Băncile centrale ale economiilor mature și liberale și-au asumat în mod constant imaginea unor instituții exclusive tehnocrate, păstrând la minimum relația lor cu politicul. Mandatul principal sau unic pe care cele mai multe l-au primit, și anume acela de a ține inflația sub control, le-a făcut să se aplece mai mult asupra teoriilor și modelelor economice cu ajutorul cărora să ia deciziile optime pentru atingerea acestor obiective. În acest scop, prezervarea independenței lor a reprezentat o condiție esențială pentru garantarea unor decizii de politică monetară care să nu fie influențate de ciclurile electorale sau interese politice de conjunctură. Al doilea element important în istoria băncilor centrale a fost statutul de arbitru neutru. Cu alte cuvinte, prin politica lor nu au urmărit să avantajeze anumite categorii de debitori, sistemul bancar fiind canalul de propagare a politicii monetare.
Însă provocările cu care s-au confruntat băncile centrale în perioada crizei și ulterior au făcut ca cele două atribute menționate să fie puse sub semnul întrebării. În primul rând, politicienii confruntați cu tensiunile sociale generate de criză sau care se tem de o nouă recesiune au simțit din ce în ce mai mult nevoia să interfereze în acțiunile băncilor centrale sau să pună presiune asupra acestora începând cu SUA și terminând cu România sau Turcia. Iar succesul băncilor centrale de a rezista unor astfel de presiuni a variat de la o țară la alta.
La fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, a fost decizia unor bănci centrale de a renunța în mod premeditat la cel de-al doilea atribut, și anume acela de arbitru neutru. Demararea programelor de relaxare cantitativă prin achiziția masivă de obligațiuni emise într-o primă instanță de actori suverani și, ulterior, nesuverani a creat o clasă privilegiată. Acești emitenți nu a mai trebuit să se îndrepte către investitori pentru finanțare, găsind în băncile centrale un creditor generos și de încredere. Impactul acestui comportament discriminator din partea băncilor centrale a avut efecte pe multiple planuri: economic, social, dar și etic. Pentru că mareea monetară creată de băncile centrale nu a ridicat toate „bărcile” în aceeași măsură.
În primul rând au creat un hazard moral în ce privește comportamentul guvernelor, care s-au văzut dintr-o dată mult mai puțin motivate să-și ajusteze deficitele și gradele de îndatorare, atâta vreme cât aveau promisiunea băncilor centrale de a le finanța datoria. Nu este de mirare că, în aceste condiții, ajustările fiscale s-au realizat atât de lent. În al doilea rând, și companiile au reușit să se finanțeze mai ușor fără ca aceste costuri să mai reflecte corect profilul lor de risc. De multe ori însă, aceste finanțări ieftine nu au avut un efect de angrenare și în ce privește nivelul de salarizare al angajaților, de ele beneficiind în primul rând acționarii, fie prin distribuția de dividende, fie prin răscumpărarea de acțiuni de către companie.
În al treilea rând, prăbușirea dobânzilor de către băncile centrale până la niveluri negative în termeni reali sau nominali a prins nepregătită marea parte a populației. Adică pe toți aceia care își administrau economiile într-un mod nesofisticat, apelând la depozite bancare sau alte investiții cu risc scăzut. Ei au fost și sunt perdanții noului context creat de marile bănci centrale.
Pe de altă parte, minoritatea cea mai bogată, cei botezați „the smart money”, au avut resursele necesare pentru a plăti know-how din partea experților în investiții și pentru a accesa clasele de active care ofereau randamente mai bune decât cele la îndemâna publicului larg. Nu întâmplător, marii deținători de capital au fost de multe ori și beneficiarii finanțării ieftine a companiilor în care erau acționari direcți sau indirecți. Conform „Wall Street Journal”, peste 85% din activele celor mai bogați 1% din SUA constau în active financiare precum acțiuni, obligațiuni sau participații în companii private. Ca urmare, aceștia au beneficiat din plin de creșterile bursiere ale ultimilor ani precum și de scăderea randamentelor obligațiunilor (care au antrenat creșterea prețurilor pe piața secundară), valoarea activelor financiare deținute crescând cu 72% de la recesiune.
„WSJ” mai remarcă faptul că jumătatea inferioară a gospodăriilor americane măsurată după avuția lor au recuperat doar recent pierderile din perioada 2007-2009 și, ajustat la inflație, sunt cu 32% mai sărace decât în 2003. În schimb, cele mai prospere 1% dintre gospodării sunt de peste două ori mai avute decât în 2003.
Practic de relaxarea extremă indusă de marile bănci centrale au beneficiat cei care și-au maximizat valoarea capitalului deținut în companii printr-un efect de levier și care, în plus, au avut acces la metode sofisticate de conservare a avuției, spre deosebire de marea parte a populației. „WSJ” remarca într-o analiză prețurile astronomice la care au ajuns să se vândă proprietăți imobiliare de mare lux. Acum două decenii, să vinzi o casă cu 100 de milioane de dolari era de neconceput. Acum, doar în 2019 în SUA au fost înregistrate patru vânzări de peste 100 de milioane și încă una mai este așteptată până la sfârșitul anului. Pe de altă parte, un cunoscător îmi spunea că whisky-uri japoneze de mare clasă care acum 10 ani se vindeau cu 100 de dolari acum se vând cu 300 de dolari. „Inflația” prețurilor bunurilor și proprietăților de lux în contrast cu lipsa de inflație în coșul de consum al populației sugerează că banii tipăriți de băncile centrale au umflat mai degrabă pânzele unei minorități, conducând la o polarizare în creștere în țările dezvoltate.
În aceste condiții, apetitul renăscut al băncilor centrale importante de a relua relaxarea cantitativă ar trebui să ne îngrijoreze și să ne facă să punem o întrebare neortodoxă. Ce-ar fi dacă prin preconizata relaxare cantitativă, în locul subvenționării statelor și companiilor, băncile centrale ar subvenționa populația în scopul stimulării consumului, a inflației, limitării polarizării sociale și, în ultimă instanță, pentru a-și redobândi neutralitatea în tratarea actorilor economici?
De ceva timp, în dezbateri publice, se tot vorbește despre o posibilă creștere economică minus… fiind numită când criză, când recesiune. Deși, de fapt, criza și recesiunea sunt fenomene diferite în esența lor, chiar dacă ambele exprimă îmbolnăvirea economiei.
Criza și recesiunea sunt ca febra și junghiul: două simptome diferite, dar care uneori se manifestă împreună și produc un efect unic. Deși deseori pot să nu apară împreună. La fel și în economie. O țară poate trece printr-o recesiune fără să suporte și o criză, în timp ce o criză fără recesiune s-a văzut mai rar. De două-trei ori într-un secol însă, când se coc condițiile, criza și recesiunea se conjugă, lovesc împreună și produc efecte grave. Întâi apare criza, după care vine recesiunea, de obicei în punctul culminant al crizei; iar după ce recesiunea trece, criza mai zăbovește o vreme. Un an, doi sau mai mulți. Experiența asta am trăit-o și noi la cumpăna primelor două decenii din acest secol.
Rareori, când evenimentele curg ca în Japonia, unde criza ce a debutat în primii ani de după 1990 a durat peste două decenii, pot interveni mai multe recesiuni. În 2008, când criza japoneză s-a cuplat cu criza mondială, a început să curgă cea de-a treia recesiune de după 1990. Japonia a ieșit din recesiune în 2009, când a înregistrat creșteri plus în toate cele patru trimestre, fără să iasă și din criză.
România, în 2009, nu avea vreo opțiune pentru creștere economică minus. Ne-a lovit însă criza și recesiunea n-a putut fi evitată. Am îndurat doi ani de creștere economică minus: 2009 și 2010. În trimestrul IV însă, din 2010, o creștere plus firavă s-a dovedit a fi un fir de ață de care ne-am agățat. A urmat încă o creștere cu semnul plus, în trimestrul I din 2011, și astfel a fost marcată ieșirea oficială din recesiune. Nu însă și din criză. Cum știm când începe și când se sfârșește o recesiune? Dificultatea constă în faptul că recesiunea poate să înceapă fără să observăm. Statele Unite erau deja în recesiune, în criza precedentă, dar conducerea Fed-ului comunica public că creșterea minus a fost evitată. Cum a fost posibil? Simplu: statisticienii dau verdictul postfactum. Cert e că după două trimestre consecutive de creștere minus, fapt ce definește recesiunea, mai trece un timp până se trage linie și încep să fie făcute calculele. Și nu e vorba despre o întârziere tipic românească. Așa se petrec lucrurile în lumea întreagă.
Dar criza? Cum identificăm semnele crizei? România s-a confruntat cu criza încă din 2008, dar abia în primul trimestru din 2009 ne-a lovit și o creștere negativă. Și cum această tendință a continuat și în trimestrul II, în vara lui 2009 România era oficial în recesiune. Fără o ordine anumită a simptomelor, când febra e mare, lovește și bugetul, care înregistrează solduri negative grave, deficitul de cont curent coboară dramatic, crește șomajul, scade consumul, inflația ia altitudine, moneda se depreciază semnificativ, creditarea încetinește, panica ia amploare. Dar niciun economist cu capul pe umeri, din America până în Asia, nu sperie acum lumea că ar veni o nouă criză. O fac doar cei care confundă febra cu junghiul.
Recesiunea o măsurăm cantitativ. Când vine însă, dacă vine într-adevăr, accentuează dificultățile de ordin calitativ. Eurostat publică, în fiecare an, date și cifre relevante pentru ierarhizarea puterilor economice la nivelul Uniunii Europene. Din toate aceste date și cifre se întrupează trei criterii esențiale: 1) totalul populației din fiecare țară; 2) PIB-ul total din fiecare țară, în euro; 3) punctajul ce redă puterea de cumpărare a PIB-ului pe locuitor. Datele referitoare la România desenează o linie, în urcare, ce exprimă cantitativ PIB-ul total măsurat în bani. În 2018 am înregistrat a opta cea mai mare viteză de înaintare din Uniunea Europeană. Dar ne plasăm în coada clasamentului atunci când este măsurată porția de PIB ce revine fiecăruia. Efectul fiind de ordin calitativ: creșterea anemică a nivelului bunăstării.
Opt țări mici, din UE, cu PIB-uri mai mari, au învățat să obțină mai multă bunăstare decât noi. Deși am urcat și noi… dar în raport cu noi înșine. Și în raport cu Grecia, pe care am depășit-o în 2017; și cu Portugalia, pe care am întrecut-o în 2018. Dar Grecia și-a prelungit recesiunea cu vreo patru ani și acum recuperează; iar Portugalia a gafat în planul strategiei creșterii economice.
În spațiul public se discută din ce în ce mai mult despre datoria publică a României și despre faptul că ne împrumutăm peste măsură. Mi-am propus să abordez această idee și să desprindem o serie de concluzii referitoare la datoria publică a României, la dinamica acesteia în ultimii ani și, mai ales, la poziționarea nivelului curent față de un așa-zis nivel sustenabil sau un nivel care poate fi suportat de economia unei țări. În primul rând, pornesc de la faptul că prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit un prag maxim al datoriei publice de 60% din PIB, considerându-se că acesta ar fi un nivel care nu creează probleme și care poate fi susținut de economia țărilor europene. Între timp, au existat abateri semnificative de la regulă, multe dintre statele din zona euro au depășit acest prag, dar cu toate acestea au reușit să se finanțeze fără probleme. În acest context, apar o serie de întrebări: mai este pragul de 60% relevant? Este unul aplicabil uniform pentru toate statele? Care este un nivel optim al ponderii datoriei publice în PIB? Cum se poziționează România în noul context european privind datoria publică?
Răspunsurile pentru aceste întrebări sunt variate, depinzând de o serie de factori, astfel încât nu considerăm că un prag unic poate fi aplicat pentru toate statele. Situațiile acestora pot depinde de structura datoriei pe valute, pe maturități, pe tipul debitorilor. De asemenea, sunt importante dinamica datoriei, modalitatea de utilizare a banilor, dar, mai ales, nivelul de dezvoltare a piețelor financiare din fiecare stat. Astfel, există o serie de factori care pot determina praguri diferite pentru care se poate spune că datoria publică este sustenabilă, însă această temă necesită o discuție amplă și riguroasă. Pentru moment, urmărim evidențierea nivelului datoriei publice a României și a particularităților pe care le prezintă situația noastră față de cea a țărilor din fostul bloc comunist.
În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că datoria publică a României, la finalul anului 2018, a fost de 35% din PIB, față de 48,9% în Polonia și 70,2% în Ungaria (conform Eurostat). Astfel, este vorba de un nivel mai scăzut al datoriei publice, însă pentru a putea spune că situația României este mai bună este necesar să luăm în considerare și alte aspecte, precum dinamica datoriei publice sau capacitatea de finanțare a datoriei. În acest sens, utilizăm graficul următor pentru identificarea modificărilor în ponderile datoriei publice în PIB pentru fiecare dintre cele trei state în perioada 2001-2018, astfel încât să se poată observa un tipar de comportament din punctul de vedere al politicilor fiscal-bugetare.
Modificarea ponderii datoriei publice în fața PIB față de anul anterior (p.p.), Sursa: prelucrare proprie, date Eurostat
Rezultatele indică o creștere mult mai rapidă a datoriei publice în România față de Ungaria și Polonia în perioada de criză, fapt care sugerează o lipsă de disciplină fiscal-bugetară și o vulnerabilitate ridicată a finanțelor publice. În perioada postcriză, în toate cele trei state s-au înregistrat scăderi ale ponderii datoriei publice, însă în cazul României ritmul a fost unul semnificativ mai redus. Prin urmare, politicile publice promovate de decidenții din țara noastră nu lasă spațiu datoriei publice să se regleze în perioada de creștere economică, punând presiune prin înregistrarea constantă a unor deficite bugetare apropiate de 3% sau chiar mai mari decât 3% conform estimărilor pentru anul 2019. Această vulnerabilizare a finanțelor publice în perioada de creștere economică nu va face altceva decât să pregătească terenul pentru o nouă creștere rapidă a datoriei publice în viitoarea criză, iar de această dată ne putem apropia de pragul de 60% foarte rapid.
În situația în care datoria publică a României crește către 60% apar o serie de întrebări: va fi finanțabilă în continuare? Care vor fi costurile? Vom reuși să redresăm finanțele publice la timp pentru a evita o recesiune prelungită? Creșterea rapidă a datoriei publice în România va aduce, cu siguranță, pierderea ratingului investment – grade pentru țara noastră și creșterea rapidă a costurilor de finanțare. Pe de altă parte, vor apărea probleme de finanțare, chiar și în condițiile acceptării unor costuri mai ridicate, având în vedere că sistemul financiar din România este unul slab dezvoltat: piața bursieră este puțin dezvoltată, sistemul bancar are printre cele mai reduse grade de penetrare în PIB din U.E. Acestea sunt, la rândul lor, elemente de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește despre sustenabilitatea datoriei publice. În acest context, putem afirma că România nu este pregătită pentru o creștere a datoriei publice către un nivel apropiat de 55-60% din PIB, deși comparativ cu alte state din UE nu ar fi un nivel al datoriei ridicat. Pentru țara noastră este foarte posibil ca acest nivel să nu poată fi finanțat, sistemul financiar nefiind suficient de bine dezvoltat, iar investitorii străini vor evita țările de la periferia Europei în cazul unei recesiuni puternice și în situația degradării sentimentului la nivelul mai multor economii. Astfel, va fi foarte dificil de identificat surse de finanțare pentru acoperirea nevoii, iar costurile vor fi cu siguranță mult mai ridicate, punând și mai mare presiune pe deficitul bugetar și pe situația deja deteriorată a finanțelor publice.
O nouă criză ar putea determina creșterea către pragul de 60%, având în vedere vulnerabilizarea din ultimii ani a finanțele publice și posibila depășire a pragului de 3% pentru deficitul bugetar, chiar în perioade de creștere economică. Este nevoie de politici fiscal-bugetare coerente și predictibile, care să țintească o creștere sustenabilă și să susțină mitigarea riscurilor date de dezechilibrele economice din perioadele inevitabile de recesiune. Din păcate, disciplina fiscal-bugetară este precară, iar situația este alarmantă pentru stabilitatea finanțelor publice și pentru necesarul de finanțare al României în anii care urmează.
Soluțiile există, însă multe dintre ele necesită o perioadă lungă de implementare, iar cele care ar avea un impact mai rapid sunt complet nepopulare și niciun guvern nu și-ar mai asuma asta. La toate nivelurile, decidenții de politică fiscal-bugetară sau chiar monetară trebuie să militeze pentru dezvoltarea sistemului financiar-bancar, pentru dezvoltarea pieței de obligațiuni din România și a pieței bursiere, astfel încât posibilitățile de finanțare ale statului să crească, însă este vorba despre un proces de lungă durată, dar ale cărui rezultate ar fi extrem de utile și vizibile. Pe termen scurt și mediu este nevoie de o disciplină mai ridicată privind finanțele publice, acest lucru putând fi atins în bună măsură și prin digitalizarea aparatului de stat, contribuindu-se la combaterea evaziunii fiscale și la creșterea eficienței aparatului public.
Noi provocări și noi mize apar cu rapiditate pe scena globală. Recunoaștem că energia a devenit un factor strategic în politica globală datorită rolului substanțial pe care îl are în dezvoltarea societății. A șaptea parte din consumul mondial de energie îi revine Europei, iar aceasta din urmă este din ce în ce mai dependentă de resursele energetice, acoperind din importuri mai mult de jumătate din necesar.
Resursele energetice tot mai limitate, în condițiile unei cereri crescânde, asociate cu o evoluție puternic ascendentă a prețurilor din ultimii ani pentru petrol și gaze naturale clasifică energia drept un bun profitabil și o plasează totodată în centrul unor lupte interne și internaționale. Drept urmare, aspectele de ordin strategic și cele comerciale ale sectorului energetic se completează și se suprapun. Energia susține, intensifică și echilibrează activitățile curente ale omenirii. Caracterul multivalent al energiei presupune, pe de o parte, abordarea acesteia ca o marfă care necesită o piață liberă, iar dacă o plasăm în categoria bunurilor strategice, atunci atrage după sine un grad de protecție și implicare guvernamentală. Sub presiunea globalizării, ca reacție la dinamica socio-economică, unii dintre noi am fi îndreptățiți să afirmăm ca instrumentele de politică folosite la noi în țară nu se mai potrivesc contextului economic actual. Cine are dreptul să decidă și cine e cu adevărat cel care câștigă? Actul de guvernare evoluează spre noi reguli de legitimare care antrenează raporturi diferite între expertiză și politici publice.
acoperind din importuri mai mult de jumătate din necesar. Resursele energetice tot mai limitate, în condițiile unei cereri crescânde, asociate cu o evoluție puternic ascendentă a prețurilor din ultimii ani pentru petrol și gaze naturale clasifică energia drept un bun profitabil și o plasează totodată în centrul unor lupte interne și internaționale. Drept urmare, aspectele de ordin strategic și cele comerciale ale sectorului energetic se completează și se suprapun. Energia susține, intensifică și echilibrează activitățile curente ale omenirii. Caracterul multivalent al energiei presupune, pe de o parte, abordarea acesteia ca o marfă care necesită o piață liberă, iar dacă o plasăm în categoria bunurilor strategice, atunci atrage după sine un grad de protecție și implicare guvernamentală. Sub presiunea globalizării, ca reacție la dinamica socio-economică, unii dintre noi am fi îndreptățiți să afirmăm ca instrumentele de politică folosite la noi în țară nu se mai potrivesc contextului economic actual. Cine are dreptul să decidă și cine e cu adevărat cel care câștigă? Actul de guvernare evoluează spre noi reguli de legitimare care antrenează raporturi diferite între expertiză și politici publice.
Statul poate asigura existența unor bunuri publice. Tot statul dispune de un avantaj major asupra actorilor privați, acela al coerciției legitime. El utilizează în special impozitul pentru finanțarea bunurilor colective, precum apărarea, securitatea, educația. Dacă ne raportăm la industria de petrol și gaze, există aici un proces laborios care debutează cu etapa de explorare, exploatare, urmând apoi procesarea și transportul, pentru ca, în final, să fie asigurate livrarea, rafinarea și distribuția produselor finite către consumatori. La nivel mondial, remarcăm diversitatea sistemelor de impozitare specifice sectorului upstream al petrolului și gazelor naturale, privită ca deziderat pentru stabilirea unui echilibru cât mai echitabil între interesele statului și cele ale investitorilor. Tendința sistemelor de impozitare este aceea de a se îndrepta cât mai mult spre elemente de impozitare pe baze de profitabilitate, în detrimentul elementelor de impozitare fixă.
Din analiza ratelor de impozitare efective la nivelul european, România are cea mai ridicată rată efectivă de impozitare specifică producției de gaze naturale, calculată ca procent din veniturile upstream din gaze naturale, atât în 2017 (19,4%), cât și în 2018 (25,3%), situându-se la un nivel aproape triplu față de media celorlalte state incluse în analiză (7,0% în anul 2017, respectiv 7,6% în 2018), după cum este ilustrat într-o lucrare elaborată în acest an, ”Starea sistemului de impozitare specific sectorului upstream de gaze naturale din România”.
Un cadru instituțional complex și puternic fragmentat descrie starea de facto a țării noastre, fapt care a generat deficiențe majore de înțelegere și comunicare între instituțiile responsabile și ceilalți actori implicați. Frecventele schimbări instituționale, reorganizările, înființările și desființările de instituții și direcții au condus la o fluctuație imensă de proiecte și abordări, care s-au tradus în ultimii șapte ani în nu mai puțin de 18 acte normative cu impact major asupra sectorului upstream al gazelor naturale.
Așa cum este prezentat în studiul semnat de echipa de consultanță Biriș Goran „Starea sistemului de impozitare specific sectorului upstream de gaze naturale din România”, în 2018, deși totalul impozitelor și redevențelor aferente sectorului upstream al gazelor naturale a crescut semnificativ, cu 41% față de veniturile realizate în 2017, veniturile înregistrate din activitatea upstream a gazelor naturale au înregistrat o creștere de numai 8% față de 2017. Mai mult, în valori absolute, aproape întreaga creștere de 538 milioane RON a vânzărilor/veniturilor din această activitate a fost „anulată” de o creștere a impozitării cu suma de 524 milioane RON. Având în vedere modul de percepere și calcul al impozitelor și taxelor specifice sectorului upstream al gazelor naturale, se observă că acestea înregistrează o evoluție disproporționată față de veniturile efectiv înregistrate din această activitate.
Guvernanța multilaterală are ca obiectiv principal depășirea provocărilor legate de interdependențele de pe piața energetică, prin aplicarea unor reguli echitabile și printr-un proces liber de resurse și investiții moderate de mecanismele pieței, împreună cu o puternică implicare a companiilor private.
Cumpărătorul este interesat de concurență la nivelul ofertei pentru a menține prețurile la niveluri scăzute, iar furnizorul este interesat de concurență în segmentul cererii pentru a ridica prețurile. Din această perspectivă, fluctuațiile rapide ale prețurilor la energie constituie o provocare din cauza efectului ridicat de distribuire, propagare, având în vedere faptul că prețul energiei este inclus în costul majorității produselor și serviciilor.
Deși partea de contribuție a sectorului energetic la formarea bugetului este ridicată, multe state sunt reținute în a-și deschide cu adevărat piața investițiilor străine, deoarece investitorii solicită existența unor standarde în materie de piață, reforme economice și stabilitate politică în zonele în care investesc. România deține în prezent un sistem bine pus la punct de strategii, politici, planuri de măsuri pentru administrarea resurselor naturale ale țării, dar provocarea cea mai mare și cât se poate de reală apare atunci când toate acestea trebuie să conlucreze pentru a fi puse în practică.
Piața gazelor naturale integrată în modelul economic românesc al anilor 2040 a fost prefigurată din perspectiva unor cercetări actuale prezentate la a XV-a ediție a dezbaterilor inițiate de ASPES – Asociația pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale. Evenimentul, găzduit de Banca Națională a României, a fost organizat împreună cu România Durabilă, în parteneriat cu Federația Patronală Petrol și Gaze. Au fost prezentate studiile: „Perspectivele gazelor naturale în România și modalități de valorificare superioară a acestora” – Vasile Iuga, Radu Dudău; „Piața gazelor naturale din România. Cum garantăm securitatea și competitivitatea sectorului” – Emerton; „Riscuri, fiscalitate, decizii de investiții în sectorul offshore de țiței și gaze naturale. Marea Neagră și România” – Vasile Iuga, Radu Dudău; „Starea sistemului de impozitare specific sectorului upstream al gazelor naturale din România”. Reținem din explicațiile oferite de coautori și din comentarii ale altor participanți la dezbatere:
Radu Dudău: „Securitatea energetică a României depinde pe termen mediu, până în 2030, de dezvoltarea resurselor din Marea Neagră”
Directorul executiv al Energy Policy Group, Radu Dudău, a subliniat: „Avem niște resurse semnificative de gaze naturale descoperite în Marea Neagră. Desigur, avem și resurse onshore, dar securitatea energetică a României depinde pe termen mediu, până în 2030, de dezvoltarea resurselor din Marea Neagră. La șapte ani de la descoperirea resurselor în perimetrul Neptun, noi nu avem o minimă claritate privind ce vom face cu acele resurse. Înseamnă că avem câteva probleme structurale. În momentul de față, noi suntem în situația ironică în care planificăm consum crescând de gaze pe fondul unei scăderi a producției interne și, mai grav, al unei politici energetice care descurajează producția internă de gaze naturale. De la an la an, producția scade și mărim importurile. Or, avem nevoie de politici care să încurajeze producția. Deocamdată, suntem expuși, vulnerabili, ca iepurele în lumina farurilor pe un drum forestier. Trebuie o legislație care să oprească pedepsirea producătorului autohton. Avem nevoie de o piață energetică viabilă, iar interconectările trebuie să fie funcționale”.
Producția de gaz natural în 2017, pe companiiConsumul anual total de gaze naturale 2010-2017Ajutoare de încălzire, 2014-2017, pe tip de ajutor, mil. RONPrețul gazelor naturale la consumatorii casnici, S1 2018, €/MWh
Franck Neel: „România are oportunitatea să devină principalul producător de gaze din UE, având în vedere declinul producției de gaze în Europa în general”
Franck Neel, președintele Federației Patronale Petrol și Gaze, a accentuat că „România are oportunitatea imensă să devină principalul producător de gaze din UE, având în vedere că există un declin al producției de gaze în Europa în general. Asta va aduce bunăstare, joburi, securitate în aprovizionare. Este necesar să se întâmple așa, pentru că altfel, în acest an, se constată un declin al investițiilor în upstream în producția de gaze, o creștere a prețurilor, o creștere și a importurilor, precum și o scădere a securității în aprovizionare. Pentru industrie a fost dificil să corecteze efecte negative ale ordonanței 114. Cu atât mai mult apreciem că din septembrie am început să vedem semnale bune, favorabile. În prezent, vedem că trendul este pozitiv. Din septembrie a crescut gradul de consultare dintre autorități și companii. De asemenea, am văzut un nou proiect pentru legea offshore, care merge în direcția bună. Au avut loc și dezbateri pentru modificarea Legii energiei nr. 123, pentru liberalizarea pieței. Sigur că încă sunt multe lucruri de făcut. Avem nevoie de un mediu fiscal stabil pentru a putea să investim. Toate acestea sunt lucruri benefice pentru deblocarea investițiilor din Marea Neagră. Este foarte important pentru noi, ca investitori, să vedem că există o voință politică”.
Gabriel Biriș: „În industria gazelor, investitorii au nevoie de stabilitate și predictibilitate mai mult decât în alte sectoare”
Gabriel Biriș, partener la Biriș Goran, a semnalat că și în domeniul gazelor naturale „investitorii au nevoie de stabilitate și predictibilitate, chiar mai mult decât în alte sectoare. Calculele pe care le fac când investesc, ei vor să știe că rezistă pe termen lung, pentru că și perioadele de recuperare a investițiilor sunt lungi. Este complet nerezonabilă abordarea în care să te uiți doar la interesul pe termen scurt, să devalizezi companiile de la care te aștepți să facă investiții pentru exploatare. Așa se explică lipsa de interes pentru exploatarea noilor perimetre. Este foarte greu să faci planuri pe termen lung în contextul în care se fac schimbări peste noapte fără studii și consultări”. Referitor la nivelul de impozitare, a atras atenția că „România are, de departe, cel mai mare nivel de impozitare specific din Europa, un nivel de impozitare de trei ori mai mare decât toate celelalte state cu care ne comparăm. Or, noi cu statele din zonă concurăm pentru atragerea de investiții. Pe deasupra, avem și un preț de referință nereprezentativ”.
Cristian Păun: „Contribuția sectorului de gaze la PIB este semnificativă, de 2,5%”
Prof. univ. dr. Cristian Păun, de la Academia de Studii Economice din București, cercetător la Centrul de Cercetare în Relații Economice Internaționale, a prezentat date incipiente dintr-un studiu care vizează starea sectorului gazelor, efectele în domeniu ale OUG 114 și posibilele urmări la nivel macroeconomic ale evoluției sectorului, pe baza datelelor din 2009-2017 privind producția, distribuția și comercializarea gazelor naturale: „Cifra de afaceri s-a dublat față de 2009, dar în ultimii ani mai degrabă stagnează. Contribuția la PIB este semnificativă – 2,5%. Producția proprie este în creștere ca pondere în cifra de afaceri, chiar fără resursele din Marea Neagră, se bazează pe resurse naționale și pe valorificarea acestora. Profitul net stagnează ușor în regres din 2016, după consolidare în urma crizei. Profitul net este 6% din totalul cifrei de afaceri. Randamentul capitalului investit (ROE) este 8% (media națională – 14%, sectorul IT – 27%, bănci – 22%). Randamentul activelor (ROA) este 5% pe an, în stagnare în ultimii ani anteriori OUG 114. Profitul net pe salariat este 12.000 lei. Salariatul obține 8.000 lei. Contribuția fiscală este cam 1 miliard euro în nouă ani, cu o scădere ușoară în ultima perioadă. Sectorul gazelor este destul de echilibrat, nu există întârzieri la viramentul către stat”.
Mircea Coșea: „Modelul românesc se poate baza pe creștere economică, vom trăi tot mai bine, dar vom rămâne cu un decalaj față de țările dezvoltate”
În sens integrator, prof. univ. dr. Mircea Coșea, președintele Consiliului de Supraveghere al Transelectrica, a reafirmat că „modelul economic românesc este gândit în contextul modelului european. Acesta este globalistic și integrator, funcționează prin dezechilibre, adică unii câștigă mai mult, alții, mai puțin. Înseamnă că Uniunea Europeană lucrează prin exploatarea diferențelor de decalaj în dezvoltare. Modelul românesc se poate baza pe o creștere economică importantă, vom trăi tot mai bine, dar vom rămâne cu un decalaj față de țările dezvoltate. În aceste condiții, trebuie să facem un salt. Prin resursele naturale putem să-l facem. Exploatarea gazelor naturale, a pământurilor prețioase, a resurselor agricole, toate acestea trebuie să intre într-un complex de gândire”.
Adrian Badea: „Sectorul gazelor are un potențial estimat la 16 miliarde dolari până în 2040”
Adrian Badea, președintele Organizației Patronale Petrogaz, a apreciat ca pozitivă „relansarea dialogului privind legislația offshore și sectorul de gaze naturale, cu un potențial estimat la 16 miliarde dolari până în 2040. Proiectul de lege pus în dezbatere publică propune modificări care pot reprezenta un pas înainte în realizarea investițiilor. Una dintre ele vizează reafirmarea în termeni clari a stabilității fiscale. O altă propunere este de eliminare a impozitului suplimentar pentru prețuri între 45 și 100 lei/MW și de modificare a gradului de predictibilitate a investiției de la 30% la 60%. De asemenea, se propune calcularea impozitelor în funcție de veniturile realizate, nu în funcție de prețul de referință al gazelor naturale, care acum e determinat în funcție de un hub din Austria. Este propusă și eliminarea discriminărilor la calcularea impozitului pe profit la care erau supuși titularii offshore, comparativ cu ceilalți agenți economici. Pentru perioada 2018-2040, componenta economică și de impact rezultată din dezvoltarea sectorului de gaze reprezintă 71 miliarde dolari la nivelul PIB, 26 miliarde dolari venituri la bugetul statului, 30.000 locuri de muncă”.
Piața de capital, a subliniat Septimiu Stoica, președintele Bursei Române de Mărfuri, „poate să fie implicată puternic și în industria gazieră prin cunoștințele și practicile de guvernanță corporativă pe care le poate aduce și prin finanțare”. Argumente țin de existența unor „participații și listări pe bursa de valori pentru companii importante, precum Romgaz, Transgaz, încât e păcat să ignorăm această sursă formidabilă de finanțare și de emancipare economică pe care o reprezintă piața de capital și bursa de valori”.
În opinia președintelui BRM, pe lângă resursa naturală, ar fi bine să exploatăm și resursa umană, ca și resursa instituțională. BRM are capacitatea să organizeze piețe din ce în ce mai complexe. Dezvoltarea prin resursele noastre ar fi mult mai bună pentru industrie, pentru că oferă autonomie și permite soluții adaptate momentului și specificului. BRM oferă o paletă aproape completă – piețe bilaterale, piețe cu livrare imediată, piețe la termen, piața de echilibrare. BRM este gata să ofere și o piață pentru capacități. „Sperăm să avem și promisele produse derivate pe active din zona energiei și împreună să construim o piață de referință, care să nu fie blocată de actorii politici”, a accentuat președintele BRM.
În calitate de director de relații externe al FPPG, Daniel Apostol și-a exprimat speranța într-o „schimbare de paradigmă în relația dintre stat și economia reală”, cu observația că ”realizarea de politici publice în lipsa analizelor de stare și de impact împinge economia spre limite riscante”.
În același timp, a semnalat prof. univ. dr. Mihai Minescu, de la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, de luat în seamă este și „economisirea resurselor. Mixul economic în următorii 40-50 de ani va cuprinde 40%-50% combustibili fosili, cu creșterea ponderii gazelor naturale, pentru producerea de energie electrică și termică, pentru petrochimie etc. Energia electrică produsă pe bază de gaze naturale poate echilibra cel mai ușor sistemul energetic național. O parte din avantajele exploatării gazelor în această formă trebuie să se regăsească și în dezvoltarea resurselor regenerabile, pentru că peste 40 de ani nu știm dacă va mai exista o resursă de gaze pe care să ne permitem s-o folosim ca la nivelul actual”.
Constantin Boștină: „Parteneriatul între stat și investitori trebuie regândit în sensul implicării statului în explorarea, exploatarea, valorificarea resurselor naturale”
Președintele ASPES, dr. Constantin Boștină, a subliniat: „La baza politicilor economice prezente și viitoare să încercăm să armonizăm resursele naturale, resursele energetice, agricole, financiare, de forță de muncă ale României. În acest cadru, resursele energetice să reprezinte unul dintre pilonii pe care să se construiască viitorul model economic românesc în Uniunea Europeană și nu numai în Uniunea Europeană, pentru că, dacă nu ne deschidem și spre celelalte piețe, rămânem într-o restricție a posibilităților de dezvoltare. România are resurse naturale energetice și poate să-și regândească modul de a le pune în valoare într-un sistem în care statul să nu mai fie un beneficiar întreținut al investitorilor, ci un partener. Parteneriatul între statul român și investitori trebuie regândit, în sensul de implicare a statului în explorare, exploatare, valorificare și comercializare, cu plusuri și cu minusuri”.
Regia
Națională a Pădurilor – Romsilva anunţă
că „asigură întreg sprijinul financiar familiei pădurarului Liviu Pop, care și-a pierdut viața în 16 octombrie a.c. pe raza Ocolului Silvic Strâmbu Băiuț din cadrul Direcției Silvice Maramureș, în timp ce încerca să prevină o tăiere ilegală într-o pădure aflată în
pază”. Reamintind că „Liviu Pop
avea 30 de ani, era căsătorit și avea trei copii minori”, Romsilva informează
că „pe lângă
pensia de urmaș, vehiculată deja în spațiul public, conform articolului 144 din Contractul Colectiv de
Muncă și în urma aprobării de către
directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, Gheorghe Mihăilescu, în cadrul procedurii
interne, cei trei copii minori ai familiei Pop vor primi câte un salariu minim
pe economie, în cuantum brut, până la definitivarea studiilor, dar nu mai mult
de vârsta de 26 de ani. În acest moment, sprijinul financiar acordat de Regia
Națională a Pădurilor – Romsilva este de
2.080 lei lunar pentru fiecare din cei trei copii minori ai familiei Pop. Astfel,
primele plăți, în cuantum total de 6.240 lei pe
lună, au fost deja efectuate în noiembrie și decembrie către familia pădurarului Liviu Pop, iar cei trei
copii minori vor beneficia în fiecare lună de sprijinul financiar al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, până la definitivarea
studiilor. În plus, familia va primi anual 6 metri cubi lemn fasonat pentru
încălzirea locuinței, conform articolului 180 din
Contractul Colectiv de Muncă, încheiat între Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Federația Sindicatelor din Silvicultură Silva, în vigoare de la 1 iulie 2019”.
Companiile
Artexim și OMA Vision anunţă că „refac
echipa pentru a asigura dezvoltarea Festivalului și a
Concursului George Enescu la edițiile din 2020 și 2021. Decizia
a fost luată pe baza unei analize a obiectivelor strategice pe care le au
Festivalul și Concursul Enescu în perioada următoare”.
Artexim informează că va opera o serie de schimbări pentru consolidarea și dezvoltarea celor două
evenimente a căror misiune este „promovarea operei și a personalității lui George Enescu în țară și în străinătate”. Schimbările „se
vor reflecta în comunicare și în modul în care va fi construită relația cu publicul, cu artiștii, cu juriile din concurs, cu
partenerii și autoritățile”. Implementarea noii comunicări va începe efectiv din 2020, la o dată
care urmează să fie anunțată.
Oana Marinescu, Managing Director al OMA Vision, subliniază: „Revenim la
Festivalul și Concursul George Enescu cu pasiune și entuziasm. Cu un potențial creativ și cultural extraordinar, cu o
valoare de suflet pentru public și artiști, precum și cu o importanță strategică unică pentru
România, Festivalul și Concursul George Enescu lansează cea mai incitantă provocare pe care o poate primi o echipă dedicată
promovării unor proiecte de interes comun, care transformă în bine spațiul public”.
Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Enescu,
apreciază că „edițiile din 2020 și 2021 ale Concursului și, respectiv, Festivalului George Enescu vor fi
speciale” şi accentueatză: „Tocmai de aceea, am dorit să reluăm colaborarea cu
OMA Vision, care are experiența de a fi contribuit la alte momente esențiale de transformare strategică
a celor două evenimente, în perioada primei noastre colaborări, între 2012 și 2017”.
Concret, experienţa menţionată înseamnă că, „în perioada anterioară în care s-a implicat în promovarea
evenimentului (2012-2017), OMA Vision a reușit poziționarea
strategică și relansarea imaginii Festivalului Enescu, atât în țară, cât și în
străinătate. De asemenea, OMA Vision a contribuit la dezvoltarea actualului
concept de organizare a Concursului Enescu, după separarea de Festival, în
2014. Proiectele OMA Vision pentru comunicarea Festivalului și a
Concursului George Enescu au fost recompensate cu aur și cu argint la
edițiile Romania PR Award la care au participat”.
Colaborarea dintre
Artexim și OMA Vision nu va fi finanțată din
fonduri publice.
Foto: Israel
Philarmonic Orchestra pe scena Festivalului Internaţional George Enescu 2017.
Foto Andrei Gîndac
Sub egida
Romexpo, Denta II 2019 – Expoziția internațională de produse și echipamente pentru medicină și tehnică dentară a reunit la Bucureşti peste 90 de companii din Bulgaria, China,
Germania, Israel, Italia, Pakistan, Portugalia, România, Singapore, Spania,
Ungaria, care „au ilustrat
tendințele și inovațiile în ceea ce privește
sănătatea dentară, au prezentat oferte speciale pentru produsele destinate
cabinetelor sau laboratoarelor stomatologice și
au întâlnit potențiali clienți sau noi parteneri”. Evenimentul a constituit „platforma de prezentare a
tehnologiei de ultimă generație și a schimbărilor revoluționare din domeniul medicinei dentare care contribuie la dezvoltarea industriei
stomatologice din România”. Au fost etalate echipamente și aparatură de ultimă generație, accesorii, materiale pentru tehnica
dentară, dispozitive specifice igienei orale, produse farmaceutice pentru
medicină dentară.
Sub aspect
ştiinţific şi profesional, evenimentul a fost definit ca „o reală sursă de
informare pentru medicii stomatologi, prezentând soluții moderne pentru tratamente eficiente, servicii de calitate și chiar o educație dentară bazată
pe prevenție. Mai mult decât atât, DENTA II a oferit posibilitatea
medicilor dentiști și studenților de a-și actualiza cunoștințele în domeniu. Specialiștii din acest sector au participat la conferințe, seminarii și prezentări de interes pentru ramura industriei
stomatologice. În cadrul Denta II s-a desfășurat al 75-lea
Congres cu participare internațională
al Societății
Române de Stomatologie, eveniment care a avut ca temă principală Stomatologia
3D. Un alt eveniment de interes
a fost workshop-ul Strategii de Business Planning în Managementul Stomatologic, organizat
de Asociația
Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România. De asemenea, la DENTA
II a avut loc cursul gratuit Secrets
of Dental Laser Therapy și
prezentarea O nouă viziune în
chirurgia regenerativă, organizată de Smart Medical Solution”.
Organizatorii subliniază că „la fiecare
ediție
a Expoziției internaționale de produse și echipamente pentru medicină și tehnică dentară,
Romexpo își
propune să promoveze sănătatea orală și să fie locul de întâlnire dintre
medici, specialiști
și pacienți”.
Pentru înscriere la ediția de primăvară
2020 a Denta, organizatorii lansează invitaţia de consultarea a site-ului www.denta.ro
pentru a afla care sunt condițiile
de participare.
Imensa cantitate de informație ușor accesibilă ne face să fim mai puțin atenți și mai puțin selectivi în ceea ce alegem să ne intereseze, să susținem sau să criticăm. Această realitate poate servi interese oneroase dintre cele mai diverse și, corelativ, aduce deservicii celor care sunt luați de valul mainstream. Imaginea, asocierea cu tendințele momentului sau cu personalități de mucava contează astăzi, social, mult mai mult ca analizele bazate pe cifre reci sau opinia fundamentată a unor experți.
Până de curând, în domeniul energiei prețul carburantului și cel al energiei electrice erau interfața dintre industrie și public. Astăzi, suntem în situația în care cei doi indicatori au trecut în plan secund, prima pagină a publicațiilor de specialitate fiind ocupată de subiecte precum cine exploatează zăcămintele de hidrocarburi, ce taxe plătesc cei care fac asta, cum pot fi taxate suplimentar companiile din domeniu sau cine ce companie mai conduce. Pare că totul a trecut în plan social, în interesele pe care le avem zilnic. Prin comparație, caracteristicile, calitatea sau prețul apei pe care fiecare o bem par subiecte din altă lume. Despre cine și cum exploatează resursele de apă… aproape nu există nimic scris. Să fie vorba doar de interese mercantile? De nivelul acestora? Sau poate de priceperea celor care veghează la buna funcționare a piețelor și a proceselor prin care energia ajunge în acele piețe?
Nu am răspunsurile, dar știu că toate acestea au loc în timp ce plătim cam cea mai scumpă energie din Europa. Nu ne mai deranjează acest lucru, deși, la o simplă căutare pe internet, înțelegem că amânăm sau nu facem investiții și nu lăsăm să funcționeze liber piețele din domeniu deoarece „cineva” – statul, guvernul, instituții de reglementare sau de control – are grijă să nu se scumpească energia. Desigur, acest „cineva” este condus politic, iar aici intrăm în zona în care „urechiștii” fac legea. Și spun acest lucru deoarece sunt, de ani buni, aceleași persoane, iar domeniul este aproape de colaps funcțional. Nu există un palier corect administrat, vreunul eficace sau eficient. Cârpim, nu luăm decizii tranșante și avem un singur obiectiv: „să nu se închidă ceva (companie) sau să demareze ceva contestabil (proiect) în mandatul meu!”. Plecarea din România, în următoarea perioadă, a unor actori importanți și foarte importanți din piața mondială a energiei este consecința, în bună parte, a acestui mod de gândire mioritic. Vrem să fim parte a jocului, dar jocul să aibă regulile inventate și reinventate de noi. Jocurile și regulile care funcționează de sute de ani în lumea liberă nu ne sunt pe plac și nici nu prea suntem dispuși să le învățăm.
Pentru a justifica starea precară în care se află domeniul energetic sunt invocate, cu predilecție, două concepte: „securitate energetică” și „strategie energetică”. Primul nu există în legislația românească. Este un concept provenit din nevoia politicului de a îmbrăca, într-o formă ce pare sofisticată și cu acces limitat, diverse decizii care, de obicei, nu au fundamentare economică sau sunt justificate electoral. Conceptul de „securitate energetică”, existent în doctrina NATO, se referă strict la siguranța fizică a liniilor de transport al energiei (rețele de transport electricitate, petrol, gaz natural), ca parte a infrastructurii critice. Recenta augmentare cu „siguranța alimentării”, sintagmă regăsibilă și în documentele Uniunii Europene, are un conținut limitat și neechivoc. Astfel, este utilizat exagerat un concept vag, al cărui conținut variază semnificativ de la producătorul de energie pe bază de cărbune, prin toate formele de transport al energiei și până la consumator, care pare beneficiarul a tot ceea ce se face fără a fi nevoie de prea multe justificări. Desigur, putem vorbi despre siguranța alimentării (existența resurselor necesare pentru a furniza consumatorilor energia necesară), despre securitatea infrastructurii de producere și transport al energiei (ca infrastructură critică), despre siguranța în funcționare a infrastructurii și despre multe alte tipuri de siguranțe și securități, însă un comandament superior care să justifice decizii neeconomice sau, de multe ori, aberante nu există în condiții de pace și normalitate socială. Aspirăm la o economie de piață, o economie în care companiile și tehnologiile se nasc, trăiesc și mor. Dacă utilizăm resursele pentru a ține „muribunzii” fără speranță în viață, pierdem resurse ce pot fi utilizate în dezvoltarea noilor tehnologii și în alinierea cu industriile momentului. Amanetăm viitorul și ne bucurăm de schemele Ponzi politicianiste, în care profitul funcționării unor companii cu tehnologii învechite se întoarce doar în voturi și în satisfacerea unor interese pecuniare locale.
„Strategia energetică”, a cărei lipsă este clamată permanent în spațiul public, reprezintă, în principiu, un document în care un grup de persoane – mai larg sau mai restrâns, mai priceput sau mai puțin priceput în elaborarea de strategii, poate cu expertiză pe diversele paliere ale domeniului, dar fără prea multă dorință de a înțelege viitorurile – prelungește cumva tendințele momentului, în speranța că viitorul va fi blând și înțelegător cu actualele moduri de a produce energia. Așa arată Strategia Energetică a României pentru perioada 2007-2020, document aprobat și aflat în vigoare (HG nr. 1069/2007), și tot așa arată și propunerile succesive de modificare/completare/adăugire sau cele care vizează perioade care se întind până în anul 2050. Deși fiecare autor al acestor propuneri consideră că aduce modificări importante în viziunea pentru următoarele decenii, liniile directoare și obiectivele seamănă, cele mai multe până la suprapunere, cu cele din strategia din 2007, diferențele semnificative fiind date de gradul în care politicul a viciat gândirea celor care au elaborat analizele și estimările. O viziune curajoasă, un răspuns inovativ la problemele prezentului, o abordare bazată pe „gândire laterală” nu au existat și nici nu există prea multe șanse să apară.
Și atunci, care e problema?
O primă problemă este aceea că cei care sunt chemați să facă strategii – și nu este cazul doar la acest nivel, ci coboară până la nivelul companiilor – nu analizează „situația actuală” și prin prisma eșecului sau succesului strategiei precedente (în cazul în care există). De obicei o ignoră deși, de cele mai multe ori, vor ajunge la aceleași direcții strategice și, nu de puține ori, la aceleași obiective. Întrebarea „ce nu a mers pentru a ajunge la obiectivele propuse în strategia precedentă?” nu am auzit-o niciodată. Iată, spre exemplu, obiectivul general al strategiei energetice din anul 2007: „Obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile”.
Sau obiectivele strategice stipulate în același document normativ:
„creșterea siguranței energetice prin asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de resursele energetice de import;
diversificarea surselor de import, a resurselor energetice și a rutelor de transport al acestora;
creșterea nivelului de adecvanță a rețelelor naționale de transport al energiei electrice, gazelor naturale și petrolului;
protecția infrastructurii critice;
creșterea eficienței energetice;
promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile;
promovarea producerii de energie electrică și termică în centrale cu cogenerare, în special în instalații de cogenerare de înaltă eficiență;
susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile;
reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător;
utilizarea rațională și eficientă a resurselor energetice primare;
dezvoltarea piețelor concurențiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, certificate verzi, certificate de emisii ale gazelor cu efect de seră și servicii energetice;
liberalizarea tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu al participanților la piață la rețelele de transport, distribuție și interconexiunile internaționale;
continuarea procesului de restructurare și privatizare în sectoarele energiei electrice, termice și al gazelor naturale;
continuarea procesului de restructurare pentru sectorul de lignit, în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital”.
Care dintre aceste obiective credeți că poate fi eliminat dintr-o strategie „actuală”? Cel mai probabil… niciunul! Și, totuși, sunt 12 ani de la legiferarea acestei strategii, iar termenul la care obiectivele trebuie atinse tocmai ce se apropie (anul 2020). Practic, s-au făcut ceva progrese, dar obiectivele sunt realizate în mică măsură, iar motivele pentru care am pierdut 12 ani din cei în care trebuia să pregătim viitorul pare să nu intereseze pe nimeni.
Deși se pot spune multe despre modul în care sunt elaborate strategiile – instrumente de analiză și estimare preponderent subiective, lipsa unor specialiști și a unor algoritmi validați ș.a. – dăm credit celor care elaborează documentele și ajungem la momentul strategiei aprobate. Acum ne dăm seama că, în general, strategiile sunt privite ca scop în sine. Și spun asta deoarece, odată aprobate, sunt folosite pentru vitrina domeniului de activitate / companiei și nu sunt operaționalizate, nu prea se obosește cineva să identifice modalități prin care, efectiv și practic, să fie atinse obiectivele respective. Aceasta a fost soarta strategiei energetice din anul 2007 și a cam tuturor celor peste 200 de strategii legiferate în ultimii 25 de ani. Situația este similară la nivelul companiilor din domeniul energetic, unde statul este acționar majoritar sau deține pachete de acțiuni de peste 40%.
În consecință, asistăm la „împietrirea timpului”, fenomen prezent în economia românească și alimentat permanent de lipsa de înțelegere a realităților economiei de piață de către cei care administrează acțiunile companiilor de stat și de organele de control. Modul „funcționăresc” în care sunt administrate și conduse aceste companii le face necompetitive (excluse fiind din această apreciere monopolurile, care nu funcționează în piețe concurențiale reale).
Deciziile de afaceri sunt deseori decizii riscante. Uneori sunt decizii care pot produce efecte pozitive abia peste ani de zile. Lipsa apetitului pentru orice tip de risc se transferă la toate nivelurile de decizie, iar obiectivul nedeclarat al „strategiei reale” pentru multe ramuri economice sau companii este, de ceva vreme, păstrarea statu-quo-ului. Energia este într-un astfel de scenariu. Inițiativa privată este puțin încurajată, barierele de intrare în piață sunt relativ greu de depășit, iar investițiile (în senul de banii cheltuiți) de stat vizează, mai degrabă, tehnologiile trecutului. Dacă adăugăm la această imagine incompetența celor puși să gestioneze domeniul și blazarea specialiștilor sătui să se lupte cu morile de vânt, avem imaginea fidelă a unui domeniu pe care nicio strategie nu îl poate ajuta.
Continuarea luării deciziilor sub imperiul „securității energetice” și perpetuarea deprofesionalizării la nivelurile decizionale strategice reprezintă scenariul cel mai probabil pentru următoarea perioadă. Și, totuși, ce am putea face? Am putea să ne stabilim obiective ceva mai simple și mai realizabile! De exemplu, „energie ieftină și curată pentru consumatorul autohton!”. Cam ceea ce și-au propus câteva state europene cu nu mulți ani în urmă și, în bună măsură, au și realizat, fără a păzi zilnic „securitatea energetică” și a deplânge permanent lipsa „strategiei energetice”. Apoi, am putea încerca să identificăm modelul economiei românești, care să genereze prioritățile economice și, subsecvent, nevoile energetice. De asemenea, am mai putea să valorificăm cea mai ieftină sursă de energie – eficiența energetică. Și, în general, am putea face multe lucruri la îndemâna unor oameni care vor rezultate pentru consumator și industrie și nu documente pentru vitrină.
Energia este un mijloc, este hrana celulelor societății, necesară pentru ca acestea să-și îndeplinească rolul. Trebuie să fie ieftină și curată! Ieftină, pentru a fi competitivi la nivelul celorlalte ramuri economice, și curată, pentru a lăsa urmașilor noștri un mediu în care să poată trăi sănătoși.
Chiar dacă, începând de mâine, s-ar revizui prevederile nocive din OUG 114, s-ar anula split TVA-ul și s-ar elimina supraimpozitarea contractelor de muncă part-time, nu am scăpa atât de ușor de efectele guvernării din ultimii ani. Măsurile și modul de guvernare practicate de Dragnea, Vâlcov, Teodorovici și Dăncilă lasă urme adânci asupra economiei românești, care nu pot fi eliminate dintr-o dată. Dintre acestea, impredictibilitatea, neîncrederea și percepția de incompetență la vârful administrației publice nu se pot șterge cu buretele imediat după plecarea lui Dăncilă.
Impredictibilitate
Din păcate, actualul guvern ne-a obișnuit cu schimbarea. Conform CNIPMMR, în 2018 au avut loc 169 modificări în Codul fiscal și au fost introduse 266 noi prevederi fiscale pentru întreprinzători. Și Codul fiscal nu a fost singurul act normativ făcut franjuri de guvernanți. Conform aceleiași surse, anul trecut au fost adoptate 1.506 acte normative (legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență și hotărâri de guvern), dintre care nu mai puțin de 114 ordonanțe de urgență. Credeți că sunt puține? Prin comparație, guvernul Ponta a dat doar 52 de ordonanțe de urgență în 2015. Adică mai puțin de jumătate decât cele emise de guvernul Dăncilă în 2018.
Și asta nu e tot. S-au schimbat miniștrii mai des decât anotimpurile. Îmi spunea un reprezentant al unei organizații internaționale că pur și simplu nu mai știe cu ce ministru să mai vorbească. Până a reușit să ajungă la ministru și să expună o problemă, s-a schimbat ministrul și a trebuit să o ia de la capăt. Doar la Finanțe am schimbat trei miniștri în mai puțin de trei ani: Ștefan, Mișa și Teodorovici. În aceeași perioadă, la Economie au fost șase: Petrescu, Tudose, Fifor, Simon, Andrușcă și Bădălău. La Transporturi au fost patru miniștri în cadrul a cinci schimbări (unul dintre ei a fost numit de două ori): Cuc, Stroe, Șova, Plumb și Cuc din nou. D
acă credeți că doar mi se pare mie că sunt anormale aceste schimbări frecvente, puteți să citiți analiza „Instabilitate guvernamentală cronică”, realizată de Daniel Buti pentru nouă state europene despre guvernul central. Buti concluzionează că România are gradul cel mai mare de instabilitate ministerială dintre țările studiate. Și, mai grav de atât, din 2010 observă o accentuare a instabilității în țara noastră. Deci este evident că mergem în direcția greșită.
Orice ministru are nevoie de timp de acomodare înainte de a se apuca de treabă. Mai întâi, trebuie să înțeleagă cum funcționează lucrurile în ministerul pe care îl conduce, apoi să aibă timp să își pună în practică ideile. Dacă stă doar câteva luni, e ca și cum nu ar fi fost ministru deloc. Ca să nu mai spun că personalul din minister nu îl va băga în seamă, dacă se zvonește din start că „șeful va rezista doar câteva luni”. Și, nu în ultimul rând, este important pentru România ca acești miniștri să stea destul de mult în funcție ca să își poată crea relații internaționale pe care să le poată folosi pentru a promova interesele țării. În câteva luni, un ministru nici nu are timp să își întâlnească omologii din țările importante, cu atât mai puțin să își creeze relații de substanță.
Pentru a ameliora situația, noul guvern trebuie să lase Codul fiscal neatins o perioadă după ce repară marile erori ale guvernării Dăncilă, precum ordonanța 114 și impozitarea contractelor part-time. Orice culoare va avea următorul guvern, ar fi bine ca el să reziste până la alegerile parlamentare din 2020, ca să aibă timp să facă ceva. Noul premier, indiferent cine va fi, trebuie să fie mai înțelept decât predecesorii săi și să acorde timp miniștrilor săi să se acomodeze și să implementeze măsuri bune pentru țară, nu doar să bifeze funcția de ministru în CV.
Neîncredere
Cineva îmi spunea odată: „Încrederea e ca un ou: odată spart, nu poate fi pus la loc”. Încrederea în guvern s-a erodat în timp, ca urmare a multor măsuri neanunțate și nocive, precum ordonanța 114. Pe bună dreptate, într-un recent barometru INSCOP, doar 12,6% dintre românii întrebați au răspuns că au multă sau foarte multă încredere în guvern. În comparație, în același sondaj, 64% au răspuns că au multă sau foarte multă încredere în armată, 55% în biserică, 33% în presă și 33% în poliție. Fostul președinte american Barack Obama spunea: „Dacă oamenii nu pot avea încredere în guvernul lor pentru a face treaba pentru care există – pentru a-i proteja și a promova bunăstarea – totul e pierdut”. Probabil avea dreptate. Neîncrederea s-a generalizat. Într-un studiu al FIC (Foreign Investment Council) din septembrie 2019, 42,2% dintre investitorii străini din România spuneau că au puțină încredere în mediul de business românesc.
Neîncrederea provocată în mediul extern se vede foarte clar și prin dobânzile uriașe pe care le plătește țara noastră pentru finanțarea datoriei publice. Conform publicației profit.ro, guvernul român se împrumută de două ori mai scump, comparativ cu vechii noștri, Polonia și Ungaria, potrivit dobânzilor la 10 ani. Asta înseamnă că investitorii străini nu au încredere că țara noastră își poate plăti datoriile la timp și, implicit, că nu au încredere în politicile economice ale guvernului. Încrederea se pierde ușor și se câștiga greu. Pe termen scurt, noul Executiv trebuie să mențină ținta de deficit bugetar și să reducă deficitul de cont curent pentru a recâștiga încrederea investitorilor străini care ne finanțează datoria publică.
Incompetența de la vârful administrației
Guvernul Dăncilă lasă în urmă trista impresie că oricine, indiferent de cât de puțin educat sau calificat este, poate fi ministru sau prim-ministru în România. Măsurile pompieristice luate de persoane fără nicio legătură cu domeniul pe care îl gestionează au decredibilizat total funcția executivă. Daniel Dăianu, membru al Academiei Române și președintele Consiliului Fiscal, declara recent la un post de televiziune: „Anul 2019, în opinia mea, este o mărturie asupra unui grad de nepricepere la nivel înalt în a croi politica macroeconomică și mă refer, în special, la prerogative ale guvernului care periclitează stabilitatea economică la nivelul țării și cu o mare eroare, adică OUG 114/2018”. Domnul Dăianu a fost delicat. Adevărul e că am avut în ultima perioadă niște miniștri total nepregătiți pentru astfel de funcții. Iată ce regres am înregistrat în ultimii 100 de ani: la 1 decembrie 1918, la momentul Marii Uniri, prim-ministru era Ion I.C. Brătianu. În 2018, guvernul era condus de Viorica Dăncilă. Brătianu a fost șef al Executivului de cinci ori, ministru al apărării, afacerilor externe și al internelor, în timp ce Dăncilă a fost doar europarlamenar și apropiată a lui Liviu Dragnea. În urmă cu 100 de ani, ministru de interne era Gheorghe Gh. Mârzescu. La 1 decembrie 2018, la Interne era Carmen Dan. Mârzescu este cunoscut pentru elaborarea actului normativ care scotea în afara legii Partidul Comunist din România. Carmen Dan e un alt politician apropiat de Liviu Dragnea, fără multe alte realizări în CV, dar cunoscută pentru implicarea în intervenția în forță la mitingul din 10 august.
Titularul Ministerului Lucrărilor Publice (acum Transporturi) era în 1918 Anghel Saligny. 1 decembrie 2018 ne-a prins fără ministru la Transporturi și cu o propunere înaintată de PSD în persoana lui Mircea Drăghici, trezorierul PSD. Saligny a fost un ilustru inginer român, în timp ce Drăghici e un personaj care este trimis în judecată DNA pentru delapidare. „Fără penali în funcții publice” e un slogan care a prins bine în rândul populației. Cred că la fel de important ar fi să promovăm și să aplicăm sintagma „Doar profesioniști în funcții publice”. Altfel, nu mai ieșim din groapa în care ne lasă Dăncilă și nu vom avea nicio șansă să recuperăm decalajul dintre România și țările mai dezvoltate din UE.
