Aniversarea celor trei decenii care au trecut de la prăbușirea, la 9 noiembrie, a Zidului Berlinului, act simbolic pentru încheierea războiului rece, eveniment istoric celebrat și la summitul anual de la Londra al NATO, are loc într-un moment politic euroatlantic și internațional nu tocmai oportun pentru jubilație. NATO, cea mai puternică alianță politico-militară din istoria lumii, se află la o răscruce esențială.
Între 1989 și 2019, Europa strategică, după ce s-a euforizat cu prilejul dizolvării Tratatului de la Varșovia și al dezmembrării URSS, drept care a crezut, asemenea universitarului american Fukuyama, că asista la „sfârșitul istoriei”, se confruntă astăzi cu un risc de implozie a NATO. Este adevărat că destrămarea blocului estic a fost urmată de o extindere triumfală a alianței nord-atlantice spre est, dar în același timp în fața ei s-au ridicat noi sfidări, ca urmare a „acțiunilor ruse și americane”, după cum apreciază frust politologul francez Pierre Verluise, astfel încât viitorul NATO este tot mai insistent pus sub semnul întrebării.
Căci țărmurile Atlanticului au început să se îndepărteze tot mai mult între ele, președintele Trump a calificat Alianța drept „obsoletă”, fostul consilier al președintelui francez Mitterrand, Jacques Attali, a declarat, la 19 octombrie 2019, că „NATO e moartă (…), Turcia se retrage, nimeni nu reacționează și SUA nu fac nimic pentru a o împiedica”. Peste alte câteva zile, actualul președinte al Franței, Macron, accentua de la înălțimea funcției sale că NATO este „în moarte cerebrală”. În același timp, Rusia a creat Uniunea Economică Eurasiatică și, împreună cu China și alte state, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Georgia și Ucraina, state postsovietice, au devenit focare de conflict incomode pentru Occident. Președintele Trump se ridică împotriva multilateralismului și cere aliaților europeni contribuție sporită la bugetul NATO, vest-europenii încep să considere SUA un aliat tot mai imprevizibil și mai nesigur (dacă nu chiar „neliniștitor” pentru unii), după care se gândesc tot mai mult la o apărare și strategie autonomă europeană, Marea Britanie iese sau nu iese din UE, iar Turcia produce o străpungere spectaculoasă, premieră în istoria Alianței, cumpărând sisteme de arme din Rusia.
În incintele NATO, Ankara pledează repetat pentru conlucrarea cu Moscova, dar din motive proprii, și alte state europene, în primul rând Franța, susțin reluarea dialogului cu Moscova. Washingtonul își retrage trupele din nordul Siriei, iar Rusia devine arbitrul și mediatorul incontestabil al crizei siriene și în general al situației din Orientul Mijlociu. UE și mai ales tandemul Berlin-Paris urmăresc cu descumpănire evoluțiile defavorabile lor fără a putea acționa cumva. „Mai sunt Statele Unite aliații noștri?”, se întreba comentatorul francez Jean Daspry în publicația “Les Crises”. “Încotro se îndreaptă Turcia?”, continua și Didier Billon, director adjunct al institutului francez IRIS. Întrebare care a rămas fără răspuns și după recenta vizită a președintelui Turciei, Erdogan, la Casa Albă.
Într-o analiză cuprinzătoare, Jean-Sylvestre Montgrenier, cercetător la Institutul Thomas More, constata că „nu există eveniment în bazinul Mării Negre, în Marele Orient Mijlociu sau în hinterlandul eurasiatic care, într-un fel sau altul, să nu implice Turcia”. Apreciere pe care am atestat-o personal, cu mult înainte, la mijlocul anilor 1990, când am fost invitat de MAE al Turciei și unde, timp de o săptămână, am fost primit zilnic la minister, unde mi s-a vorbit despre proiectele președintelui Turgut Ozal și premierului Suleiman Demirel în zonele geopolitice de interes special pentru Ankara: arealul pontic, zona Balcanilor, Caucazul, Asia Centrală postsovietică, Orientul Mijlociu, estul Mediteranei. Peste câțiva ani, un șef al diplomației de la Ankara avea să lanseze o formulă memorabilă: „Turcia are probleme zero cu vecinii”. Așa și era.
Între timp însă, situația din toate aceste zone s-a schimbat radical. NATO și-a întărit prezența în Marea Neagră prin aderarea României și a Bulgariei la Alianță, dar și Rusia, prin realipirea Crimeei, în Orientul Mijlociu au avut loc războaiele din Irak, agresiunile „statului islamic” și relansarea problemei kurde, urmate de noi regrupări și alianțe, între care, cea mai importantă, Rusia-Turcia-Iran. Au urmat intervențiile militare, iar apoi
dezangajarea treptată a Statelor Unite din regiune, relații tot mai strânse (dar și cu defecțiuni remediate prompt) între Moscova și Ankara, deteriorarea relațiilor turco-americane și ameliorarea lor treptată și precară sub administrația Trump, pericolul latent dar iminent al unor noi valuri de imigranți extraeuropeni pe continent (din taberele în care sunt instalați în Turcia).
Toate acestea confirmă, între altele, importanța geopolitică în creștere evidentă a Turciei în zonă, confirmând aprecierile făcute cu decenii în urmă de renumitul politolog american Zbigniew Brzezinski în cartea sa „Marele eșichier”, care numea Turcia „pivot politic de prim ordin” și „important actor geostrategic în regiunea Balcanilor eurasiatici” (cam improprie formulare – n.n.). „Pivot geopolitic” pentru că Turcia, cu a doua mare armată din NATO, este „santinela orientală a Alianței” pe flancul sudic și „important actor geostrategic” pentru că este „balconul septentrional care monitorizează lumea arabă”.
Politica de „putere globală” imaginată de președintele Erdogan vizează a face din Turcia o țară geopolitic multidirecțională, cu o poziție proprie, capabilă să dezvolte în același timp relații temeinice, motivate, și cu SUA/NATO, și cu Rusia, dar și relații de încredere și conlucrare cu alte puteri semnificative, de la China și Iran până la mult mai complicatele raporturi cu UE/Germania/Franța. Ankara nu intenționează să se retragă din NATO, cum se tem unii experți și politicieni occidentali, după cum nici Statele Unite nu iau în calcul o asemenea eventualitate, dar în același timp dezvoltă imaginativ relații reciproc benefice cu Rusia pe multiple planuri – politico-diplomatic, economic/energetic, militar etc. Ankara joacă ingenios și profitabil pe mai multe tablouri în același timp. „Turcia este un aliat capricios, dar un inamic imposibil” – observa resemnat un comentator vest-european, care lua în calcul atât nemulțumirile tenorilor UE față de politica Ankarei în probleme ca viitorul kurzilor, drepturile omului și situația critică a presei din Turcia, dar și „sabia lui Damocles” a imigranților care pot porni oricând în exod spre țărmurile Europei.
De altfel, și principalii parteneri internaționali ai Turciei, Washingtonul și Moscova, au de gestionat dileme importante în dialogul cu Ankara. SUA sunt nevoite să accepte livrarea de sisteme de apărare antirachetă S-400 Turciei de către Rusia, dar nu pot renunța la principalul lor aliat în flancul răsăritean al NATO, pe teritoriul căruia se află și câteva zeci de ogive nucleare americane la baza Incirlik. Rusia s-a abținut să condamne operațiunile militare ale Turciei în nordul Siriei, căci este preocupată de o eventuală revenire a combatanților caucazieni care desfășoară acțiuni împotriva forțelor „statului islamic”.
Comentam recent într-o publicație electronică faptul că Aliotmanul lumii de azi care este Alianța Atlantică se împiedică tot mai des nu de un ciot, ci de una dintre puterile regionale cele mai semnificative din partea noastră de lume: pivotul său principal în flancul estic, a doua mare armată din NATO și aspirantă (probabil) la propria armă nucleară. Statul care-și proiectează puterea în spațiul pontic, estul Mediteranei, zona Balcanilor, Caucaz, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, un stat care dispune așadar de extensii de influență într-un areal care tinde să devină cu repeziciune una dintre cele mai sensibile, vulnerabile și riscante zone de confruntare și conflicte ale lumii. Turcia, căci ea este acest punct nodal, prezintă un interes tot mai pronunțat (pentru Rusia, China, Arabia Saudită, Iran, lumea arabă) și dă migrene geostrategice unor mari centre de putere (SUA, NATO, UE și mari puteri europene, Israel). Căci Turcia urcă vertiginos în topul problemelor acute ale lumii.
Intervenția militară a Turciei în nordul Siriei, retragerea trupelor SUA (dar care își mențin acolo ogive nucleare), livrarea de sisteme militare dar și acțiunile de mediere a Rusiei, perplexitatea NATO și a UE, noile coaliții perfectate sau în curs (Rusia-Turcia-Iran, Rusia-Arabia Saudită-Emiratele etc.) tind să facă inoperante sau caduce alianțele canonice, din timpul războiului rece, din zonă și nu numai. Dar, mult mai grav, pun sub semnul întrebării solidaritatea atlantică și euroatlantică, eficiența, viabilitatea și chiar rațiunea de a fi a NATO și UE, actualele relații Rusia-Occident, raportarea Europei la China, echilibrul și dezechilibrele din arealul arabo-musulman din Orientul Mijlociu și Caucaz.
America s-a retranșat într-o politică de nimeni știută și astfel imprevizibilă, Franța și Germania au poziții diferite și chiar contradictorii, Marea Britanie e blocată de propriile probleme interne, Iranul își reia programul nuclear, Rusia dezvoltă o nouă politică, dinamică, ingenioasă și cu rezultate în zonă, China se abține de la demersuri politice și militare dar își continuă tenace proiectul transcontinental Un Drum, o Centură.
Prilej de evaluare și clarificare pentru unii, de pregătire a unor noi mișcări pentru alții, de stupefacție și căutări mai mult sau mai puțin reușite pentru alții.
Un război rece care s-a încheiat (oare?) în coadă de pește, fără ceva de genul tratat de pace, ci doar cu înțelegeri pe sub masă sau pe șervețele de masă, mai precis fără acorduri care să armonizeze interesele rezonabile și legitime ale protagoniștilor (fie ei „învingători” sau „învinși”). Război câștigat sau pierdut numai pe fronturile de luptă, dar urmat de o pace care nu s-a încheiat decât eventual precar și ambiguu, cum nu trebuie, adică așa cum s-a întâmplat și după primul, și după al doilea război mondial. Acest război rece, sui generis, chiar dacă nu s-a soldat cu milioane și milioane de morți, nu este mai puțin dezastruos pentru securitatea și liniștea lumii.
