de dr. Napoleon Pop, Florin Luca şi Sorin-Nicolae Curcă
NECESITATEA DE A ÎNVINGE LIMITE OSIFICATE
Preocuparea pentru un model economic performant al României este una necesară, dar acesta nu trebuie căutat în afara resurselor de orice fel – efective și potențiale – de care dispunem în prezent. Variabila de care trebuie să ne ancorăm în orice demers de optimizare a unui model economic este mixul de politici publice prin care să demonstrăm că avem cunoaștere și cunoștințe cât mai variate, dincolo de teoriile economice. România anului 2040, văzută prin prisma unui demers academic, are de confruntat două realități față de care clasa politică le acordă încă puțină atenție.
Modul în care sunt tratate aceste realități îl putem denumii eufemistic „încăpățânări”, dacă nu altceva, cum ar fi un profesionalism slab. Dacă aceste „încăpățânări” nu sunt eliminate din modul de abordare și construcția politicilor economice, prăpastia dintre așteptările cetățeanului și capacitatea/calitatea guvernării politice se poate adâncii periculos, iar vremurile au demonstrat acest lucru cu consecințele de rigoare. Ambele realități țin de educație, iar atunci când vorbim despre greutatea transformărilor pe care trebuie să le facem – perena temă a reformelor structurale mereu amânate – atunci să nu ne întrebăm de ce unii analiști vorbesc de faptul că România se îndreaptă către o înfundătură.
O problemă de fond a perspectivei României este lipsa unui obiectiv politico-economic clar pe termen lung, care să răspundă întrebării ce dorim să devină România, dorința pentru simpla creștere economică fiind insuficientă dacă ea nu este durabilă și sustenabilă și fără sensul care să dea calitate standardului de viață a cetățenilor României. Putem să facem abstracție de realitățile deviante ale unei dezvoltări robuste, prezumând că vor fi rezolvate până la momentul descrierii României anului 2040 prin câțiva indicatori economici, dar nu putem să le omitem din setul de ipoteze de lucru prin care vrem să dăm imaginea macroeconomică viitoare a țării.
2020: Pandemia de COVID-19: sute de mii, milioane sau poate zeci de milioane de morți și STOP-JOC economiilor naționale și economiei mondiale.
„The GUARDIAN” – aprilie 2020: Pandemia de COVID-19 va cauza foamete de proporții biblice, cu zeci sau chiar sute de milioane de morți de foame, nu de coronavirus.
ȘTIRI ȘI UNELE OPINII puse mai frecvent acum în circulație: Pandemia de COVID-19 ar fi urmată de schimbarea radicală a situației pe TERRA!
Lumea va fi alta și se reclamă O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ ȘI UN GUVERN MONDIAL?!
Eu nu cred într-o asemenea evoluție, dar sunt convins că lumea se va schimba radical, va fi cu totul alta.
Este o cerință majoră pentru organizațiile și organismele mondiale și regionale, pentru liderii mondiali, pentru liderii naționali, pentru lumea științifică, care trebuie să promoveze măsuri pentru rezolvarea contradicțiilor acumulate în timp. Mediul înconjurător este deteriorat, foametea seceră anual milioane și milioane de vieți. Polarizarea bogăției și a sărăciei mondiale devine de nesuportat, bolile și virusurile distrug de asemenea, anual, un număr din ce în ce mai mare de vieți.
Modelul actual al globalizării se află sub presiune. Globalizarea și globalismul vor cunoaște o altă abordare, vom asista la redefinirea lor, prin promovarea mult mai puternică a interesului și suveranității naționale. Politicile economice naționale se vor reorienta spre mai buna punere în valoare a potențialului fiecărei țări, prin dezvoltarea lanțurilor de producție interne integrate, pe conceptul: resursă națională – prelucrare internă până la produs finit și consum bazat în primul rând pe producția internă. Nimic din ce se poate produce la nivel local sau la nivel național prin prelucrarea resurselor proprii nu trebuie externalizat.
Economia circulară, economia verde, economia albastră vor reașeza fundamental programele de creștere și dezvoltare ale fiecărei națiuni, dar și la nivel internațional.
Din această perspectivă activitățile economice la scară globală vor fi reconfigurate în sistem piramidal, respectiv la baza piramidei va fi organizarea și dezvoltarea economică locală, prin punerea în valoare la maximum a resurselor locale naturale, materiale, financiare și umane, urcând treptat spre vârful piramindei numai acele activități care nu se pot realiza în plan local, printr-o colaborare și cooperare economică internațională regională, zonală sau internațională.
Reașezarea politicilor economice internaționale va determina și o reconsiderare a fluxurilor colaborării și cooperării regionale și internaționale, principiul reciprocității avantajoase în diviziunea internațională a muncii pentru toți participanții dobândind mult mai multă greutate.
Colaborarea și cooperarea internațională vor cunoaște o dezvoltare mult mai accentuată mai ales în domenii ca: știință, cercetare, inovare, tehnologii înalte ale viitorului, activități submarine sau în cosmos, protecția mediului, astfel ca politicile de dezvoltare economică să fie în consens cu natura, ci nu potrivnice ei.
O astfel de evoluție va determina regândirea modelelor de dezvoltare economico-socială naționale și reașezarea pe principii mai echitabile a colaborării și cooperării economice regionale și mondiale. Uniunea Europeană, aflată ea însăși în prezent în plin proces de restructurare, va trebui să acorde prioritate și sprijin politicilor de coeziune și solidaritate statelor membre și să abandoneze unele teorii privind un SUPERSTAT FEDERAL EUROPEAN.
Epoca în care trăim are o singură constantă, iar aceasta se numește schimbarea. În proporție covârșitoare, voci sonore, indiferent că alegem să ne raportăm la mediul de afaceri sau figuri politice reprezentative, reclamă cu fervoare necesitatea adoptării unor măsuri care să dea tonul unei regândiri a politicii în ansamblu.
Avem acces la o știință globală, suntem parte dintr-o economie mondială, încercăm să răspundem provocărilor ecologice care transcend granițele unui singur continent, dar baza filosofiei economice a rămas în zona politicii naționale. Criza sanitară pe care o traversăm reprezintă dovada importantă că ne confruntăm cu probleme pe care nu le putem rezolva de unii singuri, iar valul naționalist nu aduce niciun aport pozitiv. Nevoia acută a prezentului constă în cooperare și nu în confruntare. Prin coerența măsurilor de ordin economic și social, susținută de coeziune politică, poate fi construită o strategie funcțională de dezvoltare pe termen lung. În încercarea de a răspunde la imediata întrebare, de ce acum mai mult ca niciodată sau de ce acum și nu mai încolo, merită subliniat faptul că o strategie se compune plecând de la diagnoză, urmată apoi de formularea de politici orientate și susținută în mod sistematic de măsuri coerente. Provocarea din ultimele și următoarele luni scoate la suprafața exact ce funcționează și ce e deficitar, mai ales în sistemele de guvernământ. Practic, suntem martorii unei diagnoze la care asistă suficient de mulți martori și care nu poate fi mușamalizată prin acte de dezinformare și promisiuni efemere.
Un grup de sociologi de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) al Academiei Române a realizat un raport (Pandemia şi standardul de viaţă. Politici de protecţie socială) privind efectele pandemiei de COVID-19 asupra standardului de viaţă al populaţiei. Raportul ICCV include şi unele propuneri de politici sociale, unele imediate, altele pe termen mediu şi lung. Potrivit autorilor raportului, România se confruntă, în paralel, cu două crize: prima, criza medicală, ce ţine de evoluţia şi dinamica pandemiei, a cărei durată e greu de estimat. A doua criză este de natură economică. Spre deosebire de cea medicală, care produce efecte imediate, criza economică are implicaţii sociale, care deja se resimt, dar vor fi vizibile pe termen imediat şi mediu.
Standardul de viaţă va fi afectat mai ales după ce criza medicală va fi trecut
În raport sunt punctate lecţiile crizelor prin care a trecut România pentru a ne face o idee despre ce să ne aşteptăm în plan economic şi social. Una dintre lecţii: revenirea la puterea de cumpărare de dinainte crizelor a salariilor şi pensiilor durează cel puţin o jumătate de deceniu. Potrivit autorilor raportului, perioada cea mai dificilă pentru standardul de viaţă va urma abia după ce criza medicală va trece sau se va reduce. Contextul dificil de la începutul anului 2020 schimbă perspectiva asupra politicilor de răspuns şi constrângerilor la care acestea trebuie să facă faţă. În raportul ICCV sunt analizate şi veniturile din redistribuire ale populaţiei, precum şi principalele probleme ale celor două componente ale sistemului de protecţie socială: asigurările sociale şi asistenţa socială.
Recomandările pentru susţinerea deficitului public includ negocieri urgente cu FMI şi introducerea impozitului de solidaritate
Problema deficitului public este tratată prin prisma necesităţii de a indica sursele de finanţare pentru relansarea economiei şi susţinerea protecţiei sociale. Potrivit estimărilor FMI, deficitul public al României în anul 2020 va fi de -8,9% din PIB, echivalentul a circa 19 miliarde de euro şi o scădere a PIB în termeni reali de -5%.
În condiţiile arătate, principalele recomandări din raportul ICCV vizează:
finanţarea externă a deficitului
demersuri politice intense la nivelul UE pentru susţinere economică
iniţierea, de urgenţă, de negocieri cu FMI pentru un acord de împrumut
negocieri pentru acorduri de împrumut cu BEI, BERD şi BIRD, alte surse pentru finanţarea unor investiţii publice care să stimuleze relansarea economiei
impozitul de solidaritate
politici privind pensiile şi salariile
abrogarea sau prorogarea legii pensiilor adoptate în 2019; indexarea punctului de pensie cu valoarea inflaţiei
legea salarizării unitare: creşterea de salarii doar pentru a compensa rata inflaţiei
reintroducerea unei grile naţionale unitare de salarizare pentru administraţia locală
Premise economice şi de politică socială
Venituri fiscale scăzute, printre cele mai mici din UE
Opţiunea pentru un model de cheltuieli publice – inclusiv cheltuieli sociale – divergent faţă de Europa Occidentală are la bază un nivel foarte redus al veniturilor fiscale. În cazul Românei, veniturile fiscale sunt printre cele mai mici din UE şi cu mult sub celelalte ţări din regiune (Figura 3). Cea mai mare parte a veniturilor fiscale provine din impozitarea muncii (contribuţii sociale, impozit pe venit) şi a consumului (TVA, accize). Spre deosebire de Europa Occidentală, capitalul şi proprietatea sunt impozitate într-o măsură mult mai mică. Şi acest fapt ne plasează pe o traiectorie divergentă faţă de restul statelor membre ale UE, mai degrabă spre un profil de lumea a treia, cu stat slab, disfuncţional. Motivele principale ale nivelului foarte redus al veniturilor fiscale ţin de dimensiunea economiei subterane, de capacitatea slabă de colectare a ANAF şi de arhitectura impozitării din România. O altă deosebire a României faţă de Europa Occidentală constă în renunţarea la impozitarea progresivă a venitului global[1].
Figura 3. Ponderea veniturilor fiscale în PIB, state membre ale UE –2018
Sursa: Eurostat, Main national accounts tax aggregates [gov_10a_taxag]
Pandemia de COVID-19 a schimbat fundamental reperele lumii în care trăim. Omenirea a intrat într-o nouă dimensiune, pe care nu a mai experimentat-o. Noi considerăm că soluția pentru actuala criză, pentru reconstrucția care urmează, dar și pentru prevenirea unor situații similare în viitor rezidă în principiile dezvoltării durabile statuate de Agenda 2030 încă din 2015. Reziliența, solidaritatea, nevoia de a nu lăsa pe nimeni în urmă sunt mai actuale ca niciodată. Acțiunile Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă au avut în ultimii trei ani rolul de a cultiva acest spirit.
Este aproape unanim acceptat la nivelul experților care activează în domeniul dezvoltării durabile faptul că în mod inevitabil pandemia va avea impact semnificativ asupra implementării Obiectivelor pentru Dezvoltare Durabilă. Într-un raport publicat de Comitetul Economic și Social al ONU se face vorbire despre trei posibile scenarii: accelerarea tranziției către dezvoltare durabilă, păstrarea ritmului dinaintea pandemiei sau înrăutățirea situației. Dincolo de detaliile tehnice, dezideratul care ar trebui să ne ghideze acțiunile din perioada următoare este transformarea crizei într-o oportunitate pentru o reconstrucție socio-economică solidă și durabilă.
În continuare vă prezentăm succint modul în care pandemia de COVID-19 influențează implementarea unora dintre cele mai importante Obiective pentru Dezvoltare Durabilă din strategia națională de dezvoltare durabilă. Menționăm că, în momentul de față, putem avea doar o viziune de ansamblu. Efectele nu se opresc cu siguranță la cele expuse în acest articol. Va fi nevoie să treacă o perioadă de timp pentru a putea analiza în amănunt adevăratele schimbări provocate de pandemie.
FĂRĂ SĂRĂCIE
Criza sanitară cauzată de coronavirus va produce, după cum preconizează majoritatea experților, o amplă criză economică. Pentru prima oară în ultimele trei decenii gradul de sărăcie la nivel global ar putea crește, iar peste jumătate de miliard de cetățeni vor trece sub pragul sărăciei, după cum arată o analiză recent publicată de experții de la Universitatea Națiunilor Unite – Institutul pentru Dezvoltarea Cercetării Economice. În aceste condiții implementarea ODD 1 până în 2030 va deveni o misiune mult mai grea, atât la nivel mondial cât și în România. Pentru a contracara o parte dintre aceste efecte negative este necesară o abordare durabilă, cu politici publice care să aibă în vedere impactul asupra categoriilor vulnerabile. În anii următori, pe lângă sectorul public, vor trebui să acționeze complementar atât sectorul privat, cât și cel nonprofit. Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă coordonează în acest moment elaborarea planului de acțiune pentru implementarea strategiei care va ține cont de noile realități socio-economice.
FOAMETE „ZERO”
Pandemia de COVID-19 a readus în atenție rolul vital pe care agricultura și industria alimentară îl au în buna funcționare a unei societăți. În momentele de creștere economică se văd mai puțin eforturile care stau în spatele asigurării alimentelor. Lecția pe care ar trebui să o învățăm este că avem nevoie de un sector agricol competitiv care să ofere cetățenilor posibilitatea să se aprovizioneze din producția autohtonă.
SĂNĂTATE ȘI BUNĂSTARE
Sănătatea publică a devenit indiscutabil principala preocupare a societății în care trăim. Este foarte important ca atunci când vom învinge definitv noul tip de coronavirus să nu uităm efectele dezastruoase pe care le-a avut. Statele trebuie să fie mult mai pregătite pentru a face față unor astfel de fenomene. Prin urmare sunt esențiale consolidarea sistemelor de sănătate, susținerea cercetării medicale și întărirea capacității de prevenție și de răspuns la pandemii sau alte probleme ample de sănătate publică. O parte dintre instrumentele necesare acestor demersuri stau în consolidarea organizațiilor internaționale.
Economia s-a oprit pentru o perioadă și efectele sunt negative, dar fără măsurile de izolare este greu de imaginat de câte ori ar fi crescut numărul îmbolnăvirilor și cât de mare ar fi devenit amplitudinea crizei. Această perioadă poate impulsiona o rearanjare a prioritățiilor societății și punerea sănătății cetățeniilor în centrul preocupărilor. Criza generată de coronavirus ne-a arătat că sănătatea este motorul vital al societății în care trăim.
Îmbunătățirea serviciilor și accesului la asistența medicală de calitate este esențială pentru funcționarea unei societăți durabile centrate pe pacient și prevenție. Trebuie asigurat un cadru adecvat pentru promovarea unui mod de viață sănătos și proactiv, prevenția și educația medicală.
EDUCAȚIE DE CALITATE
Închiderea școlilor în perioada pandemiei a scos la lumină una dintre cele mai semnificative probleme ale învățământului românesc, inechitatea. Lecțiile online au reprezentat o soluție doar pentru elevii care au avut acces la tehnologie. Cu toate că cel mai probabil nu putem vorbi despre un sistem de învățământ care să se deruleze în exclusivitate online, prezența fizică a copiilor și profesoriilor în școli având un rol semnficativ în procesul de învățare, această perioadă ne-a arătat că reprezintă o prioritate creșterea accesului la instrumentele digitale educaționale.
Strategia pentru dezvoltarea durabilă a României 2030 stabilește printre țintele pentru 2030: învățământ axat pe competenţe și centrat pe nevoile elevului, căruia să îi fie oferită o mai mare libertate în definirea priorităților de studiu; organizarea învățământului profesional și tehnic în campusuri special amenajate și dotate; creșterea nivelului de educație financiară a cetățenilor; modernizarea sistemului de învățământ prin adaptarea metodologiilor de predare-învățare la folosirea tehnologiilor informaționale și creșterea calității actului educațional.
ENERGIE CURATĂ
Este extrem de important ca prioritățile Comisiei Europene privind decarbonizarea să rămână de actualitate chiar și în contextul pandemiei. O parte dintre statele membre ale UE, printre care și România, s-au exprimat în favoarea folosirii Pactului Ecologic European ca principal motor pentru reconstrucția economică. Instrumentele financiare europene trebuie folosite cu maximă eficiență pentru că au un potențial uriaș de a transforma sectorul energetic din România într-unul mai prietenos cu mediul înconjurător și să producă în același timp efecte pozitive la nivel social.
Pentru a susține pe termen lung așteptările consumatorilor, sectorul energetic românesc trebuie să devină mai robust din punct de vedere economic, mai avansat și mai flexibil din punct de vedere tehnologic și mai puțin poluant.
MUNCĂ DECENTĂ
Dacă în ultimii ani în România exista un deficit de forță de muncă, criza economică generată de pandemie poate conduce la creșterea șomajului. Piața muncii va fi cel mai probabil afectată puternic, însă efectele negative pot fi combătute prin investiții în pregătirea forței de muncă și reconversie profesională.
Provocările naționale pentru 2030 sunt reprezentat de menținerea ritmului creșterii economice astfel încât să fie redus decalajul față de celelalte state ale UE; atingerea unor niveluri mai ridicate ale productivității prin diversificare, modernizarea tehnologică și inovație; consolidarea capacității instituțiilor financiare interne pentru a încuraja și a extinde accesul la servicii bancare.
În viziunea Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă, consecințele pandemiei trag un puternic semnal de alarmă pentru întreaga societate. În primul rând, instituțiile statului ar trebui să formuleze propuneri de politici și să ia acele decizii care pe lângă diminuarea efectelor să asigure și o dezvoltare sustenabilă pe termen mediu și lung. Suntem datori să avem curajul să proiectăm o societate după reconstrucție în care calitatea vieții să fie la un nivel chiar mai ridicat decât înainte de izbucnirea pandemiei. Pe lângă acțiunea autorităților publice, va fi însă nevoie și de implicarea mediului privat, a experților din societatea civilă, mediul academic, institute de cercetare, ONG-uri. Toate aceste eforturi nu vor avea impactul dorit, dacă nu reușim să formăm o masă critică de cetățeni care cred în principiile dezvoltării durabile și care le pun în practică în viața lor de zi cu zi.
România a fost, este şi va rămâne o ţară cu vocație europeană, trainic conectată la valorile Europei, purtând totodată simbolul aspiraţiilor sale de conlucrare și cooperare pentru progres, în deplină consonanţă cu aspiraţiile Uniunii Europene din care face parte din 2007.
Din punct de vedere geografic, prin dimensiunile ei teritoriale ce o poziţionează ca ţară mijlocie în spaţiul european, România acoperă zone importante din partea centrală, de est şi balcanică a continentului. Această plasare îi conferă atributul de a se afla la un important punct de intersecţie, răscrucea civilizaţiilor euro-atlantice şi euro-mediteraneene.
Cu o populaţie la 1 ianuarie 2018 de 19,53 milioane locuitori (populația rezidentă după reședința obișnuită) şi un teritoriu de 238.397 km2, România deţine o pondere în totalul Uniunii Europene de 3,8% în ceea ce priveşte populaţia, ocupând în prezent poziţia a șasea şi, respectiv, 5,3% în privinţa teritoriului, poziţia a noua.
Ce ne spun cele două poziții (a populației și teritoriului) în contextul locului pe care România l-ar avea din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare și performanței economice și sociale?
Aceste date ne sugerează precondiția că, în mod ideal, indicatorii de performanță economică și socială ar fi normal să se situeze, pe ansamblu, la nivelul poziției șase date de populație, sau mai sus de această poziție, fapt ce ar releva un nivel comparativ al României superior mediei UE. Așadar, condiția indispensabilă a atingerii nivelului mediu al UE depinde esențial de imperativul ca evoluția PIB-ului României să fie, pe termen mediu și lung, superioară UE. Cu cât devansarea creșterii PIB-ului României va fi mai mare decât cea a UE, cu atât se scurtează perioada în care va putea fi atins obiectivul urmărit.
Populația
La 1 iulie 2007, populaţia rezidentă a României (după reședința obișnuită) însuma 20,9 milioane (20.882.980 mil.), scăzând la 20,1 milioane, potrivit recensământului populației din 31 decembrie 2011, pentru ca la 1 iulie 2018 să ajungă la 19,5 milioane (19.472.072 mil., date provizorii).
După numărul populației, România ocupă, după Brexit – (părăsirea UE de către Regatul Unit al Marii Britanii), poziția a șasea. Populaţia activă, numărând în prezent aproape 8,8 milioane, se va diminua, probabil, în aceeași măsură în următorii ani, iar populația ocupată, care se cifra în 2018 la 8,3 milioane, se așteaptă, de asemenea, să scadă. Numărul salariaţilor era estimat în 2018 la 6,5 milioane persoane, de la 5,6 milioane în 2010. Un aspect deosebit, care a căpătat amploare în ultimii ani, este acela al migraţiei populaţiei, în speţă migraţia externă a forţei de muncă, cu deosebire spre ţările membre ale UE (Spania, Italia, Portugalia, Germania, Marea Britanie, dar și Austria și Ungaria). Această problemă are un dublu impact. Pe de o parte, relevă un efect demografic orientat spre scăderea numărului populației și a altor indicatori asociați, iar pe de altă parte, reducerea resurselor de forţă de muncă, atât calificată, cât şi necalificată. România s-a înscris în trendul ce se înregistrează la nivel european, respectiv procesul de îmbătrânire a populaţiei, fenomen resimţit profund în ultimii ani.
Trăim o perioadă pe care nici în gândurile noastre cele mai negre nu ne-am fi închipuit că o vom parcurge. În doar câteva săptămâni tot ceea ce credeam că este veșnic s-a năruit și ceea ce credeam că nu se va întâmpla niciodată s-a întâmplat. Coronavirusul a generat schimbări și mutații nu numai în desfășurarea vieții noastre cotidiene, ci și în organizarea și funcționarea mecanismului economic la nivel național și global.
Despre schimbarea paradigmei funcționării actualului model global neoliberal se vorbește încă din perioada marii crize din 2007-2010 cu unele puseuri de intensitate cu ocazia apariției curentelor suveraniste, a Brexitului, a mișcării Vestelor Galbene sau a promovării unor idei neomarxiste susținute de lucrările lui Thomas Piketty și de Manifestul CADTM Comite pour l’abolition des dettes illegitimes „ReCommons Europe Pour un Nouvel Internationalisme des Peuples en Europe”.
Imediat după declanșarea crizei coronavirusului, Thomas Piketty acreditează ideea necesității schimbării ordinii și sistemului economic actual deoarece pandemia ar fi doar o perdea care ascunde adevărata situație caracterizată printr-o mai profundă criză a sistemului capitalist european. La 15 martie 2020, Thomas Piketty declara: „Criza coronavirusului nu este nimic altceva decât copacul care ascunde pădurea… Nu este suficient să spunem trebuie să schimbăm sistemul economic, trebuie să descriem ce alt sistem economic trebuie să fie creat… Criza de sănătate legată de pandemia de COVID-19 trebuie să ne conducă la definirea unor noi criterii de luare a deciziilor pentru guvernanța economică globală… Nu este suficient să spunem: «Trebuie să schimbăm sistemul economic», trebuie să descriem ce alt sistem economic, ce altă organizare a proprietății, cine să dețină puterea în companii, ce alte criterii de decizie trebuie să avem”.
Am putea declanșa o dezbatere fascinantă pe tema modului în care, în contextul crizei pandemice, partizanii schimbării modelului neoliberal influențează și acționează în direcția trecerii la un alt model, dar ne-am opri doar la nivel de discuție deoarece, în practică, cel puțin deocamdată, ideile unor astfel de schimbări rămân la nivel declarativ. Schimbările și mutațiile rapide care au loc în economie sunt pentru moment emanația mainstreamului politic, cu predilecție guvernamental, și a sistemului instituțiilor financiare internaționale.
La mai mult de două luni de la izbucnirea crizei COVID-19 schimbările, câteodată chiar neașteptate și șocante prin ineditul lor, nu relevă un plan de acțiune sau măcar o idee asupra a ceea ce ar trebui făcut. Impresia este de improvizație în contextul unei panici care a cuprins întreaga categorie a decidenților politici occidentali.
Ceea ce este vizibil și cert este eliminarea unor limite în renunțarea la principii ideologice și la reguli consacrate ale funcționării mecanismului economic. Astfel, ideologia neoclasică, fundamentul întregului eșafodaj al politicilor economice globaliste, face cu ușurință compromisuri admițând faptul că în actualele condiții intervenționismul statal are un rol mai important față de legile pieței libere în ceea ce privește contracararea efectelor pandemiei asupra economiei. S-a trecut cu ușurință peste reglementările liberalizării schimbului de mărfuri, revenindu-se la protecționism cu accente naționaliste, ca și la interziceri ale exporturilor de alimente și medicamente. Principiul solidarității europene este amenințat de deciziile unilaterale luate de statele membre sau de renunțarea la acorduri europene în scopul liberalizării deciziilor naționale. Un prim pas în acest sens s-a făcut atunci când noul comisar european al economiei, Paolo Gentiloni, afirma că Uniunea Europeană trebuie să ia în considerare relaxarea regulilor sale bugetare stricte precum deficit de 3% din PIB și datorie publică de 60% din PIB.
Totuși, conștiente de diferența dintre actuala criză și cele anterioare prin axarea pe blocarea sistemului productiv al economiei reale și nu pe blocarea sistemului financiar-bancar, guvernele au încercat să preconizeze încă de la mijlocul lunii martie măsuri excepționale. De exemplu, astfel de măsuri au fost formulate în Franța de către cunoscutul think tank Le Cercle des economistes, condus de Jean Herve Lorenzi, format din 30 de economiști universitari. În prezentarea propunerilor autorii menționau că au caracter excepțional și că istoria economică nu a cunoscut până în prezent astfel de măsuri în condițiile funcționării normale a economiei europene.
Iată lista măsurilor și a conscințelor ce le-ar putea avea:
În uriașa și frământata dezbatere poliglotă, extinsă la scară planetară, declanșată de izbucnirea și propagarea pandemiei de COVID-19, din noianul de opinii exprimate la toate nivelurile a trecut prea puțin remarcată poate – deși este un adevăr cât se poate de simplu, logic, firesc și a fost rostit de un foarte înalt demnitar internațional – o constatare făcută de secretarul general al ONU, Antonio Guterres, la 16 aprilie 2020. El a estimat că un vaccin împotriva COVID-19, sigur şi eficient, care trebuie să fie „universal”, ar putea fi singurul instrument în stare să permită revenirea lumii la un sentiment de „normalitate”.
Guterres a exprimat speranţa ca un asemenea vaccin să fie creat până la sfârşitul anului. Un astfel de vaccin, a spus el, „ar salva milioane de vieţi şi nenumărate miliarde de dolari”. Dar pentru a putea obține o asemenea izbândă, a continuat președintele în exercițiu al forumului organizației mondiale, „avem nevoie de un efort ambiţios care să garanteze o abordare armonizată, integrată şi optimizată pentru a maximiza viteza şi scara necesare pentru implementarea universală a unui astfel de vaccin până la sfârşitul anului 2020”. Numai că, încheia el cu amărăciune, apelul lansat de el la 25 martie vizând donarea a 2 miliarde de dolari pentru un plan umanitar de amploare al ONU ca răspuns la pandemie a reuşit să conducă la strângerea, până în prezent, a doar „aproximativ 20%” din sumă. Iar asupra vaccinărilor se poartă, de ani de zile, dezbateri aprige pro și contra.
Așadar, o sfidare existențială fără precedent la adresa întregii omeniri, un pericol care se profilează a deveni de o gravitate nemaiîntâlnită, o imperioasă, obligatorie cerință de acțiune comună la scară umanității, dar – cel puțin până acum – o cooperare internațională la nivel mult inferior celui care s-ar impune în modul cel mai acut.
Între timp, pandemia își continuă acțiunea devastatoare, cu izbânzi și eșecuri în diferite state și regiuni ale lumii, cu încercări variate de limitare, stopare și eradicare a flagelului și chiar cu prime demersuri de reluare treptată a activităților și vieții normale. Dar, din păcate, însoțite de o campanie virulentă, fie ea instrumentată sau nu, de alarmare și isterizare desfășurată în mass-media de pretutindeni, de o avalanșă de fake news-uri, de politizare și ideologizare a fenomenului și de acțiuni politice și mediatice de mistificare, denigrare și incriminare care recurg la practicile canonice ale războiului rece și viciază relațiile dintre state și atmosfera internațională. Este profund negativ și păgubitor faptul că, într-un moment de grea cumpănă pentru întreaga omenire, ceea ce înțelegem prin „comunitate internațională” rămâne aceeași noțiune întrebuințată până la demonetizare și nu se produce revirimentul salutar așteptat de acțiune comună și eficientă la scară globală.
Pandemia „a surprins întreaga lume” – a exclamat președintele Trump. În stilul său caracteristic, și-a exprimat însă convingerea că flagelul va fi stăvilit și lichidat, activitățile vor fi reluate și un vaccin ar putea fi disponibil până la sfârșitul anului, dar nu toți americanii sunt convinși de declarațiile sale liniștitoare. Președintele Putin a declarat inițial că în Rusia situația este sub control, dar la jumatătea lunii aprilie aprecia că „situația se schimbă în fiecare zi și, din păcate, nu în bine. Numărul bolnavilor este în creștere, sunt tot mai multe cazuri de evoluție severă a bolii. Trebuie să se ia în considerare toate posibilitățile, inclusiv resursele Ministerului Apărării”. Iar purtătorul de cuvânt al Kremlinului a reamintit că „președintele Putin apreciază că pandemia este momentul în care trebuie să ne întrajutorăm”. Și tot la jumătatea lui aprilie, președintele R. P. Chineze, Xi Jinping, scria într-un articol că țara sa a luat măsuri prompte, decisive, puternice, împotriva COVID-19 și a făcut sacrificii enorme în această luptă.
„Nu-ți pune încrederea în bani, dar banii pune-i la loc de încredere”
Oliver Wendell Holmes Sr. (1809 – 1894), scriitor și medic american
Evoluția și sofisticarea sistemelor financiar-bancare la nivel mondial au generat de-a lungul timpului și apariția unor categorii de riscuri suplimentare ce trebuia gestionate ad hoc de fiecare stat în parte. În acest context au început să apară schemele de garantare a depozitelor, al căror scop principal este acela de a oferi deponenților o „plasă de siguranță” pentru situația în care banca la care aceștia dețin economii ar intra în dificultate, contribuind astfel la menținerea și creșterea încrederii deponenților în sistemele bancare, cu efecte pozitive asupra consolidării stabilității financiare.
Schema românească de garantare a depozitelor a apărut în contextul problemelor cu care se confruntau economia și sistemul bancar la începutul anilor ’90 și ca reacție la evoluțiile în domeniul garantării depozitelor pe plan internațional.
Prima încercare de înființare a unei scheme de garantare în România datează din anul 1936, când Banca Națională a României a constituit o comisie specială pentru studierea posibilității introducerii unui sistem de garantare a depozitelor. Comisia a recomandat prin raportul final din 18 noiembrie 1936 crearea unui institut special pentru protecția deponenților (Institutul Național Bancar), însă proiectul nu a mai fost pus în practică. După exact 60 de ani, în anul 1996, România a început implementarea graduală a Directivei europene 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor, proces care a durat până în iulie 2004. Înființarea unei scheme de garantare a depozitelor a reprezentat de altfel una dintre condiționalitățile prevăzute în acordul de împrumut FESAL[1] încheiat între România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare în ianuarie 1996.
Ca poziționare în timp, în comparație cu alte scheme de garantare din Uniunea Europeană, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB) a luat naștere[2] treizeci de ani mai târziu decât cea mai veche schemă din Europa, respectiv cea din Germania, înființată în 1966. Tot în anul 1996 au mai fost înființate scheme de garantare în Suedia, Lituania și Slovacia. În comparație cu țările din fostul bloc socialist, care se confruntau și ele cu provocările tranziției spre economia de piață, România a înregistrat un decalaj: Ungaria a implementat schema de garantare a depozitelor încă din 1993, Cehia și Croația în 1994, Bulgaria și Polonia în 1995.
La sfârșitul primului an de activitate, FGDB avea 40 de bănci membre, din care 30 persoane juridice române și 10 sucursale ale băncilor străine. Inițial, FGDB s-a rezumat doar la garantarea depozitelor persoanelor fizice și la efectuarea plăților de compensații pentru deponenții garantați ai băncilor autorizate de Banca Națională a României să atragă depozite. În timp, a fost identificată perspectiva atribuirii unui rol mai complex în sectorul bancar, astfel încât în anul 2001 s-a prevăzut în legislația privind falimentul instituțiilor de credit posibilitatea desemnării FGDB ca lichidator judiciar[3], această nouă calitate fiind exercitată un an mai târziu, în 2002, în cazul a două bănci în faliment (Banca Română de Scont SA și Banca Turco- Română SA).
În anul 1996, anterior apariției FGDB, două bănci[4] s-au confruntat cu deteriorarea continuă a situației financiare, în pofida intervențiilor băncii centrale. În absența unei scheme de garantare care să protejeze economiile deponenților și să mențină stabilitatea financiară, banca centrală şi-a exercitat rolul de împrumutător de ultimă instanță pentru evitarea unei crize în sistemul financiar – bancar, în contextul în care încrederea populației în instituțiile financiare, în ansamblul lor, fusese subminată și de colapsul jocurilor piramidale și pseudofondurilor mutuale care s-au manifestat cu precădere în perioada 1991 – 1995[5].
Perioada cuprinsă între 1996 (anul înființării FGDB) și 2003, în care au avut loc falimentele bancare în România, a corespuns procesului de restructurare a sistemului bancar, inclusiv prin privatizarea băncilor cu capital de stat și intrarea pe piață a marilor grupuri bancare străine. În context regional, falimentele bancare nu au fost un fenomen singular, celelalte țări din fostul bloc comunist confruntându-se cu situații similare, dar de mai mare amploare, cum s-a întâmplat, de exemplu, în Cehia (14 bănci și 48 de cooperative de credit în intervalul 1991 – 2006) și Croația (25 de bănci în intervalul 1998 – 2004), comparativ cu 7 bănci în România.
Pentru băncile care au fost eliminate de pe piața bancară românească prin faliment după constituirea schemei de garantare a depozitelor[6], FGDB a înregistrat obligații de plată în contul compensațiilor de 518,65 milioane lei (271 milioane EUR echivalent) față de 797.818 deponenți garantați, din care a plătit efectiv compensații în valoare de 512,24 milioane lei (268 milioane EUR în echivalent) către 327.465 deponenți[7]. Comparativ, numărul total al deponenților beneficiari de compensații a fost de peste 4 ori mai mare în România față de Croația, respectiv de aproape 2 ori mai mare prin raportare la deponenții care și-au încasat efectiv banii. Cu toate acestea, valoarea compensațiilor plătite de FGDB a fost mai mică de circa 4 ori decât în Cehia și de 2 ori decât în Croația, ceea ce relevă că la data respectivă România înregistra un nivel foarte redus al economisirii populației comparativ cu cele două țări. Depozitele persoanelor fizice, singurele incluse inițial în sfera de garantare a FGDB, s-au situat preponderent în limita plafonului de garantare per deponent.
La nivelul Uniunii Europene își desfășoară în prezent activitatea un număr de 37 de scheme de garantare a depozitelor (fără cea din Marea Britanie), existând țări în care sunt înființate mai multe astfel de scheme (ex. Germania, Austria, Italia, Luxemburg).
Specificul activității acestora a cunoscut de-a lungul timpului o continuă dezvoltare și consolidare, un punct de cotitură constituindu-l criza financiară din anul 2008. Acesta a fost momentul când s-a conștientizat și întărit rolul acestor instituții în asigurarea stabilității financiare, inclusiv prin implicarea lor, în structuri diferite de la țară la țară, în finanțarea și aplicarea măsurilor de rezoluție bancară.
În funcție de mandatul conferit prin lege sau prin actul constitutiv, complexitatea schemelor de garantare a depozitelor variază de la asigurarea de plăți de compensații în cazul declarării indisponibilității depozitelor la implicarea directă și în finanțarea și gestionarea aplicării unor măsuri de rezoluție conform deciziei autorității de rezoluție competente și/sau gestionarea mai multor categorii de fonduri (fonduri de garantare a depozitelor, fonduri de rezoluție, fonduri de garantare a investitorilor).
În contextul dezvoltării și creșterii complexității activității desfășurate de către schemele de garantare a depozitelor, pe fondul deschiderii și cooperării în domeniul financiar, pentru asigurarea unui cadru de reglementare unitar, la nivel european a fost emisă Directiva 2014/49/UE privind schemele de garantare a depozitelor, ale cărei prevederi au fost transpuse în legislația națională a fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Pe fondul dezvoltării puternice a serviciilor bancare transfrontaliere, colaborarea tuturor schemelor de garantare a depozitelor bancare a devenit un factor important în desfășurarea activității acestora. La nivel european și global schemele de garantare a depozitelor au înființat două asociații de profil, Forumul European al Asigurătorilor de Depozite (EFDI) și respectiv Asociația Internațională a Asigurătorilor de Depozite (IADI), asociații care prin mandatul conferit au în prezent un rol determinant în stabilirea standardelor care stau la baza funcționării schemelor de garantare a depozitelor și a colaborării acestora. FGDB este membru în ambele asociații, numărându-se printre primele scheme de garantare a depozitelor care au dobândit acest statut.
Evoluțiile privind activitatea schemelor de garantare înregistrate la nivel european și internațional au determinat adoptarea unui nou cadru de reglementare și funcționare al FGDB. Responsabilitățile conferite prin lege[8] au căpătat o mai mare amploare și complexitate, FGDB (redenumit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare)[9] devenind de la sfârșitul anului 2015 schema statutară de garantare a depozitelor oficial recunoscută pe teritoriul României, dar și administratorul fondului de rezoluție bancară din România odată cu implementarea în legislația națională a cadrului european privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit. În prezent, FGDB se încadrează în categoria schemelor de garantare a depozitelor cu un mandat extins de competențe și responsabilități. Pe lângă funcțiile de garantare a depozitelor și de administrare a fondului de rezoluție bancară, FGDB poate desfășura și activități legate de aplicarea de către Banca Națională a României a măsurilor de redresare (intervenție timpurie) și rezoluție bancară, putând astfel îndeplini funcția de administrator temporar al unei instituții de credit aflate în redresare, administrator special pentru o instituție de credit aflată în rezoluție, acționar la o instituție-punte sau la un vehicul de administrare a activelor. În cazul în care o instituție de credit participantă este supusă unei măsuri de rezoluție, FGDB are obligația legală să contribuie la finanțarea acesteia cu o sumă stabilită de Banca Națională a României în calitate de autoritate de rezoluție.
FGDB este și lichidator unic al instituțiilor de credit în cazul lichidării administrative a acestora (Banca Națională a României dispune dizolvarea urmată de lichidare sau lichidarea are loc la inițiativa acționarilor) și va continua să-și exercite atribuțiile aferente mandatului de lichidator judiciar, cu care a fost învestit în anul 2002, la Banca Română de Scont SA și Banca Turco-Română SA, până la închiderea procedurilor de faliment ale acestora[10].
Atribuțiile FGDB
Având în vedere responsabilitățile conferite de actualul cadru legislativ privind contribuția sa la menținerea stabilității financiare, FGDB are calitatea de membru observator în cadrul Comitetului Național pentru Supraveghere Macroprudențială, format din reprezentanți ai Băncii Naționale a României, ai Ministerului Finanțelor Publice și ai Autorității de Supraveghere Financiară.
Totodată, sfera de garantare a depozitelor s-a lărgit gradual de la momentul înființării FGDB, prin armonizarea cu prevederile legislației europene în domeniul garantării depozitelor. Ultima extindere a avut loc la sfârșitul anului 2015, iar în prezent sunt garantate depozitele tuturor persoanelor fizice și ale întreprinderilor, indiferent de mărimea acestora din urmă.
Evoluția fondului de garantare a depozitelor de la înființare până la 31 decembrie 2019
Resursele acumulate la fondul de garantare a depozitelor, destinat plății compensațiilor și finanțării măsurilor de rezoluție, însumau la 31 decembrie 2019 peste 6,2 miliarde lei, principala sa sursă de constituire fiind contribuțiile instituțiilor de credit participante la FGDB. Raportat la depozitele acoperite, acest nivel de aproape 3% plasează FGDB pe unul dintre primele locuri în rândul schemelor de garantare a depozitelor din Uniunea Europeană, fiind de aproape patru ori mai mare decât nivelul–țintă minim care trebuie atins în toate statele membre ale Uniunii Europene până în anul 2024, respectiv 0,8% din depozitele acoperite.
În cazul plăților transfrontaliere de compensații, FGDB acționează în calitate de agent de plată pentru schemele de garantare a depozitelor din statele membre de origine ale instituțiilor de credit cu sucursale deschise în România. În aplicarea prevederilor comunitare referitoare la plățile transfrontaliere de compensații, în toamna anului 2016 a fost încheiat un acord de cooperare multilaterală între schemele de garantare a depozitelor din Uniunea Europeană[11], elaborat sub egida EFDI și validat de Autoritatea Bancară Europeană, FGDB numărându-se printre primii săi semnatari.
Începând din anul 2018, FGDB participă și la EDDIES[12], un sistem securizat centralizat, dezvoltat la nivelul Uniunii Europene în vederea asigurării infrastructurii necesare atât pentru realizarea schimbului de informații între schemele de garantare a depozitelor, cât și pentru efectuarea plăților transfrontaliere de compensații.
Pe plan internațional, FGDB și-a intensificat în ultimii ani deschiderea și colaborarea cu asociațiile profesionale din domeniu la care este membru, respectiv cu EFDI (la care a aderat în anul 2003) și cu IADI (la care a aderat în anul 2005). Ambele asociații urmăresc atât promovarea cooperării internaționale în domeniul garantării depozitelor prin schimburi de experiență și elaborarea de studii și analize, cât și stabilirea principiilor și obiectivelor menite să contribuie la dezvoltarea activității schemelor de garantare, cu impact final asupra stabilității sistemelor financiare. În anul 2019, la fel ca în ultima perioadă, la nivelul Uniunii Europene s-a manifestat aceeași tendință de consolidare a cadrului de reglementare, dar și a celui de îndrumare cuprinzând orientări și ghiduri în domeniul garantării depozitelor și al rezoluției bancare. FGDB, prin reprezentanții săi în diferite foruri și grupuri de lucru la nivel european, a fost implicat activ în analizarea și elaborarea unor astfel de documente.
Implicarea activă și constantă a FGDB, prin reprezentanții săi, în proiectele derulate de EFDI în scopul perfecționării legislației aplicabile la nivelul Uniunii Europene în domeniul garantării depozitelor și al cooperării dintre schemele de garantare în cazul plăților transfrontaliere de compensații este recunoscută și prin desemnarea directorului general al instituției în calitate de membru în conducerea executivă a Comitetului EFDI pentru Uniunea Europeană, pe de o parte și de coordonator al Grupului de Lucru pentru Cooperare Transfrontalieră, pe de altă parte.
Odată cu adoptarea în anul 2019 a pachetului de măsuri privind reducerea riscurilor în sectorul bancar din Uniunea Europeană a fost realizat un pas important spre consolidarea uniunii bancare, finalizarea acesteia depinzând, printre altele, de cel de-al treilea pilon al său rămas în discuție la nivel politic, respectiv protecția deponenților prin intermediul EDIS. De-a lungul timpului, consolidarea fondului de garantare a depozitelor în vederea asigurării condițiilor îndeplinirii scopului său primordial de protejare a deponenților, corelată cu dezvoltarea și menținerea unor relații de colaborare cu schemele de garantare a depozitelor din întreaga lume, precum și cu alte entități internaționale, promovarea schimbului de experiență și identificarea celor mai bune practici din domeniu au reprezentat repere constante ale activității FGDB.
Treptat, de la înființarea sa în anul 1996, atribuțiile conferite prin lege au căpătat o complexitate din ce în ce mai ridicată și au sporit rolul său în cadrul sistemului național de menținere a stabilității financiare. În tot acest timp, evoluția sa ascendentă a definit o instituție dinamică și capabilă să se adapteze obiectivelor politicilor publice pe care trebuie să le urmărească o schemă de garantare a depozitelor.
Articol scris de Ioana Bran, Roxana Chinole și Marina Saita, specialiști Serviciul Garantarea Depozitelor, Rezoluție Bancară și Lichidare al Fondulului de Garantare a Depozitelor Bancare
_______________________
[1] Împrumutul de ajustare a sectorului financiar și al întreprinderilor. [2] Prin Ordonanța Guvernului României nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar. [3] Contextul augmentării rolului FGDB a inclus și o cerinţă externă impusă de Banca Mondială în anul 2000 în vederea acordării celei de-a doua tranșe în cadrul acordului de împrumut pentru ajustarea structurală a sectorului privat PSAL II, programul de reforme incluzând și extinderea atribuțiilor FGDB. [4] Dacia Felix și Credit Bank, primele bănci private din România înființate în anii 1990 și 1991. Cunoscute drept „băncile SRL”, acestea au fost înființate ca societăți comerciale, fără girul Băncii Naționale a României în contextul inexistenței reglementărilor specifice pentru sectorul bancar. [5] Jocurile piramidale Mega-Caritas (1991 – 1994) și Gerald (1993 – 1994), fondurile de investiții SAFI (1993 – 1996) și FNI (1995 – 2000). [6] 1999: Banca Comercială „Albina” SA, procedură faliment închisă în decembrie 2012; 2000: Banca Generală de Credit și Promovare – Bankcoop SA și Banca Internațională a Religiilor SA; 2002: Banca Română de Scont SA și Banca Turco- Română SA; 2003: Banca „Columna” SA; 2006: Nova Bank SA. [7] Diferența de 6,41 milioane lei nu a fost solicitată de 59% dintre beneficiari (470.353 persoane fizice) din cauza valorii foarte mici a compensației individuale, de aproximativ 14 lei. [8] Legea nr. 311/2015 privind schemele de garantare a depozitelor și Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, prin care s-a realizat transpunerea în legislația internă a prevederilor Directivei 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor. [9] www.fgdb.ro. [10] Potrivit legislației în vigoare, care-i guvernează activitatea din [14] decembrie 2015, FGDB nu mai poate avea calitatea de lichidator judiciar al instituțiilor de credit. [11] În prezent, 30 de scheme de garantare a depozitelor din Uniunea Europeană sunt semnatare ale acestui acord. [12] European DGS to DGS Information Exchange System.
