Acutizarea contradicțiilor economice dintre SUA și Rusia, dintre SUA și UE, dintre SUA și China menține fierbinte problematica energetică, vizând, între altele, și accesul concurenților la sursele de petrol și gaze naturale. Popoarele din Orientul Mijlociu au mult de pătimit de pe urma conflictului de interese ale SUA, Rusiei și Uniunii Europene privind resursele din această zonă. Tot așa, intenția SUA de a-și spori livrările de gaze lichefiate, în Europa, este pusă în cumpănă de perspectiva intrării în funcțiune a celei de-a doua conducte magistrale rusești Nord Stream, prin Marea Baltică. Iar atunci când vine vorba despre Iran, intră în joc un alt mare consumator de hidrocarburi interesat – China.
S-ar părea că, în contextul internațional actual, făcând abstracție de dificultățile de care se lovește în relațiile sale economice cu Occidentul, Rusia, deținătoarea unor impresionante rezerve de gaze naturale și țiței, se află într-o poziție avantajoasă. Măsura în care poate reuși să-și valorifice atuurile este, însă, incertă. Eforturile companiilor rusești de profil axate pe sporirea explorărilor și extracției de gaze naturale și țiței, în anii care urmează, sunt condiționate de posibilitatea prognozării corecte a evoluției unor factori interni și externi aleatorii, respectiv de cererea de pe piața internă și externă pe care se poate conta. Pentru a acționa, gestionarii producțiilor preconizate trebuie să știe cum vor putea fi absorbite cantitățile extrase și în ce direcție va evolua prețul acestora.
În ce privește piața internă, se consideră că, în viitorul apropiat, mergând până în anul 2030, cererea de gaze naturale va stagna între 457 și 469 miliarde mc sau chiar va scădea cu 10-12 la sută, până la 411 miliarde mc anual (vezi „Kommersant”, nr. 53, din 29 martie 2018). Aceasta înseamnă că, în varianta optimă, din producția anuală (690 miliarde mc în 2017) vor rămâne disponibile circa 220-280 miliarde mc, pentru care trebuie asigurată desfacerea pe piețe externe. Importul de gaze lichefiate americane, sau de gaze livrate din Iran și Azerbaidjan crescând, ar putea crea dificultăți exporturilor rusești în Europa. Din 2018, de pildă, Georgia a renunțat la importul gazelor din Rusia, preferându-le pe cele din Azerbaidjan. Polonia a anunțat că, după 2022, va renunța la gazele rusești dacă acestea nu se vor ieftini. Pentru orice eventualitate, ea își construiește propriul gazoduct, Baltic Pipe, spre Norvegia (vezi „Argumentî i Faktî”, din 15 februarie 2018).
