Se pare că, în loc să tempereze tensiunile dintre națiuni, încordarea în relațiile internaționale, pandemia de COVID-19 le-a agravat și mai mult, impulsionând escaladarea conflictelor existente. În condițiile pe care normal ar fi ca guvernele să se concentreze asupra problemelor provocate de pandemie, ele se pretează la jocuri politice și diversiuni. S-ar putea zice că, în pofida judecății sănătoase, mulți politicieni consideră pandemia un factor favorabil manipulărilor de tot felul.
Asistăm, astfel, la luări de poziție deplasate, belicoase din partea reprezentanților unor mari puteri, la demonstrații de forță și la repetate amenințări cu războiul. Mass-media relatează despre incursiuni provocatoare ale unor vase chineze sau americane în Oceanul Pacific, despre violări ale spațiului aerian pe litoralul Mării Baltice sau al Mării Negre de către avioane rusești și ale NATO sau desfășurarea de manevre militare rusești și NATO în zone de frontieră. Declarația ministrului german al apărării că NATO este pregătit să utilizeze armele atomice împotriva Rusiei și replica ministrului rus al apărării precum că Germania nu trebuie să uite lecțiile celui de-al doilea război mondial arată cât de departe s-a ajuns cu escaladarea amenințărilor.
Retragerea americanilor din Afganistan și instaurarea puterii talibanilor la Kabul sunt interpretate de către unii comentatori ca premisă a unei schimbări sensibile a echilibrului în partea centrală a Asiei. În condițiile date, India, care are numeroase diferenduri cu China, nu se grăbește să strângă relațiile cu SUA, iar Pakistanul se orientează pe strângerea relațiilor cu China. Pentru prima dată după 1991, țările occidentale nu mai au posibilitatea de a influența militar evenimentele, fiind nevoite să se limiteze la a acorda doar ajutor umanitar țărilor din zonă.
Relațiile UE cu Rusia și China sunt întortocheate și instabile. În urma schimbării șefilor de stat din SUA, Germania și Franța, politica externă a UE are premise de noi orientări. Din luările de poziție ale președintelui francez, Emmanuel Macron, se desprinde concluzia că, pornind de la existența unor interese diferite, lumea nu trebuie să se separe în două lagăre dușmănoase. Pentru a confirma o asemenea atitudine, Franța întreține bune relații de colaborare atât cu SUA, cât și cu China.
Controverse între Rusia și UE au loc pe numeroase teme. Puternice disensiuni provoacă intrarea în funcțiune a conductei de gaze naturale rusești Nord Stream-2, căreia i se opun SUA, dar și Ucraina. Polonia și țările baltice se opun, și ele, conductei Nord Stream, considerând că, prin intrarea ei în funcțiune, Occidentul devine dependent de gazele rusești și poate fi oricând șantajat de Rusia.
Schimbările din politica externă a Turciei sunt, și ele, semnificative. După ce a așteptat câteva decenii să fie primită în UE, Turcia a început să strângă legăturile cu Rusia, ajungând să fie privită de către unii ca partener de nădejde al Moscovei. Prin achiziționarea de armament sofisticat rusesc (rachete antiaeriene sol-aer), Turcia a vrut să demonstreze aliaților săi că, membră a NATO fiind, poate să acționeze de sine stătător pentru promovarea securității și intereselor sale.
Competiția ruso-americană se face puternic simțită în domeniul exportului de armament și, mai ales, de gaze naturale. Gazele ieftine exportate de Rusia în China, prin conducta Forța Siberiei
(8,7 miliarde mc, anual), și în Europa, prin conductele South Stream (prin Turcia), North Stream-1 și, în curând, prin North Stream-2 (prin Marea Baltică), concurează gazele lichefiate pe care SUA ar dori să le vândă pe aceste piețe.
Adversari pe plan politico-militar, SUA și China se confruntă notabil pe plan economic. Administrația americană intervine intempestiv pentru a contracara produsele chinezești pe diverse piețe, inclusiv cea a SUA. În opinia ministrului american al aviației, Frank Kendall, China a lăsat în urmă pe cercetătorii din SUA și în ce privește utilizarea inteligenței artificiale. Este vorba despre faptul că noile tehnologii necesită fonduri impresionante de care bugetul american nu dispune la fel ca Beijingul. Practicând în relațiile diplomatice cu China principiul „o singură Chină – două state”, guvernanții de la Washington au înclinat mereu cumpăna în favoarea Taiwanului. La 12 octombrie a.c., președintele Joseph Biden a declarat că SUA au obligația de a sări în ajutorul Taiwanului, inclusiv cu arme nucleare, în cazul când acesta ar fi atacat de China.
Cu toate că nu se poate vorbi de existența formală a unei alianțe ruso-chineze, sunt tot mai dese acțiunile coordonate ale Rusiei și Chinei în diferite domenii de activitate politică, militară sau economică. Patrularea corelată a avioanelor strategice chineze Xian – 6K și rusești Tu-95 în zona Mării Japoniei și a litoralului chinez, începând din 2019, și manevrele comune ale unei flotile militare mixte ruso-chineze, din octombrie a.c., ca răspuns la demonstrațiile marinei SUA în zona Taiwanului, vorbesc despre intenția celor două mari puteri de a bloca extinderea influenței americane în vestul Oceanului Pacific.
În octombrie 2019, președintele Vladimir Putin a reiterat hotărârea Rusiei de a ajuta China la crearea unui sistem de alarmă antirachetă în măsură să prevină un atac nuclear de la bazele americane din Taiwan. Liderilor chinezi le-a făcut, desigur, plăcere declarația de la 12 octombrie a.c. a ministrului de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, precum că țara sa consideră Taiwanul parte inalienabilă a Chinei („Moskovskii Komsomoleț”, din 24 octombrie 2021).
La rădăcina multor conflicte militare și a unor controverse de altă natură se află, disimulate în fel și chip, certe interese economice. Concurența pentru piețe de desfacere a mărfurilor proprii și pentru achiziționarea unor debușee de materii prime își accelerează ritmul, luând noi forme. Exemplele oferite de opoziția unor state la construirea conductei de gaze Nord Stream-2, de contenciosul ruso-ucrainean în legătură cu tranzitul gazelor rusești prin conductele din Ucraina (ea urmează să piardă importante sume de bani obținute din tranzitul gazelor rusești), de scandalul în jurul blocării achiziției de submarine franțuzești de către Australia, de piedicile puse companiilor IT chineze Huawei și Telekom de către autoritățile americane, precum și de interminabilele conflicte din Orientul Apropiat, sunt concludente.
Confruntări pe seama intereselor economice au loc sub cele mai diferite pretexte – al încălcării drepturilor omului de către state, al discriminărilor rasiale, etnice, religioase, sexuale, inclusiv al combaterii poluării atmosferei și oceanelor. În funcție de structura economiei și mărimea diferitelor țări, de pildă, combaterea poluării apei și atmosferei are costuri mai mici sau mai mari, unele țări fiind mai dezavantajate financiar decât altele. Marile puteri afectate nu se grăbesc să ia măsuri de reducere a poluării, iar a li se impune un comportament corect, ecologic, este o treabă delicată. Experiența istorică relevă că, atunci când interesele economice nu mai pot fi satisfăcute prin mijloace pașnice, prin concurență sau diverse manipulări, se recurge la amenințări cu forța și, în ultimă instanță, la folosirea armelor.
Constatăm neputincioși că împletirea haotică a fenomenelor naturale și sociale imprimă societății contemporane un curs precipitat, că încălzirea globală potențează efectele poluării apei, atmosferei și solului, prejudiciind sănătatea și bunăstarea populației. Salturile tehnologice – automatizarea, cibernetica, digitalizarea, inteligența artificială – produc, și ele, zdruncinări și reorganizări profunde în domeniul forțelor și relațiilor de producție, afectând, de asemenea, interesele oamenilor. Se face acut simțită necesitatea gestionării adecvate a problemelor stringente cu care se confruntă omenirea.
Din păcate, instituțiile însărcinate cu menținerea ordinii internaționale și rezolvarea problemelor planetei, în speță ONU, OMS, OMC și altele, nu se achită satisfăcător de sarcinile lor. S-a ajuns, chiar, ca unele să fie penetrate de interesele nocive ale unor mari agenți economici, devenind purtătoarele lor de cuvânt. Situația creată evidențiază necesitatea unor soluții care să asigure în mod real echilibrul și pacea lumii. În programele diverselor curente reformatoare se profilează ideea înlocuirii modelului mondial existent, caracterizat prin dominația unei singure mari puteri, care își poate impune nestânjenit voința pe plan multilateral, cu un model bazat pe respectarea suveranității tuturor statelor, pe satisfacerea intereselor și aspirațiilor legitime ale acestora. Ceea ce se realizează prin impunerea voinței și intereselor doar a unei singure superputeri nu poate fi de durată.
Unii observatori susțin că, pentru calmarea atmosferei, în primul rând, trebuie să se pună capăt conflictelor dintre marile puteri și să se ajungă la rezolvarea amiabilă a contradicțiilor dintre ele, la armonizarea obiectivelor lor. Pentru rezolvări sănătoase, sustenabile, ale problemelor planetei sunt necesare consensul și colaborarea tuturor marilor puteri, ținându-se, desigur, seama de interesele omenirii în ansamblu.
Actuala ordine mondială este rezultatul voinței învingătorilor din cel de-al doilea război mondial, care au croit rânduieli benefice doar lor. Pe bună dreptate se vehiculează ideea reformării ONU, pentru a permite intrarea în Consiliul de Securitate a reprezentanților unor puteri emergente cum ar fi Germania, Turcia, India, Japonia sau Brazilia și a-l face, astfel, mai eficient. Nu ar trebui, însă, renunțat la dreptul de veto al membrilor Consiliului, cum sugerează unii politologi, deoarece ONU și-ar pierde orice eficiență, devenind doar un club de discuții, așa cum a fost Liga Națiunilor.
În cadrul dezbaterilor teoretice din Rusia se vehiculează ideea că modelul capitalismului contemporan și-a epuizat resursele în numeroase țări, că repartiția inegală, inechitabilă, a bunurilor materiale în rândul popoarelor este cauza unor convulsii și confruntări sociale, purtătoare de crize tot mai prelungite. În condițiile inegalităților economice și politice existente, țările rămase în urmă au început să-și piardă încrederea în preceptele ordinii mondiale existente, în posibilitatea de a progresa și de a ajunge din urmă țările mai dezvoltate, ceea ce le face vulnerabile la apeluri revoluționare sau la manevre manipulatoare. Migrația populației din zonele afectate de conflicte sau sărăcie, spre zonele dezvoltate, rezultată în urma unor asemenea manipulări creează grave probleme de ordin demografic.
Plecând de la considerentul că omenirea traversează o criză a civilizației, a valorilor morale și a principiilor care configurează existența omului pe pământ, fiind în căutarea unui echilibru, președintele Rusiei, Vladimir Putin, face apel la luciditatea conducătorilor statelor, sugerându-le să nu caute să-și impună unii altora propria voință și interese ci să accepte compromisul, soluții formulate de comun acord („Rossiiskaia Gazeta”, din 21 octombrie 2021). După el, cea mai bună alegere pentru progresul omenirii ar putea fi un „conservatorism moderat, optimist”, în contextul căruia să fie apărate ferm valorile morale validate de viață și combătute pseudovalorile care provoacă degenerarea societății. „Conservatorismul sănătos” ar fi, deci, opus conservatorismului retrograd, semnificând propulsarea factorilor care contribuie la mersul înainte și blocarea celor care îl frânează. Exemplul Chinei, afirmă Putin, demonstrează cum, în condițiile menținerii rolului centralizator al statului comunist, institutele economiei de piață funcționează eficient („Izvestia”, din 22 octombrie 2021).
În opinia unor sociologi ruși de stânga, popoarele ca atare nu pot fi blamate pentru ceea ce se petrece în lume. Rolul lor se reduce la îndeplinirea voinței celor care le conduc. Sub conducerea elitelor, popoarele pot înfăptui lucruri mărețe sau abominabile. Nu se pot pune în seama popoarelor nici inițiativele constructive, nici, rateurile de orice natură. Atât timp cât această formă de parazitism social este în echilibru, ea funcționează, dar, când situația maselor devine intolerabilă, când s-a atins masa critică, se declanșează supapele de siguranță – reformele, cu scopul menținerii elitelor la putere – sau se produce răsturnarea lor violentă pentru înscăunarea altor elite. Răscoalele și revoluțiile rezolvă problemele explozive acumulate („Zavtra”, din 23 Octombrie 2021). Faptul că în numeroase țări au loc demonstrații violente împotriva măsurilor restrictive impuse de autorități pentru combaterea pandemiei denotă acumularea îngrijorătoare a nemulțumirilor provocate de inechitățile sociale, de sărăcie și ignoranță.
