Acutizarea contradicțiilor economice dintre SUA și Rusia, dintre SUA și UE, dintre SUA și China menține fierbinte problematica energetică, vizând, între altele, și accesul concurenților la sursele de petrol și gaze naturale. Popoarele din Orientul Mijlociu au mult de pătimit de pe urma conflictului de interese ale SUA, Rusiei și Uniunii Europene privind resursele din această zonă. Tot așa, intenția SUA de a-și spori livrările de gaze lichefiate, în Europa, este pusă în cumpănă de perspectiva intrării în funcțiune a celei de-a doua conducte magistrale rusești Nord Stream, prin Marea Baltică. Iar atunci când vine vorba despre Iran, intră în joc un alt mare consumator de hidrocarburi interesat – China.
S-ar părea că, în contextul internațional actual, făcând abstracție de dificultățile de care se lovește în relațiile sale economice cu Occidentul, Rusia, deținătoarea unor impresionante rezerve de gaze naturale și țiței, se află într-o poziție avantajoasă. Măsura în care poate reuși să-și valorifice atuurile este, însă, incertă. Eforturile companiilor rusești de profil axate pe sporirea explorărilor și extracției de gaze naturale și țiței, în anii care urmează, sunt condiționate de posibilitatea prognozării corecte a evoluției unor factori interni și externi aleatorii, respectiv de cererea de pe piața internă și externă pe care se poate conta. Pentru a acționa, gestionarii producțiilor preconizate trebuie să știe cum vor putea fi absorbite cantitățile extrase și în ce direcție va evolua prețul acestora.
În ce privește piața internă, se consideră că, în viitorul apropiat, mergând până în anul 2030, cererea de gaze naturale va stagna între 457 și 469 miliarde mc sau chiar va scădea cu 10-12 la sută, până la 411 miliarde mc anual (vezi „Kommersant”, nr. 53, din 29 martie 2018). Aceasta înseamnă că, în varianta optimă, din producția anuală (690 miliarde mc în 2017) vor rămâne disponibile circa 220-280 miliarde mc, pentru care trebuie asigurată desfacerea pe piețe externe. Importul de gaze lichefiate americane, sau de gaze livrate din Iran și Azerbaidjan crescând, ar putea crea dificultăți exporturilor rusești în Europa. Din 2018, de pildă, Georgia a renunțat la importul gazelor din Rusia, preferându-le pe cele din Azerbaidjan. Polonia a anunțat că, după 2022, va renunța la gazele rusești dacă acestea nu se vor ieftini. Pentru orice eventualitate, ea își construiește propriul gazoduct, Baltic Pipe, spre Norvegia (vezi „Argumentî i Faktî”, din 15 februarie 2018).
La ora actuală, cumpărătorii de bază ai gazelor rusești sunt țările din Uniunea Europeană și China. Aprovizionarea acestora se face atât prin conducte, cât și pe calea ferată și maritimă. Până la declanșarea evenimentelor care au determinat deteriorarea relațiilor politice și economice ale Rusiei cu Ucraina (2014), livrarea gazelor din Rusia pentru țările UE se făcea exclusiv prin conductele care tranzitează Ucraina și Polonia, dar, în urma numeroaselor incidente tehnice și a controverselor politice cu autoritățile ucrainene, compania Gazprom a inițiat schimbarea traseului, prin conducta Nord Stream, prin Marea Baltică. În prezent, se construiește o a doua conductă Nord Stream, prin care se preconizează sporirea anuală, cu 55 miliarde mc, a livrărilor de gaze rusești către UE (194 miliarde mc în 2017, respectiv o treime din cantitatea de gaze importate prin conducte de către europeni). Alături de Gazprom, investiții în construcția gazoductului Nord Stream 2 au făcut câteva importante companii energetice occidentale: Shell (10 la sută), OMV (10 la sută), E.ON (10 la sută), Winters-hall (10 la sută) și Engie (9 la sută).
Construirea celui de-al doilea gazoduct incomodează în mod vădit companiile americane, care, propunându-și ca, până în 2020, să ocupe locul al treilea după Australia și Qatar la exportul de gaze lichefiate, se străduiesc să pătrundă pe piața europeană. Dacă, în 2016, ele exportau, zilnic, 16 milioane mc, în 2018 ar urma să ajungă la peste 80 milioane mc. Se dorește ca, după Mexic, China și Coreea de Sud, un alt mare cumpărător să fie Europa. Dar americanii se lovesc de concurența cu gazele rusești, care, livrate prin conducte, sunt mai ieftine. Astfel, costul de producție a 1.000 mc de gaze lichefiate este de 100 de dolari în SUA, dar, în urma transportului spre Europa, prețul lor ajunge la 220 dolari, ceea ce, în comparație cu prețul gazelor livrate prin conducte (140 dolari la granița Rusiei), reprezintă un serios handicap pentru americani (vezi „Nezavisimaia Gazeta”, nr. 63, din 29 martie 2018). Desigur, tranzitul prin Ucraina și Polonia are, și el, anumite costuri, care însă nu se ridică la nivelul celor pentru transportul gazelor lichefiate peste ocean. În consecință, administrația americană a recurs la presiuni asupra UE, inclusiv la sancțiuni economice, pentru a împiedica finalizarea proiectului Nord Stream 2, contând pe faptul că blocarea livrărilor rusești va menține cererea pieței europene la un nivel ridicat, de natură să ducă la creșterea prețurilor energetice, inclusiv la apetitul pentru gazele lichefiate americane mai scumpe.
Posibilitatea de a achiziționa o mare cantitate de gaz rusesc ieftin reprezintă un important avantaj economic, implicit concurențial, pentru țările membre ale UE. S-a calculat că, profitând de diferența dintre prețul gazelor furnizate de către cei doi concurenți, statele europene pot economisi, anual, între 8 și 24 miliarde euro. Dar, totodată, așa cum avertizează unii experți, utilizarea resurselor rusești poate deveni și capcană, inducând un anumit grad de dependență economică în măsură, la un moment dat, să afecteze libertatea de mișcare, implicit politică, a beneficiarilor. Iată de ce, concomitent cu interesul pentru construirea Nord Stream 2, strategii europeni caută și alte surse de aprovizionare, fie prin conducte din Azerbaidjan, fie pe cale maritimă din Iran sau din alte locații convenabile.
Pentru importul gazelor din Azerbaidjan, UE preconizează așa-zisul Coridor Sudic (prin Grecia, Albania și Italia), cu o capacitate anuală de 10 miliarde mc. Dar gazele importate anual de către UE din Azerbaidjan reprezintă doar 5 la sută din volumul celor importate din Rusia. În 2020, când se va finaliza construcția gazoductului TAP (prin Marea Adriatică) și va fi mărită capacitatea gazoductului TANAP (prin Anatolia), importurile din Azerbaidjan vor putea fi sporite. Experții estimează însă că, peste 20 de ani, ponderea gazelor rusești în totalul importurilor europene va spori, de la 30 la sută în prezent la 50 la sută.
Germania, care dorește să devină piața europeană de bază pentru gazele naturale importate, finanțează atât proiectul Nord Stream 2, cât și pe cele privind Coridorul Sudic. Recent, ea a acordat Azerbaidjanului garanții pentru un credit de 1,2 miliarde euro destinați realizării acestora.
În asemenea condiții, compania Gazprom recurge la toate modalitățile de care dispune pentru a-și menține atractivitatea pe piața europeană. Compania acordă o mare atenție și construirii conductei sudice South Stream, prin Marea Neagră, care, din 2019, ar urma să tranziteze spre Europa 30-60 miliarde mc gaze anual, precum și alternativeiTurkish Stream, în caz că gazoductul South Stream, confruntat cu dificultăți de ordin politic, nu va putea fi finalizat.
După cum se știe, datorită directivei Comisiei UE potrivit căreia producția și transportul gazelor naturale nu pot fi asigurate de către aceeași companie, construcția gazoductului rusesc South Stream (prin Marea Neagră, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia, Austria, Croația și Italia), cu o capacitate anuală de 63 miliarde mc, a fost blocată. Totuși, europenii rămân interesați de proiectele rusești. Se discută și despre varianta BRUA (prin Bulgaria, România, Ungaria și Austria). Circulă zvonuri precum că Gazprom ar fi curtat de companiile italiene Eni și Snam, doritoare să participe la finanțarea gazoductului South Stream.
Potrivit unor calcule, Europa Occidentală are nevoie, anual, de 400 miliarde mc de gaze. Până în 2025, necesitățile vor crește cu încă 145 miliarde, iar până în 2035, cu încă 185 miliarde. Nici gazele din Norvegia, nici cele din Qatar, SUA sau alte surse nu vor putea face față unui asemenea volum al cererii. S-ar părea, astfel, că intrarea în funcțiune a conductelor Nord Stream 2 și South Stream (55 miliarde și, respectiv, 63 miliarde mc., anual) ar putea fi o soluție de ordin cantitativ. Cât de convenabilă poate fi ea pentru europeni reprezintă un subiect controversat și amplu dezbătut de către aceștia. Din punct de vedere economic, avantajele nu pot fi contestate, dar nu pot fi trecute cu vederea nici inconvenientele și vulnerabilitățile posibile, inclusiv din punct de vedere politic.
Diverse grupuri de interese, dintr-o țară sau alta, caută să pună bețe în roate proiectelor menționate, să împiedice finalizarea lor. Invocând considerente ecologice, în Danemarca s-a inițiat un proiect de lege special împotriva gazoductului Nord Stream, interzicându-se tranzitul acestuia prin apele teritoriale ale țării. În timp ce Germania sprijină proiectul, Polonia și țările baltice se opun, pe motivul că el constituie un pericol pentru securitatea Europei. Cel mai vehement adversar al gazoductului prin Marea Baltică este însă Ucraina. Proteste s-au făcut auzite și din partea unor oficialități americane, ca, de pildă, atașatul american pentru Uniunea Europeană, Richard Morningstar. Fostul șef al Departamentului de Stat al SUA John Kerry s-a străduit, și el, să convingă Bruxelles-ul că gazoductul Nord Stream implică amenințări la adresa țărilor est-europene membre ale UE. Iar pentru a frâna mersul lucrărilor, în august 2017, președintele Donald Trump a inițiat noi sancțiuni menite să afecteze activitatea companiilor rusești implicate în producția și exportul de gaze naturale în UE, precum și a companiilor europene care colaborează cu ele.
O problemă specială o constituie tranzitul gazelor rusești prin conductele din Ucraina, care asigură, în prezent, jumătate din cantitățile exportate în țările UE. Gazprom a anunțat că, din 2019, când va fi terminată construcția Nord Stream 2, se va pune capăt tranzitului prin Ucraina. Potrivit acordului din 2009, cu compania ucraineană Naftogaz, Gazprom poate tranzita, anual, până la 110 miliarde mc, dar acest plafon nu a fost niciodată atins, în 2017 el fiind de numai 93 miliarde mc. Partea ucraineană insistă ca în următorul deceniu Gazprom să tranziteze în continuare volumul de gaze contractat, taxa de tranzit urmând să fie majorată cu 30 la sută. Susținând că tranzitul prin Ucraina este mai costisitor decât cel prin noua conductă baltică, Gazprom ar fi, totuși, dispusă să mai tranziteze prin Ucraina 20-30 miliarde mc de gaze și după intrarea în funcțiune a Nord Stream 2. Dar în bugetul Ucrainei ar pica mai bine taxele de tranzit pentru 100 miliarde mc, care ar aduce, anual, venituri de 2,5-3,7 miliarde dolari (vezi „Moskovski Komsomoleț”, din 2 iunie 2018). Deocamdată, părțile nu au ajuns la un compromis nici în ce privește cantitățile tranzitate, nici în ce privește taxele pentru tranzit.
Totodată, între companiile rusă și ucraineană Gazprom și respectiv Naftogaz, trenează o îndelungată controversă și cu privire la prețul gazelor rusești livrate Ucrainei. Potrivit unei sentințe a Tribunalului Internațional de Arbitraj de la Stockholm, Naftogaz datorează, încă, Gazpromului 2,6 miliarde dolari (vezi „Moskovski Komsomoleț”, din 30 mai 2018). În 2015, din considerente politice, autoritățile ucrainene au renunțat la importul de gaze rusești, hotărând să cumpere gaze din Polonia, Austria sau Ungaria, țări care le importă, însă, tot din Rusia. În 2016, afacerea s-a soldat însă pentru Ucraina cu o pierdere de un miliard de euro. În consecință, s-a revenit la importurile directe din Rusia.
