AVANTAJUL ROMÂNESC. CUM RECONSTRUIM ROMÂNIA. Episodul VI
Economia românească a produs în ultimii 35 de ani averi, companii performante, manageri competitivi și o generație antreprenorială incomparabil mai sofisticată decât cea de la începutul tranziției, însă distanța dintre succesul individual și formarea unei clase de capital capabile să finanțeze dezvoltarea pe termen lung rămâne considerabilă. Următoarea etapă a reconstrucției economice se va decide prin capacitatea banului câștigat în România de a rămâne productiv, de a finanța alte companii, de a cumpăra tehnologie și proprietate intelectuală, de a traversa granițele prin investiții și de a transforma antreprenorul de succes într-un proprietar de capital cu o vocație istorică.
În episodul precedent am urmărit una dintre contradicțiile structurale ale economiei românești: fabricăm produse sofisticate, lucrăm în industrii conectate la marile lanțuri europene, avem ingineri, informaticieni și manageri formați la standardele economiei globale, dar o parte prea mică din proprietatea intelectuală, tehnologia și decizia care comandă această producție aparțin economiei românești. Formula „România produce cu mâinile ei și cu ideile altora” descrie, din acest motiv, mai mult decât relația dintre fabrică și laborator. Aceasta conduce inevitabil către proprietatea capitalului, fiindcă ideea devine putere economică atunci când cineva dispune de resursele necesare pentru a o finanța, industrializa, proteja juridic și duce pe piață.
România anului 2026 nu mai poate invoca absența banilor în sensul aproape literal în care o făcea economia anilor ’90. Trei decenii și jumătate de activitate privată au acumulat averi considerabile, depozitele populației și ale companiilor au crescut, Bursa de Valori București a dobândit o consistență care părea improbabilă la începutul tranziției, fondurile de pensii administrează zeci de miliarde de euro, iar numeroși antreprenori români au construit companii cu cifre de afaceri de sute de milioane sau chiar miliarde de lei. România dispune, așadar, de bani și dispune de oameni care au demonstrat că știu să-i producă.
Fragilitatea apare în etapa următoare a circuitului economic: cât din averea creată redevine capital productiv românesc?
Banul și capitalul sunt adesea confundate în conversația publică, deși între acestea se află una dintre diferențele care separă prosperitatea individuală de puterea economică a unei societăți. Banul poate cumpăra o proprietate, un automobil, un titlu financiar sau poate rămâne într-un depozit. Capitalul intră într-un proces productiv, își asumă risc, finanțează o companie, achiziționează tehnologie, dezvoltă un produs, construiește o fabrică și caută o valoare viitoare mai mare decât cea investită.
De la averea românului la puterea economică a României
Capitalismul românesc s-a născut într-o împrejurare istorică stranie, după aproape o jumătate de secol în care proprietatea privată asupra marilor mijloace de producție fusese eliminată, iar acumularea individuală de capital devenise imposibilă juridic și suspectă ideologic. În 1990 aveam oameni educați, întreprinderi, utilaje, terenuri, resurse naturale și o anumită tradiție industrială, însă dispăruse aproape complet memoria socială a proprietarului de capital care gândește dincolo de propria generație, iar reconstrucția acestei memorii nu putea fi rapidă.
Prima generație antreprenorială a tranziției a lucrat într-un mediu cu legislație instabilă, inflație violentă, dobânzi uriașe, instituții fragile, acces dificil la finanțare și o cultură economică formată într-un sistem care privise profitul cu suspiciune. O parte dintre averile perioadei au provenit din relația privilegiată cu statul și din privatizări discutabile, însă alături de această categorie s-a format treptat o clasă antreprenorială autentică, alcătuită din oameni care au pornit companii, au construit distribuție, producție, IT, agricultură, servicii, transport, sănătate, construcții și industrie.
După 35 de ani (repet, nu socotesc aici primii doi ani de la evenimentele din decembrie 1989), această generație ajunge într-un punct pe care economia românească nu l-a mai traversat în forma actuală: succesiunea capitalului.
Fondatorii care au ridicat companii după 1990 se apropie de momentul transferului către copii, management profesionist, investitori financiari sau cumpărători strategici. În următorii zece-cincisprezece ani, active de ordinul miliardelor de euro își vor schimba proprietarul, iar felul în care va fi administrată această succesiune poate modifica profund structura capitalului autohton.
O companie vândută unui grup internațional nu dispare din România și poate continua să producă, să angajeze și să plătească taxe, însă centrul acumulării se mută. O companie preluată de o nouă generație de proprietari români, capitalizată și extinsă regional poate transforma succesul fondatorului într-o instituție economică ce supraviețuiește biografiei sale. Aceasta este una dintre marile teme despre care România vorbește încă surprinzător de puțin.
Capitalismul fără răbdare produce companii care se vând prea devreme
Unul dintre reflexele firești ale antreprenorului român care a traversat tranziția este neîncrederea în timpul lung. Legile s-au schimbat, fiscalitatea s-a modificat repetat, guvernele au rescris reguli, crizele au venit la intervale suficient de scurte pentru ca prudența să devină o formă de inteligență economică, iar proprietarul a învățat să privească succesul companiei prin capacitatea de a recupera repede investiția.
O fabrică, un medicament, o tehnologie, un produs software complex, o rețea de distribuție regională sau o companie capabilă să concureze internațional presupun ani în care capitalul acceptă să fie reinvestit înainte de a produce confortul proprietarului. Germania a construit celebrul său Mittelstand prin familii care au privit compania pe durata mai multor generații, iar numeroase firme europene devenite lideri mondiali în nișe tehnologice își datorează poziția unei forme de răbdare economică imposibil de imitat printr-o schemă de finanțare de trei ani.
Aristotel distinge în Politica între administrarea bunurilor orientată către viața comunității și acumularea pentru acumulare, distincție pe care economia modernă a depășit-o tehnic, păstrând însă o intuiție fertilă: averea își dezvăluie sensul prin funcția pe care o îndeplinește. Pentru o societate aflată încă în proces de convergență, diferența dintre milionul consumat și milionul reinvestit devine, după douăzeci de ani, diferența dintre luxul câtorva persoane și apariția unei companii capabile să plătească mii de salarii.
Capitalul nu are patriotism în sens sentimental, iar încercarea de a-i atribui asemenea emoții produce economie proastă. Capitalul răspunde randamentului, riscului, fiscalității, proprietății protejate juridic și predictibilității. Statul care dorește capital autohton puternic are, prin urmare, obligația mult mai dificilă de a construi condițiile în care reinvestirea devine rațională.
De ce compania românească se oprește prea des la graniță
Am învățat să celebrăm exportul, însă exportul constituie numai prima treaptă a internaționalizării unei economii. Compania matură nu se limitează la a trimite produse peste frontieră; cumpără distribuitori, deschide filiale, achiziționează concurenți, controlează mărci, transferă management și începe să încaseze din alte economii profitul capitalului pe care l-a plasat acolo.
Companiile poloneze au devenit cumpărători în regiune, băncile și grupurile lor de retail, industrie, energie, IT și servicii au trecut granițele, iar economia poloneză a început să transforme dimensiunea pieței interne într-o platformă pentru expansiune. Capitalul ceh a procedat similar în energie, finanțe, industrie și imobiliare, ajungând inclusiv proprietar al unor active importante din România.
Această asimetrie spune ceva despre maturitatea acumulării. Atunci când companiile străine cumpără active românești, profiturile generate aici contribuie la randamentul capitalului din țara proprietarului. Atunci când o companie românească achiziționează o firmă în Italia, Germania, Republica Moldova, Serbia sau Ungaria, circuitul începe să funcționeze și în sens invers, iar economia românească devine proprietar de active productive aflate în alte jurisdicții.
Reconstrucția României, așa cum este aceasta gândită și propusă de ASPES, presupune, prin urmare, și apariția unui fenomen cu care suntem încă puțin obișnuiți: multinaționala românească.
Nu ca exercițiu de orgoliu național, fiindcă economia nu recompensează orgoliul, ci pentru funcția ei structurală. O companie românească prezentă în zece state aduce acasă dividende, dezvoltă management, finanțează cercetare, creează cariere internaționale pentru profesioniști români, susține furnizori și transformă Bucureștiul, Clujul, Iașiul, Timișoara sau Brașovul din destinații ale deciziei străine în locuri din care pleacă decizia economică spre alte piețe.
Bursa ar putea deveni piața pe care România își păstrează companiile
Pentru antreprenorul care a construit o companie mare, momentul în care are nevoie de capital suplimentar produce adesea o alegere dificilă: îndatorare, vânzarea unei participații către un fond, cedarea către un investitor strategic sau listarea la bursă.
România are astăzi o infrastructură de piață de capital incomparabil mai solidă decât în urmă cu două decenii, iar fondurile de pensii au acumulat o masă financiară care modifică treptat relația dintre economisirea populației și finanțarea economiei. Acești bani provin în bună măsură din munca românilor și au capacitatea de a deveni acționari în companii românești, creând unul dintre cele mai interesante circuite economice posibile: salariul economisit finanțează compania, compania investește și crește, iar o parte din valoarea creată revine viitorului pensionar sub forma randamentului investiției.
O bursă matură poate oferi antreprenorului lichiditate fără dispariția companiei din spațiul economic românesc, poate permite familiei fondatoare să păstreze controlul sau o participație relevantă, poate introduce standarde superioare de guvernanță și poate transforma mii de cetățeni în coproprietari ai economiei productive. În acest punct, capitalul capătă și o dimensiune culturală.
Românul a fost educat timp de generații să asocieze siguranța cu proprietatea imobiliară: casa, apartamentul, terenul de la țară. Memoria istorică explică această preferință, fiindcă pământul și locuința au supraviețuit mai bine decât instrumentele financiare numeroaselor rupturi monetare și politice traversate de România. O economie modernă are însă nevoie ca o parte mai mare a economisirii să poată circula către companii productive.
Banii românilor ar putea finanța ideile românilor
Într-un episod trecut am discutat despre cercetarea românească și despre distanța dintre laborator și piață. Capitalul este podul financiar dintre cele două, iar slăbiciunea acestui pod explică o parte dintre dificultățile inovării autohtone.
O idee aflată într-un laborator nu poate garanta un credit bancar prin veniturile pe care încă nu le produce, iar un start-up tehnologic aflat la început are puține active tangibile pe care banca să le poată executa dacă proiectul eșuează. Inovarea cere capital dispus să accepte o probabilitate mare de eșec în schimbul posibilității ca un număr redus de investiții să producă randamente excepționale. Aici apar venture capital, private equity, business angels, fondurile de creștere și piețele specializate de capital.
România a făcut progrese vizibile, mai ales în jurul industriei IT, însă distanța față de marile centre europene de finanțare rămâne amplă. Consecința se vede în traseul unor companii promițătoare: ideea se naște aici, echipa se formează aici, iar în momentul în care are nevoie de capital serios pentru expansiune, proprietatea începe să migreze către jurisdicția și investitorul care pot furniza banii.
Dacă proprietatea intelectuală, sediul, finanțarea și viitoarea acumulare de capital se mută în exterior, România păstrează oamenii cât timp aceștia rămân aici și salariile cât timp compania îi angajează, pierzând o parte din valoarea proprietății asupra succesului viitor.
De aceea, discuția despre capitalul românesc se întâlnește inevitabil cu cercetarea: o țară care dorește să dețină idei trebuie să poată finanța perioada în care ideile încă nu produc bani.
Statul român este unul dintre cei mai mari proprietari și unul dintre cei mai slabi administratori ai capitalului
Capitalul românesc nu aparține exclusiv mediului privat, căci statul controlează participații în companii energetice, infrastructură, transport, resurse naturale și alte domenii cu o valoare cumulată uriașă, ceea ce îl transformă într-unul dintre cei mai mari proprietari ai economiei. Problema administrării acestor active depășește cu mult discuția periodică despre numirile în consiliile de administrație.
O companie de stat bine administrată poate investi, se poate lista, poate atrage capital, poate dezvolta furnizori, poate cumpăra active în exterior și poate participa la strategia industrială a țării. O companie administrată ca extensie a ciclului politic consumă valoarea activului, amână investițiile, distribuie poziții și transformă proprietatea publică într-un capital cu randament inferior potențialului său.
Norvegia a construit în jurul resurselor petroliere o arhitectură prin care bogăția neregenerabilă din subsol a fost convertită în active financiare capabile să producă venit pentru generațiile următoare. România nu dispune de aceeași scară a rentei petroliere, însă principiul economic merită reținut: proprietatea publică poate fi administrată astfel încât generația prezentă să nu consume integral valoarea activului pe care l-a primit.
Neptun Deep, energia nucleară, hidroenergia, infrastructura și companiile strategice ridică tocmai această problemă. Ce parte din valoarea obținută astăzi va deveni capital pentru România anului 2050? Dacă răspunsul rămâne exclusiv în bugetul anului curent, am transformat patrimoniul în consum.
Un fond românesc pentru următorii cincizeci de ani
Aș introduce aici o idee care merită o dezbatere serioasă: România ar putea construi, printr-o arhitectură juridică protejată de ciclul politic, un fond intergenerațional de capital, alimentat progresiv dintr-o parte a veniturilor extraordinare obținute din resurse neregenerabile, dividende ale unor active publice și eventual alte surse stabilite prin lege, cu mandat explicit de investiție pe termen lung.
Un asemenea fond ar avea nevoie de o guvernanță atât de severă încât accesul politic la bani să fie structural limitat, de management profesionist, transparență integrală și reguli clare privind investițiile, fiindcă alternativa ar transforma imediat o idee bună într-un nou rezervor bugetar. Gazul extras din Marea Neagră se consumă o singură dată, dar capitalul financiar obținut prin investirea unei părți din renta acelui gaz poate produce randament timp de generații. Cred că aceasta este diferența dintre exploatarea unei resurse și convertirea ei într-un patrimoniu economic.
România ar crea astfel o punte între geologia pe care a primit-o și economia pe care o lasă mai departe, iar politica resurselor naturale ar căpăta o dimensiune intergenerațională care lipsește aproape complet din contabilitatea noastră publică.
CONCLUZIE: Cum transformăm averea în capital românesc
Reconstrucția capitalului autohton poate fi urmărită prin câteva rezultate măsurabile:
- creșterea numărului companiilor românești listate, multiplicarea firmelor autohtone cu activitate regională,
- dezvoltarea fondurilor private de investiții și venture capital,
- finanțarea transferului de proprietate între generații,
- stimularea reinvestirii profitului în tehnologie și cercetare, participarea economisirii populației la capitalul productiv,
- profesionalizarea administrării participațiilor deținute de stat.
O discuție separată merită construcția unui fond intergenerațional care să convertească o parte a veniturilor provenite din resurse neregenerabile și din active publice în capital financiar pe termen lung, protejat juridic de tentația consumului bugetar imediat.
Indicatorul decisiv nu ar fi numărul milionarilor români, fiindcă averea individuală descrie succesul proprietarului. Pentru economia națională contează durata capitalului, capacitatea lui de reinvestire, numărul companiilor care traversează generațiile și valoarea activelor productive controlate de România în interiorul și în afara frontierelor sale.
