Anotimp de încercări pentru NATO și lumea euroatlantică
Vara lui 2018 a fost, pentru NATO, un anotimp al încercărilor de tot felul: relansarea extinderii Alianței în Balcanii de Vest (prin admiterea Muntenegrului și a Macedoniei de Nord) și – mult mai problematic – în spațiul postsovietic (Georgia, Ucraina), relațiile critice cu Turcia ca urmare a înrăutățirii raporturilor turco-americane, identificarea unor formule de apărare comună (vest) europeană, adică fără SUA, baremul de 2 la sută din PIB-ul aliaților europeni pentru apărare etc. Dar toate aceste sfidări au început cu cea mai gravă dintre ele, căci existențială, fiindcă s-a apropiat, mai mult ca oricând, de momentul disoluției Alianței sau de restructurarea sa din temelii prin tot mai invocata retragere a Statelor Unite din organizație. Indiscreții dezvăluite de corespondenții lui „International Herald Tribune” la câtva timp după summitul anual de la Bruxelles din luna iulie au confirmat că, la un moment dat, în ziua a doua a reuniunii, președintele Donald Trump, după ce a dat peste cap agenda convenită, a fost pe punctul de a anunța retragerea Americii din Alianță sau măcar plecarea sa intempestivă înainte de încheierea lucrărilor, fără a-și mai pune semnătura pe documentul final, altfel cuviincios și protocolar redactat din vreme de către experți, gest care l-ar fi reeditat pe cel de la precedenta mare reuniune internațională, G7, desfășurată cu o lună mai devreme în Canada. Un glonț a trecut atunci pe lângă urechea NATO și chiar dacă n-a știut pe loc amănuntele dramatice ale acelor clipe, presa internațională a lansat știri de-a dreptul alarmiste. Dacă, în Marea Britanie, „The Economist” vedea „organizația în pericol”, în Franța, „Les Echos” constata că „niciodată de la încheierea războiului rece, NATO nu a fost supusă unei asemenea presiuni de către un președinte american”, iar în SUA, analistul Robert Kogan prezicea într-un titlu că „Lucrurile nu vor fi OK”. De altfel, cu o lună înainte, însuși secretarul general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, declara public la Londra: „Nu e cioplit în piatră că alianța transatlantică va supraviețui pentru totdeauna”, chiar dacă ținea să adauge imediat, cu prudență: „Dar eu cred că o vom menține”.
Într-un sfârșit, intempestivul lider al Americii și corifeu al lumii euroatlantice a pus capăt panicii, când a declarat urbi et orbi: „Cred în NATO”, care este acum „foarte, foarte puternică”. După ce, însă, cu numai câteva zile înainte, îi mărturisea la o masă neoficială lui Stoltenberg că se simte „ca un paria” printre omologii săi europeni.
De ce această situație-limită? Primul răspuns la îndemâna oricui: pentru că Washingtonul consideră Alianța una învechită, anacronică, ineficientă și, mai ales, care funcționează inechitabil, căci dezavantajează Statele Unite, care la atâta vreme după al doilea război mondial, destrămarea URSS și încheierea războiului rece, refacerea și dezvoltarea puternică a economiilor vest-europene și edificarea Europei Unite, susțin în continuare, financiar, circa 70 la sută din efortul militar al Occidentului prin Alianță. Iar partenerii Americii nu participă la acest efort financiar comun nici măcar cu 2 la sută din PIB-ul lor (cum s-au angajat) și pe măsura posibilităților lor (Grecia cheltuiește mai mult, proporțional, decât Germania, observa președintele Trump). La Bruxelles, Washingtonul a cerut mai energic decât oricând remedierea situației, fapt pe care îl făcuseră în trecutul apropiat și predecesori ai săi la Casă Albă, dar mult mai timid. Aliații europeni (mai ales cei mai nou veniți, din estul continentului) și-au mai sporit între timp bugetele militare sau au promis să o facă în timp, dar problema rămâne de finalizat.
Însă divergențele și disputele inter occidentale sunt mult mai profunde, din păcate. Sciziunea transatlantică se adâncește, mai ales între SUA și UE, dar în special între SUA și Germania, calul de bătaie predilect al președintelui Trump. Relațiile dintre America și UE sunt viciate de „confruntări economice, vamale, politice și mai ales deosebiri de viziune asupra viitorului”, scrie „The Economist”. Istoricul francez Edouard Husson atrăgea atenția că „NATO și UE sunt foarte diferite – prima – uniune de state suverane, cealaltă – organizație supranațională, care cere membrilor să-și abandoneze suveranitatea”. Iar William Smith, în „The American Conservative”, aprecia că viitorul NATO este amenințat de probleme mult mai mari decât înțelegerile bănești. El susține că „elitele politice europene („lumea de la Davos”, cum le numește) au abandonat criteriile tradiționale de civilizație ale Europei și în primul rând valorile iudeo-creștine fără a pune în locul lor altceva decât un amestec de multiculturalism, universalism, globalism și anticreștinism, ceea ce a dus la o slăbire a respectului față de libertate și de lege”. Este aici rezumat însuși programul
ideologic cu care Donald Trump a câștigat funcția de la Casă Albă și cu care guvernează astăzi America.
BREXIT: „Biciul lui Boris” sau ce oferă Londra europenilor
„Polishing a turd” tradus literar înseamnă, cu scuzele de rigoare, „să faci din rahat bici”. Potrivit presei britanice, acesta a fost diagnosticul pus de Boris Johnson strategiei guvernamentale vizavi de Brexit. Fostul ministru de externe, proaspăt demisionar, a participat pe 6 iulie la o excursie de lucru la Chequers, reședința oficială a premierului din afara Londrei. Cu mai puțin de nouă luni rămase până la încheierea oficială a divorțului de Bruxelles, Theresa May și-a propus în sfârșit să articuleze concret pretențiile pe care le are de la Uniunea Europeană. Având în vedere că urmează cea mai dificilă fază a negocierilor și anume cea legată de parametrii colaborării UK-UE, solidaritatea întregului cabinet este esențială. Se presupune că etapa principiilor s-a încheiat.
În urma workshop-ului intens de la Chequers, la care prezența întregului guvern a fost obligatorie, May era convinsă că lucrurile sunt bătute în cuie. Comunicatul publicat vineri seară sparge în sfârșit tiparele unei simple scrisori de intenție și oferă câteva direcții clare. Senzația de coerență la nivel guvernamental este de asemenea prezentă, chiar dacă expresia colorată a lui Boris a făcut deliciul publicațiilor de weekend.
Iluzia de solidaritate a fost însă spulberată duminică seara chiar de către ministrul pentru Brexit, David Davis, care și-a anunțat demisia. I s-a alăturat și adjunctul său, Steve Baker. Boris Johnson, rebelul de serviciu, n-a fost la fel de hotărât. Cel mai consecvent critic al cabinetului din care el însuși făcea parte s-a decis să plece abia la trei zile de la publicarea comunicatului. N-ar fi făcut-o probabil nici atunci dacă Davis ar fi rămas pe funcție, având în vedere că riscul unei lovituri de palat instrumentate de parlamentari Tory este deocamdată redus. Până la calculele politice de moment sau de perspectivă, trebuie să înțelegem în ce constau divergențele.
Londra propune Bruxelles-ului o „zonă de liber schimb pentru bunuri”. Bunurile reprezintă o preocupare în sine, având în vedere că, spre deosebire de servicii, blocajele se resimt instantaneu. Una este să te trezești peste noapte cu galantarele pe jumătate goale, alta este să întârzii accesul unor clienți privați la servicii de wealth management. Criticile exprimate luni în Parlament și care reclamă lipsa unui capitol dedicat serviciilor nu țin cont de faptul că, cel puțin în ceea ce privește serviciile financiare, discuțiile sunt deja în curs. Nici Banca Angliei și nici Banca Centrală Europeană n-au așteptat deznodământul telenovelelor politice. Cu atât mai puțin băncile comerciale, fondurile de investiții sau alte categorii de jucători din sectorul financiar care și-au mutat deja importante contingente de angajați pe continent sau la Dublin. Astăzi, semnalele de alarmă nu vin din partea City-ului, ci din zona industrială. Strategia guvernamentală este de altfel menită să preîntâmpine blocajele din sectorul manufacturier.
Gazul rusesc – centură de siguranță sau capcană pentru Europa?
Acutizarea contradicțiilor economice dintre SUA și Rusia, dintre SUA și UE, dintre SUA și China menține fierbinte problematica energetică, vizând, între altele, și accesul concurenților la sursele de petrol și gaze naturale. Popoarele din Orientul Mijlociu au mult de pătimit de pe urma conflictului de interese ale SUA, Rusiei și Uniunii Europene privind resursele din această zonă. Tot așa, intenția SUA de a-și spori livrările de gaze lichefiate, în Europa, este pusă în cumpănă de perspectiva intrării în funcțiune a celei de-a doua conducte magistrale rusești Nord Stream, prin Marea Baltică. Iar atunci când vine vorba despre Iran, intră în joc un alt mare consumator de hidrocarburi interesat – China.
S-ar părea că, în contextul internațional actual, făcând abstracție de dificultățile de care se lovește în relațiile sale economice cu Occidentul, Rusia, deținătoarea unor impresionante rezerve de gaze naturale și țiței, se află într-o poziție avantajoasă. Măsura în care poate reuși să-și valorifice atuurile este, însă, incertă. Eforturile companiilor rusești de profil axate pe sporirea explorărilor și extracției de gaze naturale și țiței, în anii care urmează, sunt condiționate de posibilitatea prognozării corecte a evoluției unor factori interni și externi aleatorii, respectiv de cererea de pe piața internă și externă pe care se poate conta. Pentru a acționa, gestionarii producțiilor preconizate trebuie să știe cum vor putea fi absorbite cantitățile extrase și în ce direcție va evolua prețul acestora.
În ce privește piața internă, se consideră că, în viitorul apropiat, mergând până în anul 2030, cererea de gaze naturale va stagna între 457 și 469 miliarde mc sau chiar va scădea cu 10-12 la sută, până la 411 miliarde mc anual (vezi „Kommersant”, nr. 53, din 29 martie 2018). Aceasta înseamnă că, în varianta optimă, din producția anuală (690 miliarde mc în 2017) vor rămâne disponibile circa 220-280 miliarde mc, pentru care trebuie asigurată desfacerea pe piețe externe. Importul de gaze lichefiate americane, sau de gaze livrate din Iran și Azerbaidjan crescând, ar putea crea dificultăți exporturilor rusești în Europa. Din 2018, de pildă, Georgia a renunțat la importul gazelor din Rusia, preferându-le pe cele din Azerbaidjan. Polonia a anunțat că, după 2022, va renunța la gazele rusești dacă acestea nu se vor ieftini. Pentru orice eventualitate, ea își construiește propriul gazoduct, Baltic Pipe, spre Norvegia (vezi „Argumentî i Faktî”, din 15 februarie 2018).
„Mastercard plata în rate”, nou program Cetelem
BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București – cea mai nouă bancă din România, produs al fuziunii strategice transfrontaliere dintre Cetelem IFN SA și banca mamă franceză BNP Paribas Personal Finance – oferă de acum posibilitatea plăţii în rate cu carduri Cetelem în toate magazinele înrolate în nou program „Mastercard – plata în rate”.
Laurent Claudel (foto), director general adjunct al Diviziei comercial și operațiuni, BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București, subliniază: „La momentul actual, cardul de credit este unul dintre cele mai importante produse Cetelem și ne dorim să își conserve popularitatea și pe viitor. Noul program Mastercard – Plata în Rate oferă consumatorilor posibilitatea de a plăti achizițiile personale în rate lunare, mai degrabă decât într-o sumă fixă, achitată la momentul cumpărării. Utilizatorii pot opta pentru plata în 3 rate fără dobândă sau în 10-12 rate cu o dobândă avantajoasă. Odată cu implementarea acestui nou program, estimăm o creștere a numărului de clienți noi și o evoluție vizibil intensificată a gradului de utilizare. Principiul responsabilității se află în centrul culturii noastre organizaționale. Suntem un partener responsabil, care protejează bugetele clienților săi și îi îndrumă în prevenirea exceselor. Acest principiu va continua să ne ghideze și în viitor”.
Cetelem se află în top 3 emitenți de carduri de credit din România, cu un portofoliu de peste 470.000 de carduri de credit.
Expoziţie eveniment: „100 de ani de silvicultură în România”
Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva a marcat un nou eveniment din suita manifestărilor prin care omagiază Centenarul 1918, Marii Uniri din 1918: vernisajul expoziţiei „100 de ani de silvicultură în România”, la Muzeul Cinegetic al Carpaţilor „Posada”, sub egida Ministerului Apelor şi Pădurilor, în colaborare cu Asociaţia Administratorilor de Păduri din România, Agenţia „Moldsilva” din Republica Moldova, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”, Federaţia Sindicatelor din Silvicultură „Silva”, Asociaţia Pensionarilor Silvici din România, Societatea „Progresul Silvic”, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, Colegiul Silvic „Theodor Pietraru” din Brăneşti, Colegiul Tehnic Forestier din Câmpina.
Ministrul apelor şi pădurilor, Ioan Deneş, şi-a reafirmat aprecierea pentru munca silvicultorilor de-a lungul timpului, profesionalismul şi, de multe ori, eroismul lor în perpetuarea bogăţiei şi resursei pe care lemnul codrilor îl reprezintă pentru economia ţării, pentru însăşi fiinţa naţională.
Ing. Ciprian Dragoş Pahonţu, directorul general al Romsilva, a dat asigurări asupra întregului devotament al corpului silvic pentru dezvoltarea pădurii româneşti.
Deschisă publicului larg, expoziţia jubiliară „100 de ani de silvicultură în România” etalează inclusiv în mod interactiv o adevărată panoramă a muncii de profil, a cercetării ştiinţifice în domeniu, a conexiunilor cu economia, cu întreaga societate. Sunt expuse reconstituiri de amenajamente silvice, hărți, aparate utilizate la măsurătorile terestre sau ale arborilor, publicaţii de specialitate, produse ale valorificării pădurii. Expoziţia este un prilej de omagiere a personalităţilor româneşti care au contribuit la dezvoltarea patrimoniului de cercetare şi de cunoaştere în silvicultură.
PRIME RATE-UL ROMÂNESC (I)
Am citit din obișnuință profesională recentul Program de Convergență 2018-2021 al Guvernului României, elaborat pe baza (i) Regulamentului Comisiei Europene (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului privind consolidarea pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului și a (ii) Regulamentului (CE) nr. 1175/2011 al Parlamentului European și al Consiliului European. Elaborarea programului menționat ține de o structură tip „patul lui Procust”, care are în vedere codul de conduită referitor la specificațiile privind implementarea pactului de stabilitate și creștere și de liniile și orientative pentru formatul și conținutul programelor de stabilitate și convergență din 5 iulie 2016.
Am menționat sorgintea legală a acestui document-program impus prin normele UE din trei motive. Regulamentele UE sunt obligatorii. Programul României se transmite instituțiilor comunitare competente ca o obligație de stat membru pentru a fi analizat, a face evaluări și recomandări, iar a face comentarii pe astfel de documente de oricine și oricând, fără a ține cont de normele care le impun legal prin apartenența României la UE intră în aceeași categorie fie a relei-credințe, fie a manipulării. Desigur, orice guvern este obiectiv în intențiile sale în raport cu ceea ce și-a propus prin programul de guvernare. Intențiile într-un program de convergență răspund obiectivelor standard cerute de partenerii noștri prin legalitatea în comun convenită. Criticabil poate fi mai degrabă programul de guvernare, dar votul popular și parlamentul ne spun că acesta este valid, conform procedurilor democratice, pe cale de fi însă demolate de alții spre ceva nebulos.
Preiau din Programul de Convergență 2018-2021, de la subcapitolul 1.3. Politica monetară și cursul de schimb, faptul că BNR are ca obiectiv fundamental asigurarea stabilității prețurilor, prin aceasta aducându-și contribuția, împreună cu păstrarea stabilității financiare, la o creștere economică sustenabilă. Se precizează că politica monetară se centrează pe strategia de țintire a inflației (2,5% +/-1pp) cu crearea premiselor de a aduce rata inflației la limita definiției cantitative a stabilității generale a prețurilor (2%) stabilită de BCE. De asemenea, se precizează că s-a urmărit obiectivul unui echilibru optim între rata dobânzii de politică monetară (afectând creditarea și fluxurile de capital extern), cursul de schimb și nivelul rezervei valutare, evident toate fiind în mișcare sub influența unor factori divergenți interni și internaționali. Textul este diferit de oarece declarații politice, dar trebuie să admitem că cine își asumă o astfel de gestiune trebuie să o facă cu responsabilitatea unei capacități și intimități profesionale profunde, înainte de a se comunica deciziile Consiliului de Administrație al băncii centrale.
Ajungem însă la preocupările de protecție a consumatorilor (în general a populației) față de serviciile financiare oferite de băncile comerciale, care țin sau ar trebui să țină seamă de constelația celor trei elemente aflate într-un echilibru dinamic, dar distorsionat de canalul de transmisie a impulsului monetar mai ales de ceea ce înseamnă economia comportamentală. Creditor sau creditat își urmăresc interesele, fie pe bază de cunoaștere și intuiție, fie pe bază de cerințe stringente, încercându-se respectarea normelor de ambele părți. Dar riscul ajunge să fie un drog pentru mulți, în ideea că nu îi va ajunge. O primă implicare de a stimula consumatorul, dar și de a-l proteja, este mereu politica guvernamentală, una fiind cea prin care și-a propus programul Prima Casă, o bucurie pentru băncile care s-au calificat pentru gestiunea fondurilor alocate, mai ales din punctul de vedere al garanțiilor, când creditul imobiliar alunecă să devină neperformant. Se pare că a ajuns și în acest caz neperformant. Implicarea mai recentă a statului a avut și conotația de a stimula creșterea economică prin lanțul creditare case – susținerea sectorului construcțiilor, cu tot ce înseamnă în amonte și aval de acesta. Desigur, judecata face apel la o înlănțuire logică, dar componentele pot fi riscante, la ceea ce s-a și ajuns.
Cum poți strânge bani pentru educația copilului tău
Educația reprezintă una dintre cele mai importante investiții pe care un părinte le poate face pentru copilul său. În cadrul cursurilor de la Școala de bani, profesorii de la BCR le predau celor interesați o serie de tehnici ce-i pot ajuta pe părinți să dispună de fondurile necesare.
Mulți părinți observă că rămân cu bani în plus în fiecare lună odată ce copilul lor intră în clasa 0, adică în sistemul public de educație. Asta se întâmplă deoarece nu mai există costuri asociate bonelor, grădinițelor sau deficitului de venit dat de faptul că unul dintre parteneri stă acasă cu copilul. În loc să redistribui acești bani în alte părți, pune surplusul într-un cont de economii pentru a-i asigura copilului banii necesari pentru facultate.Cum îți înveți copilul să își gestioneze banii
Pe măsură ce crește, copilul tău va începe să cheltuiască repede banii. Fie ai tăi, fie din propria alocație. Și va ajunge să-ți ceară din ce în ce mai mult. Dacă nu vei regla această creștere exponențială, vei alimenta mentalitatea de „cumpăr acum, plătesc mai târziu” care i-a condus pe mulți adulți către situații neplăcute pe plan financiar. Îți va mulțumi mai târziu. Îl poți ajuta pe copilul tău să își gestioneze bine banii doar dacă și tu, la rândul tău, poți face acest lucru. Indiferent că vrem sau nu, copiii învață despre bani de la părinți. Și, la fel ca părinții lor, și copiii sunt tentați de către reclame. Discuțiile despre bani cu copilul tău depind, în general, de vârsta și capacitatea acestuia de a înțelege informații. Majoritatea părinților aleg să înceapă aceste discuții când copilul este preșcolar și să îi ajute să asimileze informații noi despre bani până la vârsta majoratului sau până când se angajează pentru prima dată. Dat fiind progresul tehnologic din ultimii ani, părinții pot apela la diverse jocuri sau programe educaționale care îi învață pe copii despre bani într-un mod distractiv. Poți să le dai copiilor o alocație săptămânală sau lunară pentru a-i responsabiliza financiar. Astfel, copilul va învăța că e bine să economisească de azi pentru lucrurile importante pe care le vrea mâine. De asemenea, copilul se va simți mai integrat în viața familiei și va contribui și el la stabilirea de obiective financiare sau la rezolvarea anumitor situații.Cum alegi o școală „bună”
O școală „bună” poate însemna un lucru pentru tine și alt lucru pentru copilul tău. Dacă alegeți împreună o școală bazându-vă doar pe imaginea acesteia sau doar pe faptul că alții spun că e bună, s-ar putea să nu faceți o alegere tocmai potrivită. Informați-vă foarte bine pentru a găsi o școală care să îi ofere copilului o educație conformă cu obiectivele și abilitățile acestuia.Cum alegi un liceu sau o facultate
Discută cu copilul tău pentru a face o listă cu liceele sau facultățile care se potrivesc cu ceea ce își dorește și de unde poate ieși cu niște abilități și competențe adaptate realității de pe piața muncii. Vezi câți bani poți să aloci pentru acest demers din surse precum bugetul de economii, salariul membrilor familiei sau joburi part-time (în cazul în care sunt necesare fonduri suplimentare). Totodată, caută să vezi ce burse poate accesa copilul tău sau ce sponsorizări poți obține pentru el (programe ONG, fonduri de stat, sponsorizări private etc.) Unii părinți optează pentru cumpărarea unui apartament pentru copilul lor odată ce acesta merge la facultate. Ei aleg să investească banii într-un apartament, fiindcă astfel copilul va avea o casă asigurată, iar apartamentul devine proprietatea lui, având posibilitatea să-l folosească și după terminarea studiilor. Banii care ar fi dați în mod normal pe chirie pot rambursa, lunar, creditul imobiliar. În plus, este posibil ca valoarea apartamentului să crească în timp, iar apartamentele cu mai multe camere pot fi subînchiriate pentru a genera profit.|
Importanta alocației pentru copilul tău
|
- Cât de sigur este locul tău de muncă?
- Crezi că vei munci același număr de ore/zile ca acum?
- Dacă ești căsătorit, crezi că tu/partenerul tău veți lucra în afara casei?
- Dacă ești divorțat, ce variații va suferi valoarea pensiei alimentare?
- Cât de mult crezi că te vei putea baza pe venituri din burse sau de la rude?
- Îți vei schimba domiciliul?
- Crezi că vei face renovări/reparații de anvergură?
- Îți vei cumpăra o mașină nouă?
- Vei vrea să meargă copiii tăi la o școală privată?
- Va trebui să finanțezi educația a mai mult de un copil?
- Ai un fond de investiții pentru pensie?
Evoluția microîntreprinderilor active în România în ultimul deceniu
În articolul anterior am constatat că firmele care înregistrează venituri de peste 1 mil. EUR reprezintă nucleul mediului de afaceri din România, deoarece acestea concentrează 84% din totalul veniturilor businessului local (deși reprezintă doar 4% din totalul firmelor active), 61% din totalul locurilor de muncă și 74% din nivelul activelor imobilizate corporale. Aceste companii au înregistrat o evoluție foarte bună în ultimul deceniu: nivelul consolidat al veniturilor, profiturilor și numerarului aproape că s-a dublat, creanțele sunt colectate mai rapid, iar stocurile sunt mult mai diversificate decât media înregistrată la nivelul mediului de afaceri. În ciuda acestei evoluții favorabile dezvoltării, companiile mari manifestă o atitudine conservatoare în ultimul an. Lipsa de predictibilitate pe termen lung din cauza modificărilor dese ale taxării muncii și a profiturilor, creșterea inflației și majorarea dobânzilor, precum și instabilitatea politică (în condițiile schimbării a trei guverne în ultimul an și, tot atâția miniștri în sectoare importante ale economiei, precum finanțe, economie, educație, transporturi, justiție) au alimentat mult conservatorism pe parcursul anului 2017 în rândul companiilor mari, care au preferat să-și amâne proiectele de investiții pe termen lung în așteptarea unui cadru macroeconomic, fiscal și politic mai stabil.
În oglindă, situația microîntreprinderilor (restul companiilor care înregistrează venituri de sub 1 mil. EUR) s-a deteriorat în ultimul deceniu: profitabilitatea acestora este inferioară, eficiența angajaților rămâne stabilă la un nivel modest, situația lichidității este fragilă în condițiile în care gradul de acoperire a datoriilor prin trezoreria disponibilă este foarte scăzut, creanțele se colectează mai târziu, iar stocurile înregistrează o rotație foarte lentă. Similar cu fenomenul observat la firmele mai mari, microîntreprinderile active în România înregistrează o scădere a investițiilor pe termen lung pe parcursul anului 2017 și o temperare a gradului de îndatorare în contextul conservatorismului de a contracta noi credite din cauza instabilității fiscale și politice din ultimul an. În acest articol analizez situația financiară a tuturor microîntreprinderilor active în România în ultimul deceniu și constat un fenomen care amenință dezvoltarea sustenabilă a țării pe termen lung: cei bogați s-au îmbogățit în dauna subțierii păturii de mijloc și deteriorării situației financiare a celor săraci!
1. Polarizare: companiile cu venituri de sub 1 mil. EUR înregistrează o cifră de afaceri consolidată la finalul anului 2017 de 194 mld. RON, cu 14% mai puțin comparativ cu nivelul înregistrat la finalul anului 2008, respectiv 225 mld. RON. Astfel, aceste firme concentrează doar 14% din veniturile consolidate la nivelul întregului mediu de afaceri la finalul anului 2017, comparativ cu 26% la finalul anului 2008. Veniturile companiilor mici au scăzut și mai mult, în contextul creșterii veniturilor companiilor mari (veniturile companiilor care înregistrează o cifră de afaceri peste 1 mil. EUR au crescut de la
640 mld. RON în 2008 la 1.158 mld. RON în anul 2017). Polarizarea prin concentrarea veniturilor în rândul firmelor mari reflectă diminuarea păturii de mijloc și scăderea competitivității generale a mediului de afaceri activ în România. Implicațiile pentru dezvoltarea stabilă a țării sunt nefavorabile, deoarece pătura de mijloc are rolul de amortizare a șocurilor negative pe parcursul etapelor de recesiune din ciclul economic. Mai exact, putem observa o volatilitate ridicată în perioada următoare în ceea ce privește profitabilitatea companiilor, evoluția locurilor de muncă, consumul și încrederea consumatorului etc.
Mirajul creșterii economice riscă să blocheze relațiile de afaceri din România. Barometrul „Insolvența în România. Cauze, efecte și perspective în 2018” trage un semnal de alarmă privind pericolul insolvențelor
