunea concentrarea oamenilor asupra a două realități, anume pământul și biserica. În acest cadru ne vom concentra asupra pământului. Se presupunea că orice om trebuia să aibă o bucată de pământ și zbaterea cea mare a oricui era să fie sau să ajungă proprietar (de fapt posesor) de pământ. Proprietarul absolut al pământului era – în concepția medievală – Dumnezeu, de aceea pământul (nu proprietatea!) era considerat sfânt. Dumnezeu a dat oamenilor pământul său spre folosință (posesie). Oamenii fără pământ erau, de regulă, străinii, prizonierii de război, robii. Oamenii locului aveau, aproape toți, pământ (mai mult ori mai puțin). Pământul era folositor când rodea. Cea mai mare amenințare contra rodirii pământului au fost, în cazul daco-romanilor și apoi al românilor, pentru vreo șapte-opt secole, migratorii sau „barbarii”. Modul de trai al acestora se baza pe jaf și pradă, pentru că ei nu arau și nu semănau. Raziile lor periodice erau, de obicei, spre toamnă, când se strângea recolta. Mare parte din aceasta era confiscată, restul fiind lăsat localnicilor dintr-un motiv practic: ca să nu moară de foame, spre a putea semăna, tot pentru „barbari”, în primăvara următoare. Urma o nouă razie, o nouă confiscare și așa mai departe. Firește, când localnicii se opuneau cedării tainului, se produceau violențe, incendieri, distrugeri, robiri și crime. În raporturile pașnice dintre autohtoni și migratori și-a găsit rostul o categorie de fruntași locali care tratau cu liderii jefuitorilor și care erau, mulți dintre ei, conducătorii satelor, adică juzii (judecătorii)/ cnezii, „oamenii buni și bătrâni”, ducii/voievozii, crainicii, vatamanii etc. Prin cedarea sub presiune a unei părți a producției, satele noastre, cu liderii lor buni, au supraviețuit secole la rând. Nu au viețuit, ci au supraviețuit!
Altminteri, dincolo de aceste atacuri de jaf, viața în interiorul comunității se derula fără tulburare, după vechile tradiții romane, influențate de lumea romano-bizantină și de cutumele slave. Satul avea mecanismele instituționale necesare ca să funcționeze. „Funiile” sau „bătrânii” se trăgeau la sorți periodic, iar pădurile, pășunile, apele, morile etc. intrau în folosința comună. Primăvara, la semnul seniorilor (bătrânilor), se porneau plugurile. „Pornirea plugurilor” se făcea concomitent de către toți sătenii și însemna trecerea la ciclul agricol de peste an. La fel se proceda și cu strânsul roadelor (poamei). Mai toate elementele lexicale din limba română legate de agricultură sunt de origine latină.
A fost, probabil, o perioadă, de la finele mileniului I al erei creștine, când, pe alocuri, românii au fost supuși slavilor, mai exact unei pături subțiri de slavi, de unde s-a păstrat și înțelesul social al etnonimului de român/rumân. Ulterior, însă, după Evul Mediu, acest înțeles social s-a pierdut. Cele mai grave confiscări de pământuri în defavoarea românilor s-au produs în Transilvania, mai ales după 1204, dar nu din rațiuni etnice (naționale), ci confesionale. În 1204 (Cruciada a IV-a), Constantinopolul și Imperiul Roman de Răsărit (în mare parte) au fost cucerite de creștinii latini occidentali. Papa a cerut ca toți „schismaticii” să revină la „dreapta credință” a Apusului, urmând să fie iertați pentru „marea lor abatere”. Cei „încăpățânați”, însă, aveau să nu mai fie tratați drept „schismatici” (rupți de Roma), ci drept „eretici” (abătuți de la canon, de la normă) și pedepsiți conform rânduielii de pedepsire a ereticilor: „darea spre jaf și pradă” (confiscarea bunurilor și drepturilor). Toate izvoarele care-i pomenesc pe români în primele 3-4 decenii după 1204 conțin răpiri de țări, de pământuri, de mănăstiri, de eparhii. Nemulțumiți, românii s-au revoltat și, cel mai adesea, și-au reluat cu forța roadele muncii lor, fiind caracterizați drept răufăcători și hoți. Astfel, s-a ajuns în Transilvania la o pătură de stăpâni străini (confesional și etnic), situați peste masa de lucrători români. Românii au fost discriminați în Transilvania, la început ca ortodocși, iar apoi și ca români.
În Țările Române libere (extracarpatice) stăpânii și supușii erau de aceeași confesiune și etnie. Ciclul muncii a fost aici amenințat mai ales de atacurile externe ale ultimelor valuri migratoare și, cu prioritate, de tătari și de turci. Când presiunea acestora era foarte mare și pretențiile lor erau exagerate, domnii și boierii porneau lupta. Când românii era să fie copleșiți de inamic, ei cereau pace și nu așteptau să fie învinși pe câmpul de bătălie. Cu alte cuvinte, românii alternau concilierea (tratativele) cu rezistența (luptele). Un motiv al întreruperii războaielor prea lungi era ciclul muncii (al cultivării plantelor și creșterii animalelor), care, dacă se oprea, periclita viața fizică a comunităților, conducând la foamete. Prin acest sistem s-au salvat economia locală și ființa statală.
Marii noștri istorici, începând cu Nicolae Iorga, au subliniat importanța unui factor economic, anume drumurile comerciale, pentru un proces politic, adică formarea statelor medievale românești. Drumul comercial „de la varegi la greci”, care lega nordul Europei de sudul ei și care trecea pe Valea Nistrului și pe Valea Prutului, a ajutat mult la închegarea Moldovei ca voievodat medieval, iar drumul comercial care lega vestul Europei de Marea Neagră și de Marea Marmara a fost prioritar pentru structurarea Țării Românești. „Culoarul Brăilei”, care pornește din Țara Bârsei și ajunge până la vestita schelă dunăreană, ca segment dinspre finalul acestei vaste artere comerciale, a asigurat în parte prosperitatea tânărului voievodat sud-carpatin, introducându-l în circuitul continental.
Mulți istorici ai economiei s-au întrebat de ce, cu o țară așa de generoasă în produse ale solului și subsolului, nu au ajuns românii să fie mari negustori, lăsându-i pe alții să le valorifice mărfurile. Evident, cauzele acestei situații sunt complexe, dar o împrejurare istorică specială, ignorată adesea, explică bine această situație. În Transilvania, românii, inițial din motive confesionale (cum s-a văzut), au ajuns să fie lipsiți de propriile pământuri. Cum să produci bunuri pentru piață dacă pământul nu-ți mai aparținea? În Țara Românească și Moldova, pământurile au rămas în stăpânirea românilor, adică a boierilor și a țăranilor liberi (moșneni și răzeși). Chiar și țăranii supuși pe moșiile domnești, ale boierilor și ale mănăstirilor erau stimulați să producă și puteau să trăiască decent.
De unde vine atunci dezinteresul pentru producția de piață? Dintr-o împrejurare păcătoasă, care începe cu jaful instituit de migratori (mai ales de valurile de pecenegi, cumani și tătari) și continuat la scară largă de turci. Tătarii au jefuit periodic – mai ales în Moldova – de la 1241 până la 1717, prădând recoltele și luând robi. Turcii au făcut la fel, mai ales în Câmpia Română, de la Vidin și Calafat până la Galați și Brăila, confiscând tot surplusul de producție. Când tributul către Poartă, mucarerurile, sumele pentru cumpărarea domniilor, monopolul comercial otoman etc. au ajuns la forme inimaginabile ( 155.000 de galbeni plătea Țara Românească drept tribut înainte de domnia lui Mihai Viteazul!), producția a scăzut considerabil. De ce să mai produci, din moment ce nu te puteai bucura deloc de roadele muncii tale? Orice surplus ajungea la stăpânii din țară și din afară. Lipsa de cointeresare a fost fatală pentru dezvoltarea spiritului concurențial, pentru competiție, pentru acumularea de capital etc. Și așa am ajuns să fim „săraci în țară bogată” și să cultivăm proverbe de genul: „Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-n poartă” (versuri valorificate de Octavian Goga).
Firește, împrejurările s-au schimbat și, cu toate că s-ar fi putut îmbunătăți multe astfel de tare moștenite, handicapul istoric a rămas. Aceasta nu scuză lipsa noastră de performanță economică de-acum, dar explică multe. Cu toate acestea, strămoșii românilor au muncit, iar românii de azi se străduiesc și ei și fac să rodească acest pământ. Munca cea grea au făcut-o, de obicei, ei, românii, dar produsele pământului le-au împărțit mereu cu alții, de voie sau de nevoie. Nu ne mai gândim la țăranul român în spirit sămănătorist și poporanist, nici nu mai putem visa la sate idilice, cu fete care înfloresc altița și cu flăcăi osteniți de trasul la coasă, când soarele se ridică de-o suliță pe cer. Azi satul este cu totul altul, pe-acolo pe unde el mai există și nu s-a stins în ruină și uitare. Dar să ne amintim de sat, de cei care au dat viață satului și de marii intelectuali care au adus laudă țăranului român și care au făcut elogiul satului românesc nu poate să facă rău nimănui. „Nunta Zamfirei”, deși este una țărănească, pare împărătească. Botezurile copiilor și prohodirile morților, fetele cu marame de borangic și cu părul mirosind a flori de primăvară, muierile vajnice care erau talpa casei și bărbații dedicați muncii tăcute, bunicii cu argint în plete și bunicile torcând fus după fus, senine și tăcute, suspinând din când în când, la amintirea vreunui gând din viețile lor trecute – și câte altele! – fac parte din moștenirea noastră și ni s-au transmis în memoria colectivă. Toate acestea au fost viață, iar viața, fie ea și trecută, tot viață rămâne. Dacă ajungem să știm și să prețuim ceea ce au făcut strămoșii nu devenim, probabil, mai deștepți și nici nu putem prevedea viitorul, dar putem dobândi o altă virtute, aceea de a ne adapta mai bine vieții prezente. Așteptările de la anul 2020, pe tema generică „deconstrucție și reconstrucție” în Uniunea Europeană, nu pot ignora munca și truda înaintașilor, care reprezintă experiență acumulată.
În consecință, se cuvine să ne integrăm în Europa viitorului cu modelul nostru de viață, adaptat acum spiritului concurențial și competiției. Cea mai mare bogăție a oamenilor rămâne și astăzi pământul, care ne ține pe toți și care, în cazul României, este plin de resurse. Dar și viceversa: cea mai mare bogăție a pământului sunt oamenii, pentru că, în lipsa lor, pământul, oricât de roditor ar fi, rămâne sterp. Nici pământul și nici oamenii nu sunt realități suficiente în sine, fără muncă. Munca stăruitoare este fundamentală pentru economia viitorului. Cultul muncii se obține printr-o educație adecvată, iar aceasta se produce în familie și în școală. Europa de azi trece printr-o mare cumpănă din mai multe motive, dar unul dintre ele este, fără îndoială, diminuarea setei de muncă, insinuarea dorinței de câștig facil, refuzul multora de a face toate muncile necesare bunului mers al comunității, iluzia că alții trebuie să facă ceea ce nouă nu ne place să facem. Oamenii, de la începuturile istoriei, s-au bucurat de prosperitate atunci când au muncit, iar muncile se leagă toate – direct sau indirect – de suportul acesta de sub noi, de țărâna pământului, de comorile ascunse în măruntaiele pământului, în apele de deasupra pământului, în aerul atmosferei pământului.
Pentru noi, pământul acesta se cheamă România. Dacă vrem ca el să producă, trebuie să-l iubim, adică să-l muncim. Țăranul român l-a muncit cu atâta pasiune, încât a ajuns să-l iubească împătimit, sărutându-l ca pe o ființă (vezi emoționanta scenă din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu). Și dacă nu reușim cu toții să facem asta – adică să ne iubim pământul muncindu-l – și dacă ne luăm, unii dintre noi, din disperare, lumea în cap, măcar să nu urâm țara și oamenii ei. Nicio țară și niciun popor de pe lumea asta nu merită și nu trebuie să trezească ură, iar înțelepții noștri ne transmit – trebuie doar să învățăm a le descifra mesajele – un testament minunat: iubirea de pământ se conjugă cu munca stăruitoare.
