„Bazinul de finanțare” pentru economia României: între nevoia de viziune, dezvoltarea încrederii și… simțul gravitației
Constantin Boștină, președintele Asociației pentru Studii
și Prognoze Economico-Sociale – ASPES: Începând cu anul 1990 problema finanțării economiei românești, dar și a întregii activități a statului a fost și rămâne încă una din problemele majore pentru care nici până în prezent nu au fost găsite cele mai fertile soluții pentru dezvoltarea și progresul României.
Resurse financiare reale au fost și sunt în continuare folosite majoritar în consum neproductiv în loc să fie pentru investiții, pentru dezvoltare. România, deși crește, nu se dezvoltă.
Pe parcursul celor 22 de dezbateri organizate din inițiativa ASPES începând cu al doilea deceniu de la intrarea României în UE privind reconstrucția economiei românești, care au avut ca rezultat conturarea demersului: „Modelul economic românesc în UE. România – Orizont 2040”, au fost exprimate diverse opinii privind politici mai bune pentru finanțarea economiei românești.
Domnul Florin Luca, membru al ASPES, participant activ la dezbateri și economist cu o bogată experiență în activitatea de finanțare bancară, aduce în atenție unele opinii demne de a contura „Bazinul de refinanțare” pentru economia României.
Florin Luca: În societatea românească există în momentul de față două orientări legate de modul cum trebuie să interfereze statul cu economia. Prima orientare, dominantă în spațiul public și cu o magnitudine populară, se sprijină pe o idee de organizare socială în care se așteaptă ca toată economia să fie animată de măsurile pe care le ia (sau nu le ia) statul. O a doua orientare, mai puțin vizibilă, dar influentă, îmbrățișează ideea unei economii purtate de piețe. Potrivit acestei din urmă orientări, statul, fiind un manager mediocru al companiilor, trebuie să intervină în special în reglementarea și asigurarea funcțiilor sale regaliene (justiție, diplomație, securitate și apărare națională, monedă, finanțe publice…) și servicii (învățământ, infrastructură, sănătate…). Din păcate, aceste orientări nu-și revendică apartenența la o doctrină sau la un anumit curent de gândire economică (socialistă, liberală, neoliberală…) și se regăsesc în același timp în toate taberele politice de la noi. Pe acest fond, se lansează numeroase proiecte, la nivel antreprenorial sau în cadrul instituțiilor statului, și ia naștere o întrebare cheie: „Dincolo de ajutoarele de stat și fondurile europene, cum putem construi la nivel sistemic un bazin de finanțare capabil să acopere nevoile economiei pe termen mediu și lung?” Răspunsul la această întrebare poate fi identificat la interferența a trei factori: circulația capitalurilor, băncile / lumea financiară și statul.
- Circulația capitalurilor
Legile economiei de piață duc la o concentrare din ce în ce mai mare a capitalurilor și averilor, pentru că randamentele investițiilor au mereu tendința să depășească ritmul de creștere economică a unei societăți. Acest fenomen nu este specific României. El are o magnitudine mondială. În consecință, capitalurile circulă pe Terra precum circulă apa în natură sau în vasele comunicante. Așa cum apa urmează legile gravitației și străpunge sau ocolește orice obstacol, tot așa și capitalurile au străpuns sau ocolesc constrângerile regulatorilor, urmând o singură lege, legea „terenului profitabil”. Cu cât o țară sau zonă economică va pune mai multe opreliști profitabilității capitalului și liberei sale circulații, cu atât mai mult capitalul le va „ocoli”. În era digitală și a internetului aceste fenomene s-au accentuat și mai mult. Întrebarea care se pune acum este: ce țări sau regiuni vor deveni noile „terenuri profitabile” pentru capital?
România trebuie să știe să răspundă la această întrebare. Avem nevoie de măsuri destinate să incite capitalul să „lucreze” mai mult în folosul economiei noastre. Statul român trebuie, deci, să-și facă din multinaționale și oamenii de afaceri un aliat și nu un „cal de bătaie” din acest punct de vedere. O soluție ar putea fi, de exemplu, să se creeze un tratament fiscal privilegiat pentru companiile ce-și domiciliază lichiditățile pe Bursa de la București sau în regiuni defavorizate. Ce-ar fi să facem un hub de domiciliere a conturilor principale de trezorerie pentru multinaționale (cash pooling), cu ajutorul băncilor, într-un județ defavorizat nu prea îndepărtat de București, de exemplu? Sau să oferim facilități fiscale deosebite oamenilor bogați ce-și domiciliază averea în România sau investesc pe Bursa de la București? Astfel de tratamente există și în alte țări membre ale Uniunii Europene, precum Belgia, Olanda, Luxemburg sau Irlanda. Rezultatele sunt extraordinare.
- Băncile și instituțiile financiare
Aici trebuie să plecăm de la câteva realități. În primul rând, în mediul de afaceri din România nu există încredere și astfel se creează decalaje între oferta de finanțare și cererile efective ale clienților… Proiectele finanțate prin fonduri europene sau ajutoare de stat solicită cofinanțări pe care antreprenorii cu planuri de afaceri bune, dar fără resurse financiare nu le pot accesa… Sunt apoi multe situații în care investiții care se amortizează în zece ani sunt finanțate cu credite având o maturitate de 3-5 ani sau chiar cu linii de credite pe termen scurt (un an). Mulți antreprenori utilizează creditele companiei pentru alte nevoi patrimoniale personale… Acest „cocktail financiar” generează elemente statistice ce vorbesc de la sine: pe fondul accesării reduse a finanțărilor publice, al unei evoluții neuniforme a creditării și al menținerii la nivelul sistemului bancar a unui raport subunitar între creditele acordate și depozitele atrase, din cele peste 700.000 de societăți comerciale existente în România, numai 12.000 îndeplinesc condițiile pentru a fi creditate de către o bancă!
Dar pentru a construi încrederea în relațiile cu băncile, companiile au nevoie să acopere câteva cerințe inconturnabile. În primul rând, trebuie să aibă obsesia autonomiei pe linie de cash, disponibilități de trezorerie, optimizând și monitorizând:
- gestiunea stocurilor. Este recomandabil să existe cât mai puțină marfă pe stoc, în funcție de specificul activității și viteza de rotație a stocurilor;
- încasările de la clienți. Termenele de încasare să fie cât mai scurte;
- furnizorii. Aceștia trebuie plătiți la timp, pentru că amânările la plăți pot crea probleme de imagine, inclusiv în relația cu băncile.
Este foarte importantă și rentabilitatea economică a afacerii. Și aici există o întrebare-cheie, la care trebuie să răspundă orice companie: rentabilitatea economică a activelor (imobilizări și cash) este mai mare decât costul finanțărilor (capital + credite de la bănci)? Tot în acest cadru, orice bancă urmărește o relație trilaterală, ce este un adevărat „triunghi al vieții sau al morții companiei”: clienții – acționarii – creditorii. Companiile trebuie să știe să arate băncii cum afacerea poate să aducă valoare / rentabilitate pentru fiecare dintre acești trei actori. În sfârșit, pentru bancheri contează foarte mult evoluția pieței, profilul conducătorilor / acționarilor companiei, respectarea indicatorilor și a notelor pe linie de risc. Bancherii au un vocabular și definiții foarte precise pentru acești indicatori. Dialogul bănci – companii este, deci, foarte mult facilitat dacă există aici o înțelegere comună a acestor noțiuni. Menținerea unui dialog transparent, de încredere între antreprenori și bănci este vitală. Antreprenorii trebuie să meargă la bancheri cu aceeași deschidere pe care o au atunci când merg la un medic.
Pe de altă parte, marile investiții industriale, finanțarea proiectelor de infrastructură în regim de Parteneriate Public-Private (PPP) sau concesiuni necesită credite cu maturități de 15-20 de ani, iar în România foarte puține bănci se angajează sau doresc să finanțeze astfel de proiecte pe durate superioare la 10 ani, ceea ce nu se întâmplă în țările occidentale. În paralel, proiectele finanțate din fonduri publice ce necesită cofinanțare ar putea căpăta o altă dinamică dacă băncile din România ar crea fonduri de investiții care să-și asume acest rol.
În momentul de față, în cadrul dinamicii finanțărilor și a fluxurilor de capital, este preocupantă apoi și ușurința cu care pot fi accesate informațiile confidențiale. Confidențialitatea este un element de bază al încrederii ce se construiește între deținătorii de capitaluri, bănci și celelalte societăți de servicii financiare. Garantarea confidențialității va deveni un business în sine. În condițiile în care băncile sunt în căutarea unei noi identități, confidențialitatea va putea deveni și un foarte important factor de diferențiere. Cei care vor ști să asigure confidențialitate oferind produse și servicii compatibile cu era digitală și a internetului vor fi noii lideri ai industriei bancare de mâine.
- Statul
Formele de finanțare asigurate de autoritățile publice din România au urmat orientările stabilite la nivel european și au acoperit ajutoare aproape pentru toate sectoarele, sub formă de garanții pentru credite, granturi, subvenții, dobânzi, amânări sau anulări de impozite și taxe, reglementări privind utilitățile… Aceste măsuri au fost luate într-un context dificil, în parte sub impact emoțional, de multe ori fără o analiză a priorităților strategice ale economiei românești. Începem să vedem acum cine plătește până la urmă această factură imensă, atât la noi, ca de altfel în întreaga Uniune Europeană: cetățeanul de rând, contribuabilul sufocat de malaxorul inflației.
Dar finanțarea este doar o resursă. În spate, avem nevoie de proiecte de anvergură, ancorate într-o viziune. Inspirându-se din Keynes, așa cum au făcut-o toate țările vestice în perioada lor de creștere economică solidă, statul român trebuie să-și facă simțită prezența dincolo de alimentarea creșterii consumului și politicile monetare, lansând și pilotând durabil proiecte / investiții naționale de anvergură în învățământ, infrastructura de transport, sectorul energetic și sănătate. Așa cum se face de foarte multe ori și în țările occidentale, este momentul ca statul să-și asume riscul de a deveni acționar în mari companii și start-up-uri, făcând apel la cei mai de succes antreprenori din domeniu. În sectoarele IT, energie și agroalimentar România poate să aibă o magnitudine internațională mai mare decât și le permit economia, diplomația sau armata sa.
Apoi, pe termen scurt, este foarte importantă disciplina plăților, pentru evitarea blocajului financiar. România se află de multă vreme, am mai spus-o și cu alte ocazii, în fața unui mare pericol de blocaj financiar. Studiile arată că lipsa unei discipline financiare solide a făcut ca volumul creditelor comerciale de tip „furnizor” să fie mult mai mare decât soldul total al creditelor din sistemul bancar. Acum cei mai mari creditori din economie nu sunt băncile, ci companiile, marii furnizori de produse și servicii. Instituțiile statului trebuie să dea dovadă de intransigență aici, impunând printr-o lege foarte dură respectarea termenelor de plată, așa cum se face în țările vestice ale Uniunii Europene de multă vreme. Companiile ar avea de câștigat pe termen mediu.
Dar pentru a ajunge unde își dorește pe linie de finanțare, România trebuie să-și gestioneze cu multă metodă și datoria publică. Știm cu toții că există o legătură intimă între geopolitică și datoria publică. Încrederea piețelor se bazează mai mult pe factori subiectivi, emoționali, decât pe respectarea cu strictețe a unor indicatori macroeconomici. De multe ori, dacă ai un comportament de pierzător / loser, ești tratat ca atare. Acest lucru a fost însă destul de puțin luat în calcul la noi, unde se trece ușor de la slugărnicie la un suveranism de carton. Datoria publică este cu atât mai sustenabilă cu cât este finanțată din resurse și economii interne. Am văzut că o astfel de orientare a început să capete contur în ultima vreme. Demersul trebuie însă tratat cu prudență, pentru a nu afecta lichiditatea de pe piața interbancară. Datoria publică poate alimenta creșterea economică. Este însă foarte important ca activele finanțate prin datorie publică să crească valoarea activelor de care vor beneficia generațiile viitoare. Creșterea datoriei publice pentru finanțarea cheltuielilor bugetare curente nu trebuie să fie acceptată.
Statul are deci rolul de a face totul pentru economia românească, dar nimic în locul ei. O astfel de orientare strategică are însă nevoie de o dezbatere națională, de un cadru instituțional orientat către dialog și decizii, ce încurajează antreprenorialul până la cel mai de jos nivel. Un dialog peren cu reprezentanții comunității de afaceri, la nivelul Asociației Române a Băncilor, camerelor de comerț, Coaliției pentru Dezvoltarea României, Consiliului Investitorilor Străini… Așa se pot găsi soluții. Pentru că o economie nu se face doar din pix, prin decret, la un partid, la Guvern, Ministerul Finanțelor sau la BNR. Ea este, înainte de toate, un fenomen social ce se transformă organic.
Florin Luca este CEO al GAC Innovation şi membru al Asociației pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale – ASPES.
