Un deceniu este o perioadă care oferă elemente pentru un bilanț provizoriu, întrucât este prea scurtă pentru evidențierea capacității României de a valoriza potențialul beneficiilor integrării pe termenele lung și foarte lung, dar suficientă pentru a trage o serie de învățăminte și concluzii referitoare la promovarea de către România a unor instrumente, măsuri și mecanisme de racordare mai eficientă la rigorile comunitare.

La demararea negocierilor de aderare, în decembrie 1999, potrivit analizelor specialiștilor și rezultatelor implementării Acordului de asociere 1995-2000, România a fost calificată ca având o economie de piață funcțională care a parcurs un important traseu de transformări democratice și în consens cu principiile, criteriile și rigorile aderării. Votul pro-aderare a fost în România unul dintre cele mai mari (cca. 80%), dovadă a dorinței românilor de a se ancora mai puternic în Europa, scontând pe o serie de avantaje și beneficii de natură economică, socială, ambientală și geostrategică. Totodată, cel puțin în palierul cercetării căruia îi aparțin, s-a pus accent pe o analiză și o monitorizare cât mai obiective cu putință, încercând să arătăm că integrarea în UE nu înseamnă un cadou, un fel de marș exclusiv triumfal, ci un parteneriat care trebuie negociat astfel încât să maximizeze eficiența integrării și să minimizeze costurile.

Efectul net pe etapă arată o serie de aspecte favorabile convergenței, dar și aspecte nefavorabile la nivel macroeconomic: mă refer la ultimul sau penultimul loc pe care România îl deține în ierarhia țărilor membre UE în ceea ce privește nivelul PIB per capita la PPS (purchasing power standard), productivitatea muncii orare și a resurselor CDI (Category Development Index) etc.
Neșansa noastră (dar nu numai) a fost aceea că, în primul exercițiu financiar al UE 2007-2013 post-aderare, demararea procesului de integrare s-a desfășurat în paralel cu criza financiară și economică internațională care, practic, a afectat marea majoritate a țărilor membre ale Uniunii Europene, exceptând Polonia și alte țări, unde impactul crizei a fost mai redus. Așadar, este greu de separat cât a reprezentat impactul crizei asupra evoluției macroeconomice a României și cât au fost cheltuielile generate de acomodarea din perioada de început a integrării României la UE.

[is_guest]

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

[/is_guest]

[is_logged_in]Experiența desfășurării procesului de integrare în structurile și procedurile UE pentru țara noastră poate fi un bun ghid pentru o mai bună fundamentare a deciziilor în viitor. În primul rând, este vorba despre învățămintele necesare în ceea ce privește creșterea gradului de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune socială. În funcție de acesta, România în general și unele sectoare de activități în special vor fi preponderent beneficiare/contributoare de la/la bugetul comunitar. Revizuirea de câteva ori a Acordului de parteneriat a făcut ca, practic, să pierdem startul accesării în 2014.

În al doilea rând, experiența crizei, prin care am trecut și care nu s-a terminat (!), ne obligă la revizuirea duratei și a dimensiunii politicilor de austeritate, recomandate uneori fără a exista o analiză profundă asupra efectelor negative ale acesteia pe termen mediu și lung. Dimpotrivă, măsurile de promovare, susținere, asistență și stimulare în economie par a fi cele mai eficiente în condițiile mecanismelor de piață. Dacă austeritatea și coerciția în exclusivitate s-ar fi dovedit operaționale și eficiente în plan economic și social, atunci munca în regim militar și de detenție s-ar fi dovedit baza „poveștilor de succes”!

În al treilea rând, reducerea decalajelor economice, sociale, tehnologice și de mediu, care despart România de țările dezvoltate, condiție sine qua non a dezvoltării durabile, nu se poate realiza decât pe baza contribuției determinante a eforturilor și factorilor interni ai dezvoltării, la care se adaugă în mod complementar o serie de factori externi între care contăm îndeosebi pe cei asociați beneficiilor integrării în exces față de costurile pe care acestea ni le generează. În acest context, este de dorit ca analizele privind decalajele să acorde o atenție deosebită acelora care sunt absolute în expresia fizică și/sau valorică, și nu decalajelor relative, care pot fi „înșelătoare” și speculate politic, conjunctural.

Nu în ultimul rând, cei 10 ani de integrare ne-au arătat că negocierile și respectarea rigorilor comunitare nu pot fi desfășurate cu succes decât de specialiști proactivi de înaltă ținută profesională, și nu de către debutanți, improvizatori și nonparticipanți, cu mandate neclare din partea României în organismele comunitare reprezentative.[/is_logged_in]