E o situație nouă pentru Germania, apreciază, într-un comentariu, redactorul-șef al DW, Ines Pohl. De la înființarea Republicii Federale în 1949, unul din cele două mari partide – creștin-democrat sau social-democrat – își căuta, după alegeri, un partener, atunci când nu avea din start suficiente mandate pentru a guverna singur. Iar în ultimii doisprezece ani situația se arată și mai previzibilă, căci Angela Merkel părea – și de fapt era – de neclintit în fotoliul de cancelar. Însă, odată cu intrarea formațiunii populiste de dreapta AfD (Alternativa pentru Germania) în parlament, vechiul tip, convenabil, de echilibru politic s-a spulberat peste noapte, marile partide au pierdut din anvergura de altădată, cele mici au crescut, iar alcătuirea majorităților guvernamentale a devenit tot mai complicată.
Conciliabulele pentru alcătuirea noii echipe guvernamentale, guvernul Merkel IV (și ultimul) – au fost purtate de creștini-democrați într-o primă fază cu liberali și ecologiști, dar fără a se putea finaliza cu succes, după care s-a revenit la vechiul partener social-democrat, cu care creștin-democrații au guvernat multă vreme Germania postbelică prin deja faimoasa Mare Coaliție. Este drept că, pentru a putea obține acceptul PSD, UCD a trebuit să facă o serie de semnificative concesii. Cancelarul a obținut, în sfârșit, acordul de coaliție cu PSD, dar și ea, și partidul pe care-l conduce plătesc un preț mare, apreciază analistul Katharina Kroll. În noul guvern, social-democrații dispun de tot atâtea ministere cât creștin-democrații – șase (e drept că UCD mai are și cele trei portofolii ce revin aripii bavareze a creștin-socialilor). Mai mult, social-democrații și-au adjudecat câteva ministere foarte „avantajoase” în jocul politic, cu toate că la alegerile pentru Bundestag, din septembrie, au înregistrat cel mai slab rezultat din istoria partidului (20,5 la sută). Social-democrații își asigură așadar „ministerele cheie” ale Finanțelor, de Externe și Muncii. „Cheie”, explică presa germană, pentru că acela care stă cu mâna pe robinetul de bani din Ministerul Finanțelor dictează întreaga politică a guvernului federal, iar cine conduce resortul Externelor devine jucător pe scena mondială și primește, pentru succese, aplauze acasă. În sfârșit, social-democraților nu le strică un plus de popularitate în actuala situație, iar prin deținerea portofoliului Muncii au o șansă: SPD își poate pune amprenta în domeniul atât de important pentru propriul electorat care este echitatea socială.
Nu este mai puțin adevărat că UCD este cel care deține șefia guvernului, dar în echipa Merkel IV nu are titular la nici unul din ministerele considerate cu adevărat importante. Nu trebuie uitat, însă, că nu numai PSD, dar nici UCD n-a strălucit la recentele alegeri, și creștin-democrații au obținut cel mai dezavantajos rezultat din istoria de după război a Germaniei. Apoi, este drept că Angela Merkel a reușit să ducă la bun sfârșit negocierile prin încheierea acordului de coaliție, dar pe plan intern nu a prea a lăsat impresia de învingătoare, căci a fost nevoită să negocieze de pe o poziție strategic nefavorabilă. Pe plan internațional, Germania a fost timp de o jumătate de an limitată în decizii, iar germanii începuseră să-și piardă răbdarea să mai aștepte formarea unui nou guvern. S-au mai adăugat atacuri și critici din propriile rânduri la adresa ei și chiar speculații cu privire la o posibilă formulă de succesiune la funcția de lider al UCD. Și totuși, într-un final, Angela Merkel și-a asigurat al patrulea mandat și ultimul din carieră. Merkel a reușit să-și asigure în continuare puterea, pe care va trebui să o folosească și pentru a căuta un succesor pe măsură, scrie ziaristul Jens Thurau. Și, într-adevăr, încă din „rotația de cadre” implicată de alegeri și noul guvern se constată preocuparea atentă a omului politic aflat timp de 12 ani în fruntea guvernului german de a asigura un transfer al puterii „ca la carte”. „Rebelilor” din partid li s-a dat satisfacție, joburi pe măsură și șanse de afirmare.
Tânărul și neliniștitul creștin-democrat, Jens Spahn, care pledează pentru o politică de migrație mai restrictivă și e deranjat că în cartierele berlineze îndrăgite de tineri se vorbește prea multă engleză, primește portofoliul de ministru al sănătății, unde va gestiona relațiile dificile cu lobbyiștii spitalelor și va încerca să-i convingă pe medicii tineri să opteze pentru zonele rurale. O altă tânără speranță a conservatorilor, Julia Klöckner, care s-a remarcat prin critica deschisă a politicii de migrație a cancelarului și prin pledoaria pentru o politică mai restrictivă față de refugiați, primește ministerul agriculturii, de unde va trata cu agricultorii recalcitranți și ecologiștii supărați.
Ministrul apărării Ursula von der Leyen își păstreaza funcția, dar nu pentru că ar fi prea agreată de militari, ci pentru că de aici are șanse sporite de a ajunge peste doi ani la conducerea NATO (ca secretar general al Organizației). În sfârșit, un fidel al cancelarului, Peter Altmaier, a devenit ministru al Economiei, după ce a sprijinit-o constant pe Angela Merkel în ultimii ani, inclusiv în politica privind refugiații. Acum – remarcă observatorii politici de la Berlin – îi revine sarcina de a obține sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii pentru UCD, întrucât ele sunt baza pentru exporturile germane.
Cea mai importantă schimbare postelectorală în cadrul UCD vizează însă șefia partidului și este legată în mod concret de reformarea acestuia. Importanta misiune îi va reveni lui Annegret Kramp-Karrenbauer, un aliat important al cancelarului și fost premier al landului Saar, care a devenit secretar general al partidului. Și, nu mai puțin important, fostul ministru al Finanțelor, redutabilul Wolfgang Schauble, devine președintele Bundestagului, funcție cu atât mai importantă pentru creștin-democrați în situația în care noua opoziție parlamentară la nivel federal, Alternativa pentru Germania, promite să asigure o activitate parlamentară agitată.
Mari schimbări sunt previzibile – și necesare – și în cadrul PSD, după înfrângerea electorală istorică încercată în toamna lui 2017, dar și prin dispariția spectaculoasă din prim-planul vieții politice a două figuri considerate până nu de mult redutabile – fostul lider european de la Bruxelles, Martin Schulz, și liderul precedent al partidului, Sigmar Gabriel, care aspirau, fiecare, succesiv la un moment dat, la postul de vicecancelar și ministru de externe. Social-democrații au trecut printr-un moment cert de derută după catastrofa lor electorală, fapt care a avut însă și el partea lui bună, căci a precipitat acceptul lor de a se reveni la tradiționala GroKo (Mare Coaliție) care a constituit, de fapt, armătura politică a Germaniei Federale din postbelic. Astfel, social-democrații dispun acum de postul de vicecancelar și ministru de Externe (funcția nr. 2 în guvern), prin Heiko Maas, fost ministru al Justiției în precedentul cabinet. Cel mai important moment îl va constitui însă alegerea noului lider al partidului (căci în timpul crizei abia încheiate social-democrații nu mai aveau lider ales). Șansele cele mai mari de a deveni succesorul lui Martin Schulz le are Andrea Nahles, fostul șef al grupului parlamentar al PSD și fost ministru al Muncii.
Pe măsură ce vâltoarea electorală și agitația postelectorală se potolesc, comentatorii încep să reflecteze la rece pe marginea acestui episod mai puțin obișnuit în viață politică că Germaniei reunificate.
„Cele două blocuri mari – CDU/CSU respectiv SPD – și-au dezamăgit atât de rău electoratul, încât acesta s-a radicalizat, îndreptându-se tot mai mult spre partidele aflate pe marginea de dreapta și de stânga a eșichierului politic – apreciază Ines Pohl, redactorul-șef al DW. Fostele partide mari nu au avut concepte politice pentru a răspunde temerilor multor germani care se simt nesiguri și copleșiți, care simt că li se alterează condițiile de viață. Partidele nu au găsit un răspuns la întrebările legate de globalizare, integrare și identitate”. Și, continuă comentariul pe același ton de alertă față de pericolul populist, care se profilează acum și asupra Germaniei, după ce și-a făcut simțită prezența în mai toate celelalte țări vesteuropene, „politicienii trebuie să-i facă pe alegători să simtă că sunt luați, din nou, în serios. Clasa politică trebuie să demonstreze că a priceput semnalele din partea populației, fără a cădea pradă naționalismului vechi și periculos.
În ciuda guvernării comune, cele două tabere din marea coaliție trebuie să găsească un mod de argumentare în interiorul alianței, pentru a se diferenția una de cealaltă. Doar profiluri mai clare și mai distincte vor putea opri pierderea electoratului propriu. Dacă nu vor reuși, ambele partide se vor prăbuși împreună în următoarele alegeri, cel târziu în 2021”. Acest scenariu catastrofic îi este sugerat avizatului comentator de presă de apariția unui factor nou în politică germană, populismul de dreapta: „Prin intrarea AfD în Bundestag s-a declanșat o nouă cultură a dezbaterii politice. A sosit momentul disputelor în găsirea argumentului mai bun. Vremea lipsei de alternativă s-a încheiat. E un început bun după paralizia politică, de peste cinci luni, de la începerea negocierilor pentru formarea unei coaliții guvernamentale”.
Este firesc ca, după o perioadă atât de lungă de „paralizie politică”, în fața guvernului abia intrat în funcție să se afle un munte de probleme înscrise pe o agenda ce abundă în priorități.
Noul guvern va avea un câmp larg de acțiune în domeniul social. În primul rând, va trebui să demareze reformele anunțate în materie de locuințe sociale, învățământ, digitalizare, sprijinirea familiilor, programme carora le sunt prevăzute, în total, 46 miliarde euro pentru investiții. În al doilea rând, Berlinul va trebui să-și reformuleze și gestioneze politica în domeniul migrației, pe care reputatul germanist Hans Stark o situa, diplomatic, „între generozitate și fermitate”. Partidele din coaliție s-au pus de acord pe cifra de 200.000 de intrări pe an. Conexă este noua politică lansată în privința Africii. „Germania se va reîntoarce către acest continent, prin a promova o politică de stăpânire a fluxurilor migratorii”, afirmă prof. Hans Stark, care amintește că procentul din buget consacrat dezvoltării va însemna 0,7 la sută din PIB-ul Germaniei.
Judecând după chiar titlul contractului de guvernare, Europa Unită pare să devină o prioritate mult mai luată în seamă de noul cabinet de la Berlin: „Un nou elan pentru Europa, o nouă dinamică pentru Germania, o nouă coeziune pentru țara noastră”. Și totuși, presa vest-europeană (începând cu cea franceză) nu este atât de convinsă că Berlinul este dispus să se angajeze plenar într-un „nou elan pentru Europa”. Nici în ce privește mult discutata „armată europeană”, proiect care contravine reticențelor tradiționale în materie ale Germaniei postbelice, nici în ce privește creșterea procentajului din buget pentru apărare (cerută de Washington prin NATO), căreia i se opun categoric social-democrații. Apoi, Berlinul nu manifestă entuziasm nici pentru consolidarea Zonei Euro, idee scumpă președintelui francez Macron. Social-democrații germani se alătură colegilor lor creștin-democrați în privința controlului cheltuielilor „europene” și nu sunt încântați de ideea unei „mai mari solidarități financiare în Zona Euro”.
Și totuși, cancelarul Merkel, la numai câteva zile după reînvestirea sa în funcție, a făcut o vizită la Paris pentru a redeschide, împreună cu președintele Macron, dosarul european, care-și așteaptă de multă vreme rândul și în care șeful statului francez a inclus propuneri ambițioase ce necesită în primul rând accept german. Dar raspunsul Berlinului a fost amânat până la summitul UE din iunie. Deocamdată…
Și, pentru că – vorba tot a francezilor – diavolul se ascunde în detalii, să amintim, în încheiere, unul care a scăpat multora, în zarva electorală și postelectorală a ultimelor multe luni din Europa. La un simpozion organizat în luna februarie la London School of Economics, ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen, declara, între altele, că Uniunea Europeană are în vedere posibilitatea adoptării deciziilor de politică externă prin votul majorității statelor membre, în locul unanimității necesare în prezent. „Ne gândim că am putea să ne îndreptăm spre un vot majoritar în diplomație și afacerile externe, astfel încât să putem reacționa rapid la crize și să vorbim cu o singură voce, vocea Europei”, a declarat von der Leyen. „Astfel nu am fi blocați de o singură țară care nu vrea să spună nimic în direcția în care dorește Europa să vorbească”, a explicat ea. Ce-o fi înțelegând ministrul german prin Uniunea Europeană care „are în vedere”, e greu de spus, dar nu e greu de intuit. Ce înțelege prin „nu am fi blocați”, iarăși nu se spune. Păi cine sunt respectivii „noi”, căci în Europa Unită, „noi” sunt și cei ce ar bloca, și cei ce s-ar considera blocați.
